Agenție de PR, recrutăm specialiști și plătim în corcodușe

Și cum îmi răsfoiam eu mail-ul ieri după-amiază în metrou în drum spre casă, văd un mesaj cu un anunț pentru un post care, în urmă cu 15 ani, ar fi fost un vis. Cel mai probabil de neatins la vremea respectivă (eram încă destul de timidă în ceea ce privește germana; făcusem un internship de Relații Publice la o clinică destul de mare, dar nu aveam curaj să vorbesc foarte mult, eram încă în stadiul în care conjugam verbele în gând, evaluam mental dacă e Dativ sau Acuzativ și cum se declină prepoziția în funcție de un caz sau altul... în fine, înțelegeți voi 🙂); oricum, era genul de job pe care mi-l doream atât de intens încât simțeam că-mi arde sufletul.

Ia să vedem ce mai grăiește în ziua de azi un anunț ca ăsta, m-am gândit. Precizare importantă în context: anunțul este pentru un post din Viena. Mă rog, nu mai zic nimic de filtrele site-ului cu pricina, vorba lui Mark Twain: să fim milostivi și să tragem perdeaua...

Teaser: am păstrat nestemata pentru final, desigur 😃. Dar sper să vă placă și cuprinsul.

Nici n-am purces bine să lecturez c-au și început să-mi fileze nervii, ăia mulți și mărunți. Bling-bling.

• ”Suntem o întreprindere inovatoare și aflată în creștere dinamică”.
  I-auzi. Mai știi, poate lumea se gândea că sunteți o întreprindere învechită și aflată în creștere statică, sau ceva 🙄. 
  

• ”La baza filozofiei noastre se află respectul reciproc, atmosfera prietenoasă, climatul plăcut de lucru, sinceritatea, toleranța, dorința de succes și spiritul de echipă”.
  Văleu... ditamai soclul are filozofia ceea a voastră. Sunt electrocutată de respect, așa să știți. Mai ales partea cu toleranța îmi place în mod deosebit. Exact ce anume (sau pe cine) tolerați, feciori? Lăsați, nu-mi răspundeți, că tocmai citesc mai departe cât sunteți de nemaipomenit de ocupați.
  
  
• ”Suntem specializați în Relații Publice, Social Media, Marketing Digital și strategii de comunicare. Din portofoliul nostru fac parte clienți din cele mai diverse domenii precum bunuri de larg consum, comerț, finanțe, prestări servicii, industrie, turism, juridic”.
  Frățiuer, ce borș ați izbutit. Dresaj de prepelițe japoneze vă mai trebuie și le aveți pe toate. Pe sistemul care mai dorește, care mai poftește.

Boon, au isprăvit cu prezentarea generală, neuitând să adauge că au toate categoriile de clienți - concerne internaționale, start up-uri inovative (nici ăștia nu-s învechiți, aplauze) și întreprinderi mijlocii. De toate pentru toți, să fie, să nu trebuiască. 

Casc discret, punându-mi mâna la gură (apropo, văd din ce în ce mai mulți oameni căscând fără să pună mâna la gură, de le poți viziona liniștit amigdalele. Și nu-s copii, ci adulți în toată firea) și citesc mai departe cu nesaț despre profilul candidatului ideal.

• ”Ai cel puțin trei ani de experiență relevantă în domenii precum Relații Publice sau Jurnalism. Ești un comunicator pasionat, cu un excelent simț al comunicării scrise și cu aptitudini excepționale de redactare a unui text. Te familiarizezi imediat cu orice domeniu nou (desigur, să poftească imediat prepelițele) și reușești în cel mai scurt timp să redactezi texte atractive pe orice temă dată. Capacitatea ta de sinteză și cea de a rezolva probleme sunt peste medie. Nimic nu te poate surprinde (ăștia or vrea să-l recruteze pe Dalai Lama și nu știu cum să spună). Abilitățile tale și încrederea în tine sunt mult prea pronunțate pentru a te putea lua ceva prin surprindere și orice problemă devine o provocare. Și pentru că tot suntem la capitolul abilități, se înțelege de la sine că ești fluent(ă) în limba engleză, pachetul MS Office nu are secrete pentru tine și ești un maestru al Social Media”.
  

