Descoperind Portugalia: contrastele din Lisabona (II)

Este adevărat că am petrecut cinci zile „pline” în Lisabona, dar la fel de adevărat este că-n două din aceste zile nu am fost, practic, în oraș decât dimineața și seara. O zi la Sintra și încă una vizitând câteva locații de neratat din împrejurimi au contat semnificativ în „economia” generală și, inclusiv din acest motiv, nu am apucat să vedem unele obiective consacrate din capitală.

Cu toate acestea ne-am făcut o idee foarte clară despre felul în care este acest oraș, prin lungile plimbări pe jos (unele dintre ele fără țintă, din categoria „hai să vedem unde ajungem dacă o luăm pe strada asta”) și nu în ultimul rând datorită autobuzului hop on - hop off și tramvaiului, care ne-au dus prin locuri unde n-am fi ajuns altminteri și pe străduțe înguste și fermecătoare, pe care cel mai probabil noi nu le-am fi descoperit.

Lisabona este un mozaic al stilurilor arhitecturale, cea mai mare parte din ea fiind oricum reconstruită după devastatorul cutremur din 1775. Un numitor comun îl reprezintă „azulejos” - plăcile ceramice în cele mai felurite modele, cu care au fost fațetate clădirile începând din secolul al XIII-lea, când au fost aduse de mauri în Peninsula Iberică. Efectul vizual este, cu adevărat, spectaculos. 

După cum spune și titlul, Lisabona fascinează prin contrastul dintre diferitele stiluri. Ici o vilă veche în culori pastelate din Praça dos Restauradores și împrejurimi, iar la numai 2-3 kilometri mai departe clădiri moderne, care-n context ți se par cumva neverosimile.

Parcă e oarecum greu de crezut că și fotografiile de mai jos provin din același oraș, nu? Imaginile au fost surprinse în cartierul Parque das Nações (Parcul Națiunilor), reconstruit cu ocazia Expoziției Universale din 1998, care a coincis cu aniversarea a 500 de ani de la sosirea navigatorului Vasco da Gama în India.

Cele două turnuri din imaginea de mai sus au fost denumite São Rafael și São Gabriel, după două dintre vasele lui Da Gama; arhitectura lor amintește de vechile bărci cu pânze.

Tocmai asta este ceea ce face ca experiența vizitării unui oraș necunoscut să fie fascinantă: să-l explorezi pe îndelete, lăsându-ți timp să vezi, nu doar să privești; să te uiți la localnici, să-i urmărești interacționând unii cu alții în viața de zi cu zi; și să nu ai în vedere doar punctele de atracție consacrate, ci să-ți „brodezi” itinerariul în jurul acestora, nescăpându-le din vedere dar nu canalizându-ți atenția exclusiv asupra lor.

Am vizitat Catedrala din Lisabona (Sé de Lisboa); este cea mai veche biserică din oraș, iar un aspect impresionant este că e una dintre puținele clădiri care au supraviețuit devastatorului cutremur de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

De cumpărat bilet trebuia să cumperi, dar am avut o surpriză plăcută: spre deosebire de bisericile din Italia, aici nu ți se cere să achiziționezi la intrare acoperământ de hârtie dacă ai umerii goi și porți pantaloni scurți sau fustă deasupra genunchilor. E drept că Portugalia nu este o țară atât de intens-catolică precum Italia, dar am apreciat aspectul. Nu în cearșaful ăla de hârtie pe care ți se cer între 1 și 2,5 euro stă credința și toată lumea era îmbrăcată decent, oricum.

Altfel, este o construcție simplă, mult mai puțin decorată decât altele provenind din aceeași perioadă. Vitraliul mi s-a părut foarte frumos și, ca de obicei, am căutat imediat din priviri orga 🙂.

Vizita mi s-a părut interesantă pentru valoarea istorică a edificiului, dar altfel nu mi se pare că ar fi avut ceva care să o facă memorabilă.

Mult mai mult ne-a plăcut Arco Rua Augusta - un arc de triumf construit pentru a marca renașterea orașului după cutremur. Străjuiește Praça do Comercio, considerată cea mai frumoasă piață din oraș. Am vrut să mâncăm de prânz la unul dintre restaurantele din această piață, dar după ce am văzut prețurile am luat-o repejor din loc.

Interesant este că pe locul actualei piețe a existat cândva un palat, respectiv palatul Ribeira, reședința monarhilor lusitani timp de 250 de ani. Distrus în totalitate la cutremur, nu a mai fost reconstruit niciodată. Statuia din centru îi aparține regelui Jose I, care s-a ocupat de reconstrucția orașului, dar a fost el însuși traumatizat psihic de catastrofă și a murit după vreo doi ani.

Acesta a fost tot un articol cu informații mai degrabă de ordin general și dintr-un motiv pe care nu-l înțeleg, mi-a venit foarte greu să-l scriu. Păstrând proporțiile, pe alocuri m-am resimțit ca și cum aș fi urcat din nou colinele din Lisabona, psihologic vorbind 😂.

În episodul viitor vom avea însă un obiectiv concret, așa că mergem la țintă și anticipez un articol mai dinamic și cu mai multă încărcătură emoțională decât cel de astăzi. Stay tuned, vorba ceea 🙂.