O zi liberă nu strică la casa omului

Știu prea bine că nu spun vreo noutate, dar Doamne, cât de bine e să ai o zi liberă din când în când. În afara weekend-urilor, vreau să spun.

(Hai c-am zis o chestie profundă și răscolitoare, sunt convinsă că până acum nu s-a mai gândit nimeni la asta. Mi-am adus aminte de  replica dată de Miranda Priestly unei biete angajate în ”The Devil Wears Prada” 😀).

Nu, dar serios acum. Vineri am avut o zi liberă (fără legătură cu Ziua Națională; mi-a dat șefa un șpiț că am prea multe zile de concediu neluate și nu putem trece în noul an decât cu 5 zile ”restante”) și, cu toate că inițial eram cam blazată pe ideea ”ori cu o zi în plus, ori fără, tot aia”, am constatat că nu am dreptate și că de fapt aveam mare nevoie de asta.

Deși anul ăsta a fost relativ banal pe linie profesională, asta ca să nu zic monoton, tot m-a sleit de puteri. A fost mult de muncă, am făcut mai mult backup decât de obicei (inclusiv din cauză că una dintre colege a avut un accident de mașină destul de urât, pentru care a fost nevoie de operație la o mână și-a lipsit vreo două luni) și n-am vizitat niciun client sau atelier, fiindcă efectiv n-a fost timp. Pe lângă asta, aș zice că și noi ne-am cam posomorât. Poate ați remarcat că și relatările simpatice de pe frontul de la birou s-au împuținat; efectiv, nu ne mai arde ca înainte. 

Așadar, vineri am stat acasă și ne-am ocupat de activități administrative: curățenie și decorarea locuinței pentru sărbători. Că veni vorba: să nu vă apucați niciodată de curățenie când e senin afară și toată casa e inundată de soare. Se va vedea. Absolut. Fiecare. Firicel. De. Praf omis pe undeva și după ce-l ștergeți veți descoperi încă unul și încă unul și încă unul și nu mai terminați niciodată.
Sentimentul când m-am dus vineri la culcare știind că abia acum începe weekend-ul? Absolut priceless. Cred, totuși, că flirtez nițel cu burnout-ul. 

Ieri am fost în oraș, iar azi mi-am petrecut ziua pe canapea, citind ”Testamentul” de John Grisham. Odihnă activă pentru creier. Nu m-aș supăra deloc să mai am vreo câteva zile, dar mă cheamă datoria. Și clienții isterici.
(Apropo, iubesc Elveția, au peisaje de-o frumusețe aproape nepământeană și o ciocolată legendară, însă am ajuns să-i detest pe elvețieni. Nu există clienți mai dificili, mai misecuveniști, mai ”să ni se dea” și mai pretențioși decât elvețienii).

Na bravo, mâine e luni și eu deja mă gândesc la weekend-ul următor.