Aaaaaa! (Asta eram eu care căscam, mulțumesc foarte mult). Pentru numele părților intime ale lui Merlin, ce înșiruire de platitudini, ce risipă de cuvinte goale, ce clișee. Eu dacă aș lucra într-o agenție de PR și aș compune un asemenea text, cred că m-aș da singură afară.

Ia să vedem ce trebuie să facă Dalai Lama 🧐.

• ”La noi te așteaptă un domeniu inedit și plin de provocări (n-au mai zis ”dinamic”, presimt că mă întristez). În calitatea ta de Senior PR Consultant ești responsabil(ă) de consilierea permanentă a clienților, conceperea și implementarea de campanii de Relații publice, elaborarea strategiilor de comunicare și optimizarea rezultatelor. La noi vei fi parte a unei echipe dinamice (pfiu, ce dor îmi fusese de “dinamic”, dragul de el!) și vei avea la dispoziție aparatură modernă specifică branșei (prepelițe high-tech). Vei beneficia de posibilități de avansare și dezvoltare și timp de lucru reglementat (adică ore de lucru fixe. Mizerie, când tot mai multe companii implementează sistemul Flexitime, cum avem și noi de altfel; nu-mi ține nimeni socoteala dacă vin la 8:00 sau la 8:15, respectiv nu-mi zice nimeni nici mac dacă la ora 16:00 decid că mi-a ajuns pe ziua de azi. Tot eu sunt aia care lucrează zece ore când situația o impune. Flexitime este un model foarte apreciat și tot mai mulți angajatori îl adoptă. Bag seama că ăștia se întorc în urmă cu 50 de ani).

Și-am ajuns la nestemată. Pentru o poziție de Senior cu minimum trei ani de experiență, această agenție oferă un salariu de 3.300 de euro (brut). Asta înseamnă un salariu anual de 39.600 de euro, din care se vor deduce impozitele - în condițiile în care, în Viena, venitul mediu anual brut este de circa 50.500 de euro.

Niște lepre. Nu am alt cuvânt pentru ei. Lepre care vor să beneficieze de experiența unor specialiști și să-i remunereze considerabil sub nivelul mediu. Singura parte bună este că salariul a fost comunicat de la bun început, astfel încât eventualii aplicanți sunt avertizați.

Nu pot să vă descriu cât de mult urăsc astfel de nemernici. Nu le doresc decât ceea ce ei înșiși oferă: să aibă parte de angajatori asemeni lor.

Trei cărți și un documentar șocant

Anticipez că-mi va fi destul de greu să mă concentrez asupra articolului de astăzi, fiindcă mă bântuie cartea pe care tocmai am terminat-o și care m-a zdruncinat, pe final, destul de serios: ”Falcone”, de Roberto Saviano. Dar, având în vedere ora oarecum târzie, nu voi scrie astăzi despre ea; merită mult mai mult timp decât sunt în măsură să-i dedic în seara asta.
Promit să se întâmple în câteva zile însă, pentru că anticipez niște ore în șir de scris, rescris și reformulat. Cu toate că, după tot ce știam deja despre acest om și după ce am citit și această magnific scrisă și documentată carte, pot spune că nu există cuvinte care să-l poată descrie, făcându-i dreptate, pe judecătorul Giovanni Falcone. A fost... dincolo de orice ne-am putea imagina. Un asemenea om nu se naște decât o dată la câteva secole, eu așa cred - și abia aștept să vă povestesc despre el 🙂.

Până atunci însă, tot despre cărți vorbim - și nu numai, după cum se va vedea în continuare. 

”Omul de cretă”, de C.J. Tudor

Am început să o citesc având în minte ceea ce a spus Stephen King despre ea - ”Dacă vă plac cărțile mele, o să vă placă și asta”. După ce-am terminat-o, mai că-mi venea să-i scriu pe Twitter și să-i spun că ador cărțile lui, dar îl poftesc să nu mă mai ducă așa cu preșul.

