Descoperind Portugalia: primele impresii din Lisabona (I)

Acum că am supraviețuit primei săptămâni de după concediu, pot să mă adun și să-ncep serialul vacanței noastre în Portugalia - serial pe care mă voi strădui să-l termin cât mai repede (în sensul de-a scrie mai des, nu articole mai scurte, că nu vreau să omit nimic din ce mi s-a părut semnificativ). Nu de alta, dar am enervantul obicei de-a mă lungi câteodată luni de zile cu astfel de seriale; or, după atâta timp, impresiile se mai atenuează și am sentimentul că scriu mai sec...

Gata cu preambulul. Am plecat așadar spre Portugalia cu multă curiozitate și fără mari așteptări; pur și simplu voiam să vedem cum este această țară, despre care nu știam aproape nimic. Am alocat câte o săptămână pentru fiecare dintre primele două mari orașe - Lisabona și Porto, cu gândul de-a avea timp să le explorăm pe îndelete, dar să ne și tragem sufletul. S-a dovedit a fi o decizie bună, în toate sensurile.

Am aterizat în Lisabona la lăsarea serii și primul aspect pozitiv pe care l-am remarcat a fost rețeaua de transport public, cu un sistem foarte simplu de folosit și clar. Un aspect cu atât mai apreciat de străinii care vin pentru prima dată aici. Am luat carduri de metrou reîncărcabile (Viva Viagem se numesc) și am tot încărcat călătorii pe ele. Traseele erau ușor de stabilit, în funcție de culorile diferitelor linii de transport.

Simplu și clar, cum spuneam.

Am stat la un B&B situat chiar lângă o stație de metrou, în apropiere de centru. Locația aleasă a fost foarte bună, chiar dacă mai era loc de optimizări; bunăoară, la micul dejun nu ofereau legume. Deloc, de niciun fel. După vreo câteva zile de mâncat mezeluri și brânzeturi ”pe sec”, fără nimic alături, omul meu a luat taurul de coarne într-un fel deopotrivă practic și amuzant: a cumpărat roșii cherry de la un Lidl din imediata vecinătate și înainte de-a merge la masă își umplea buzunarele cu ele.
Am râs de el (”poate le storcești pe-acolo și te scalzi în suc de cherry”), dar cine-l ruga apoi să-i paseze pe șest câteva? 😂
(În ultima zi i-am spus fetei de la administrație despre acest aspect. Cu diplomație, cu grijă să nu ofensăm, dar am considerat că trebuie menționat. A fost foarte surprinsă, zicând că portughezii nu obișnuiesc să consume legume la micul dejun. Păi n-or fi obișnuind ei, însă voi primiți aici turiști din toată lumea... 🤨).

Am vizitat Lisabona deopotrivă la picior, cât și cu autobuzul hop on & hop off; în afară de asta am mers o dată cu funicularul și o dată cu tramvaiul turistic. Eu ador tramvaiele, că veni vorba. N-am idee de unde și până unde, însă mi se par fabuloase și îmi place aprioric orice oraș, dacă are tramvai.
Ca să vizitezi Lisabona pe jos trebuie să ai oarece condiție fizică și încălțăminte comodă. Urcușurile pot fi epuizante, dar nici să cobori nu e mereu o fericire, pe străzile pietruite lunecoase și vechi, unele dintre ele, de sute de ani. 

”Funiculì, Funiculà”... 

 

Este însă foarte frumoasă, plină de energie, viață și culoare.

Spre deosebire de italieni, portughezii își încep ziua mai târziu. Dacă-n Napoli vedeai oameni la terase, sorbind espresso și discutând plini de energie 🤌 (😀) încă de la 8 dimineața, în Lisabona primele localuri se deschideau în jur de 9.30-10. Atmosfera e cumva amorțită în primele ore ale zilei, și din acest punct de vedere ne gândeam cu nostalgie la italieni.

Ne-a plăcut în mod deosebit cartierul Alfama. Acesta este unul dintre cele mai vechi cartiere din oraș și, după cum am citit, una dintre puținele zone din Lisabona rămase neafectate de teribilul cutremur din 1755; cu magnitudine cuprinsă între 8,5 și 9 grade pe scara Richter, seismul a distrus aproximativ 85% din oraș. Alfama a scăpat cumva neatins, motiv pentru care aici regăsim o atmosferă fermecătoare și oarecum medievală, datorată arhitecturii originale.

Probabil nu întâmplător am descoperit aici unele dintre cele mai bune restaurante: mâncare bună, serviciu excelent și prețuri de bun-simț. Altminteri, centrul Lisabonei este plin de ”tourist traps” și n-aș recomanda nimănui să se așeze la vreun restaurant să mănânce fără să-l verifice pe Tripadvisor (nu doar nota, ci și comentariile recente. Noi am evitat vreo două capcane în felul ăsta).

Că ziceam mai sus de tramvai. Din ce ne documentaserăm, puteam alege două din tramvaiele de linie, 12 sau 28, acesta din urmă având un traseu mai lung și deci, mai cuprinzător. Am vrut să mergem cu ele, dar cozile imense ne-au descurajat. Fără exagerare, erau câte 70-80 de oameni care așteptau să se urce într-un tramvai în care încăpeau cel mult vreo 40-45, inclusiv locurile în picioare. Am considerat că nu merită să ne înghesuim și am ales să investim câte 9 euro de persoană pentru a merge cu tramvaiul turistic (venea de fapt ca o completare a biletelor de hop on/hop off, pe care le aveam deja). A fost o alegere excelentă; tramvaiul a mers aproape o oră, pe străduțe înguste și pitorești, acoperind majoritatea obiectivelor din centrul istoric.

Apropindu-ne de încheierea acestui prim articol, vă mai las cu niște imagini din Alfama, care induc o anumită nostalgie.

Nu pot pune punct fără să zic două vorbe și despre limbă. Fără s-o dau la întors: în două săptămâni am fost incapabilă să-mi însușesc mai mult de ”Bon Dia” și ”Obrigada” (care devine ”Obrigado” în cazul în care persoana care o spune este de sex masculin). Limba asta e imposibilă, frate. Im-po-si-bi-lă. Din fericire, ne-am descurcat perfect cu engleza peste tot.
Ah, și că veni vorba: foarte puțini nemți am văzut, cred că nu este o destinație populară pentru ei. În schimb, mulți francezi și spanioli.

Deocamdată nu m-am hotărât ce facem în episodul viitor: mergem în cel mai vestic punct al Europei continentale sau ne mai frăsunim un pic prin Lisabona? Mă mai gândesc. Între timp, sper că v-a plăcut până aici și că mă veți însoți și-n episoadele care urmează 🙂.