În multe privințe mi-a amintit de ”Omul de castane”, pe care am citit-o cu doi ani în urmă (am scris atunci o scurtă recenzie, fără spoilere) și care este extraordinară. Asta promitea să fie pe același calapod, însă la final m-am simțit ca și cum am fost invitată la o cină unde mi s-a promis doradă la grătar și în final mi s-a oferit macrou fiert care mai era și cam ațos și fără gust.

Omuleții de cretă sunt de diferite culori - cinci culori, pentru cinci prieteni, care se folosesc de acest sistem pentru a-și comunica diverse mesaje. De asemenea, cartea mi-a amintit de ”IT”, având și aici de-a face cu tranziția copiilor spre adulții care încearcă să rezolve un mister ce le-a marcat copilăria - un cadavru dezmembrat, pe care îl găsiseră cu foarte mulți ani în urmă.

Omuleții desenați cu creta pe astfalt încetează să mai fie nostimi în momentul în care un necunoscut pune mâna pe acest cod, pe care îl folosește pentru a-i îndruma spre locul în care se află un cadavru. Iată un alt element frecvent întâlnit în romanele lui Stephen King - circularitatea. Adulții sunt puși în fața unei situații care-i silește să-și soluționeze niște conflicte vechi, pentru a-l putea demasca pe asasin și a nu deveni ei înșiși victime.

Din păcate, cartea nu se apropie nici de cotorul, dacă pot spune așa, ”Omului de castane”, cu alte cuvinte mi s-a părut o carte slabă, genul de poveste pe care o termini din curiozitate, dar pe care o uiți de îndată ce ai ajuns la sfârșit.

”Oamenii de pe peronul 5”, de Clare Pooley

Mi-a fost recomandată de o prietenă și mi-a plăcut mult, foarte mult. Este o carte duioasă, o comedie romantică bine scrisă, în care fiecare protagonist își joacă perfect partitura ce i-a fost încredințată. Probabil mi s-a lipit de suflet prin factorul proximității - este vorba de un grup de navetiști care călătoresc zilnic la Londra cu trenul, așadar ceva foarte familiar mie - dar și pentru că autoarea a debutat la vârsta de 48 de ani. Păstrez, undeva în suflet, de doi bani speranță 😊.

Mi se pare fascinant că romanul acesta ar putea fi despre absolut fiecare dintre noi. De exemplu, mâine dimineață pe scaunul din fața mea s-ar putea așeza Iona Iverson, nedespărțită de Lulu, cățelușa ei. Puțin indispusă dacă nu ar avea loc la geam și pentru că în metroul ușor cu care călătoresc eu nu există măsuțe. Foarte probabil mi-ar atrage atenția și un ursuz cam snob precum Piers, iar fata aceea tânără pe care (cu adevărat) o văd în multe dimineți pe peronul de unde iau metroul spre centrul Hamburgului ar putea fi Emmie. Și cu siguranță s-ar găsi și un Sanjay, un David și o Martha.

Oamenii aceștia nu au absolut nimic în comun, altceva decât faptul că împart, cel mai adesea, același vagon. Iona, al cărei spirit de observație nu este egalat decât de altruismul și curiozitatea ei, vrea să le afle problemele fiecăruia dintre aceștia - și apoi, desigur, să le rezolve. Ceea ce va și face, nerealizând că în felul acesta va ajunge să găsească soluții la propriile sale probleme, care sunt mult mai serioase decât suntem lăsați să credem la început.

Este o carte de suflet, plină de umor, sinceritate și duioșie, cu tipologii bine conturate și în care foarte mulți ne-am putea regăsi. Citind-o, mi s-a întâmplat nu o dată să-mi spun că mare nevoie aș fi avut și eu cândva de o Iona în viața mea.

 

”Furia”, de Alex Michaelides

Am lăsat la final această carte fiindcă m-a frustrat la maximum. La maximum, am zis. Ce, dar ce, dezamăgire!

După ce efectiv am devorat primele două cărți de Michaelides - ”Pacienta Tăcută” și ”Fecioarele”, care sunt absolut fabuloase, m-am năpustit asupra ”Furiei” cu spumoasa anticipație a unui copil căruia-i dai drumul într-un magazin M&M.
Numai că magazinul nu mai vinde bomboane M&M, ci pompe hidraulice cu pistoane axiale.

Am regăsit multe din elementele pe care le știam din ”Pacienta” - scrierea la persoana întâi, un cuplu strident de disfuncțional, câteva personaje cu evidente tulburări emoționale. Protagoniștii se adună pe o insulă pentru ceea ce ei anticipau o perioadă relaxantă, însă crima petrecută la puțin timp după sosirea tuturor dă un cu totul alt curs poveștii.

Știu despre autor că este mare fan al Agathei Christie, iar după cum începuse povestea mă așteptam la o combinație între ”Zece negri mititei” și ”Cursa de șoareci”, uaaaa, ce tratație anticipam.
Mda, vezi să nu. Pompe hidraulice, v-am zis.

Cred că eram pe la jumătate când mă cam prinsesem deja cine, ce și cum - și asta a făcut ca restul lecturii să fie destul de plictisitoare. Ce final din categoria ”ce să fie? Nu-i nimic. A trecut acceleratul...” al ”Pacientei”,  ce plot twist fabulos în ”Fecioarele”...  nimic din astea n-am regăsit în ”Furia”, dar absolut nimic. Plictisitooooor.

A, și Elliot e un tăntălău, chiar dacă are o foarte bună părere despre sine.

Trăgând linie mi se pare o carte scrisă pe genunchi, la presiunea editorului care te pistonează într-una să termini mai repede fiindcă termenul de predare a fost devansat.

După cum vă spuneam la început, nu vorbim numai despre cărți - ci și, iată, despre un documentar șocant.

”Bad Surgeon: Love under the knife” (Netflix)

Știam în linii mari despre ce este vorba, dar tot m-a lovit în plex ceea ce s-a întâmplat, imensitatea imposturii și tragediile care ar fi putut fi evitate dacă niște cadre medicale și-ar fi făcut datoria.
Documentarul spune povestea chirurgului Paolo Macchiarini, care s-a autodeclarat un pionier al medicinei regenerative, prezentându-se drept inventatorul unei tehnologii revoluționare de tratare a problemelor survenite pe căile respiratorii. Pe scurt, înlocuia traheea pacientului cu un tub de plastic, ”învelit”, spunea el, în celule stem recoltate din măduva bolnavului.

Numărul victimelor este neclar. Documentarul spune că au fost șapte, sursele online vorbesc de șaptesprezece. Fapt este că acești oameni au murit în chinuri la câteva luni după intervenție, scuipând sânge și sufocându-se cu mizeriile de plastic care au putrezit în ei. Una dintre paciente a rămas internată timp de 4 ani, interval în care a suferit 200 de intervenții de curățare a căilor respiratorii (efectuate de către alți medici), iar moartea i-a fost izbăvire. Avea 26 de ani.
Un singur pacient operat de Macchiarini cu această ”tehnologie” a supraviețuit, dar grefa de plastic i-a fost îndepărtată și trăiește cu traheostomie.

Dincolo de tragediile acestor oameni, mi se pare incredibil că niciuna dintre instituțiile medicale cu care a colaborat ani de zile nu s-a gândit la una dintre regulile obligatorii în cercetare: aceea de-a se fi făcut mai întâi studii pe animale, cu rezultate clare, pozitive, confirmate. Studii care trebuie să fie publicate și accesibile.
Aceste studii nu există.
Macchiarini a testat direct pe oameni.
În momentul în care aceste studii ar fi fost căutate și de negăsit, toate alarmele ar fi trebuit să sune. Asurzitor.
Numai că nimeni nu s-a gândit să le caute. Niciun doctor dintre cei alături de care a lucrat, niciun spital, nicio clinică. I-au permis să opereze fără să-l verifice absolut deloc.
Nimeni nu s-a întrebat cine este producătorul traheilor artificiale, nimeni nu a cerut niște date ale acestuia, niște specificități ale produselor.
Halucinant. Însă asta nu e totul: prestigiosul spital suedez Karolinska, unde a lucrat  (și al cărui institut de cercetare desemnează câștigătorul Premiului Nobel pentru Medicină, în treacăt fie zis) a făcut scut în jurul lui și l-a apărat până în ultima clipă, concediindu-i pe medicii care au realizat impostura și l-au reclamat. Îți stă mintea-n loc.

Cultul personalității, șarlatanie, impostură, mitomanie, refuzul asumării greșelilor, psihopatie. Cum a fost posibil? Presa internațională l-a prezentat drept un erou, un geniu absolut, o somitate de renume mondial  și - așa cum unul dintre medicii menționați mai sus a explicat - Occidentul nu mai vrea doar medicină. Vrea miracole, vrea glorie, vrea sponsorizări, grant-uri de șapte cifre. Așa că atunci când apare un sociopat care promite orice ai vrea să auzi, puțini sesizează cu cine au de-a face. Încă și mai puțini vorbesc. Inclusiv prestigioasa revistă medicală ”Lancet” publicase unele dintre rezultate, care ulterior s-au dovedit a fi fost falsificate.

“Honest people don’t suspect dishonesty”, spune unul dintre doctorii de la Karolinska. Așa o fi, dar în cazul acesta se depășiseră orice limite. Mureau oamenii scuipând bucăți de țesut necrozat din gât și nimeni nu se întreba ce s-o fi întâmplat de fapt.

Viața personală era de asemenea o impostură. Era căsătorit și avea doi copii în Barcelona, în timp ce avea și o amantă (jurnalistă la NBC), căreia i-a promis că vor face nunta la un castel, urmând să fie cununați de însuși Papa Francisc. De asemenea, îi spusese că este medicul personal al soților Clinton și al lui Barack Obama, care urmau să vină și ei la nuntă. A mers până într-acolo încât a trimis invitații, iar când oamenii au sunat la castel pentru a cere detalii, cei de acolo habar nu aveau despre ce e vorba. Găsea răspunsuri pentru orice, explicații și justificări pentru orice minciună.

Poate vă întrebați care e deznodământul. Medicul a fost condamnat la doi ani și jumătate de închisoare și nu i s-a revocat licența.
Mai zic o dată. NU i s-a revocat. Licența. Are dreptul de a practica medicina în continuare, deși nu se știe dacă o face, sau unde.

Documentarul are numai trei episoade, însă te secătuiește emoțional. Realmente nu-ți vine să crezi că așa ceva a fost cu putință, dar este adevărul. Un medic a torturat și a ucis și mulți alți medici l-au ajutat, tăcând, să o facă.

Doamna Cocuța

Ploaia bătea în geam și eu intens cugetam...

... cum de n-oi fi scris pân-acum despre Doamna Cocuța? 🤔

N-am găsit altă rimă, ar spune dragul de Toma Caragiu. Mă rog, mai mult nu e decât e (rimă, zic), ceea ce însă nu știrbește din grandoarea momentului liric 🤓.

La drept vorbind, ideea n-a fost chiar spontană ci a venit indirect, în cea mai recentă ședință săptămânală. Și tot la drept vorbind, despre mai sus-menționata am mai scris, de mai multe ori chiar, dar fără a fi numită ca atare. Numai bine facem și o recapitulare cu această îmbucurătoare ocazie.

Și ce mod mai bun de-a ne începe istorisirea decât prin a evoca momentul care-a constituit catalizatorul scrierii acestui text aflat, sperăm, în conformitate cu absolut toate paragrafele, etapele și procedurile proiectate și implementate de protagonistă.

Ziceam deci de ședință. Ne întreabă șefa:

- Ați văzut mail-ul trimis de către Doamna Cocuța?

Mormăit colectiv:

- Daaaaaa.

- L-ați citit?

- Daaaaaa (🤥🤥🤥).

- Ați deschis și attachment-ul?

- Daaaaaa (🤥🤥🤥🤥).

Scurt moment contemplativ.

- Norocul vostru că nu sunteți agenți de vânzări.

Acuma ce putem spune, de văzut mail-ul îl văzuserăm, dar pentru mesajele expeditoarei se impune: a) să ai o dispoziție cu precădere masochistă și b) să ai ceva timp de omorât.
Nu prea avem nici una, nici alta și în niciun caz pe amândouă simultan. Ceea ce nu ne scutește de obligația de-a citi respectivul mail și de-a implementa cele mai recente fantezii ale semnatarei. Fantezii pe care e foarte posibil să le dez-implementeze (tot ea). Mno.

Din nefericire pentru nervii foarte multora dintre noi, Doamna Cocuța respiră aerul rarefiat din partea de sus a organigramei, ceea ce ne complică oarecum activitatea în câmpul muncii, chiar dacă nu e șefa noastră (aia ar mai fi lipsit). Este degrabă pătrunsă de propria importanță și posedă un irepetabil talent de-a se lega de fleacuri, a bate apa-n piuă și a vorbi nimic.

Doamna Cocuța este un fan declarat (și înfocat) al procedurii. Nu contează ce, de ce și pentru ce, orice-ar fi e nevoie de procedură. Vocabularul ei se învârte în jurul câtorva concepte de bază - the process, root cause și action plan. Pe astea le învârte și le răsucește de pe toți ne amețește. Mă exprim rimat, mă simt ciudat. Ocazional, mai condimentează cu ”raise an issue”, ”temporize” și ”challenge”.

Relația mea cu dânsa a debutat colțuros. Aveam vreo jumătate de an de când începusem job-ul și eram încă asistentă, dar munceam serios, acumulam cât puteam de mult și deja eram în discuții pentru a deveni manager (ceea ce s-a întâmplat după alte șase luni). Motiv pentru care, atunci când Doamna Cocuța a anunțat cu surle și trâmbițe că va susține un training cu toți managerii, șeful meu de atunci m-a inclus și pe mine. ”Oricum o să tot ai de-a face cu chestiile astea mai târziu, poți să te familiarizezi cu ele de pe-acum”.
Subiectul în sine, deși stufos, nu era din cale-afară de dificil și în mare, înțelegeam ideea de bază.
- Este clar pentru toată lumea? se interesă Doamna Cocuța plină de solicitudine, după ce isprăvi de citit slide-urile (că asta făcea).
Noi am confirmat.
- Ok, super. Greta? Și pentru tine este clar?
Da' ce, cucoană, eu nu-s inclusă în ”toată lumea”? 🙄
- Oricum, I'm sorry dacă n-a fost foarte clar pentru tine, știu că tu ești doar asistentă...
Spre onoarea lor, vreo doi colegi au sărit imediat cu gura ”Greta e în training pentru a deveni manager!”, oh sorry, cotcodăci Doamna Cocuța, nu asta am vrut să spun, truli-truli, oricum din momentul ăla n-am putut s-o mai iau în serios. Chiar dacă suferă de importanță (cronică și cu episoade acute).

Să recapitulăm, așadar, două episoade memorabile.

🧐 După o ședință de o oră și vreo 20 de minute cu Doamna Cocuța ne uităm unii la alții, cu desăvârșire căpiați.
- Poate oi fi eu greu de cap, zice un coleg. Voi ce-ați înțeles din toată chestia asta?
- Ideea principală e că trebuie să completăm listele.
- Exact, aia am priceput și eu. Dar care liste?
- Listele puse pe server, în folderul ”Proiect de scos cărbuni cu furculița și de mâncat cu bețișoare chinezești (cărbunii)”.
- Nuuu, că a zis că alea nu-s actuale. Ne-a dat pe mail versiunea bună.
- Păi de ce nu le-a pus și pe server, dacă tot are versiunea corectă?
- Nu zicea că le pune imediat după ședință?
Click-ăim cu febrilitate.
- Sunt tot alea mai vechi, la naiba. Ok, nu e problemă, salvăm în Temp Files și le poate verifica acolo.
- Staaaați, zice un alt coleg, amintindu-mi la fix de Fred Flintstone cu al său ”hoooold it!”. N-a zis că versiunea mai veche include și datele cutare-și-cutare, care musai trebuie incluse?
- Ba da. Nu-s și pe listele noi?
Cotrobăim în mail.
- Nu sunt.
- Băăăăi, mă ia capu'.
- Și n-a zis și să-i trimitem o evidență a listelor la care am lucrat deja?
Pauză, aproape că ne putem auzi înghițind în sec. Gogâlț-gogâlț.
- Ba a zis.
- Deci stați să vedem dacă ne punem de acord. Vrea o listă a listelor la care am lucrat și care nu sunt pe server deși ni s-a spus că sunt și ne-a trimis mail cu listele care teoretic sunt și pe server și trebuie să lucrăm la ele luând în considerare și datele cutare-și-cutare care nu-s disponibile decât în versiunea veche, care teoretic nu mai e valabilă și e diferită de ce ni s-a dat pe mail.
Ne-am pus de acord, ce era să mai și facem 😏.

😶 La un moment dat mă informase că trebuie să completez o listă, una din cele 473472947219371 de liste de altfel (periodic, șefimea ne anunță că vor să ne degreveze de sarcinile administrative, pe de altă parte ne pun și tot pun în cârcă, cinci kile de consecvență), deci ”Greta, te voi suna ca să-ți explic cum trebuie să completezi lista” blablabla, nu m-a mai sunat și n-am suferit deloc pe chestia asta.
Câteva săptămâni mai târziu: ”lista nu este nici acum completată, Greta”.
Pupa-te-ai în oglindă să te pupi de perspicace. Parcă ziceai că mă suni să-mi explici? 🙄
- Da, dar am fost foarte ocupată. Oricum, lista trebuie să fie up to date.
Splendid, până acum n-a știut nici dracu' de lista aia.
Ea, netulburată: ”și nici colegii tăi nu au completat lista”.
Restul, scandalizați: păi pentru că n-a știut nimeni, dăăăă.
- Da, mă rog, nu contează. Voi organiza call-uri separate cu fiecare dintre voi ca să vă explic.
Noi: iar call?!!! Quoi de la f*ck. Explică-ne acum.
- Nu, trebuie să discutăm separat.
Ședințe, call-uri, patrujdemii de liste. Și vor să fim eficienți.
După ce-am terminat de ședințit, un coleg a postulat:
”Femeia e perfectă pentru job-ul ăsta, pentru că habar n-are ce face”.
După care ne-a aplicat decisiva: ”cu prima ocazie o s-o întreb: Cutărică, ce părere ai despre inteligență, tu fiind outsideră în această privință?”
Încă n-a întrebat-o 😂😂😂.

🥸 Ăsta e new entry, nu-mi dau seama cum de-am uitat să vi-l povestesc.
Logica Doamnei Cocuța strălucește, uneori, printr-o desăvârșită absență.
- Oh, it is so warm here, s-a plâns ea când am avut o ședință la care luam parte vreo 40 de oameni într-o încăpere unde, în mod normal, am fi avut loc cel mult vreo 20.
Inginerul meu preferat, care-o iubește la fel de mult ca și noi, respectiv ca pe proverbialul pui de curcă chior: “then don’t breathe, it makes the air warmer“.
- Are you serious? How can we not breathe?
Nu știu de ce am impresia că nu prea o invită lumea pe la petreceri 😃.

Voi încheia glorios prin a vă spune că la un moment dat, Doamna Cocuța ne-a solicitat fiecăruia dintre noi să contactăm câteva zeci de ateliere, pentru a le cere să corecteze niște documente trimise pe parcursul ultimilor doi ani. Poate vă întrebați care era problema. Într-un anumit context, niște anume cuvinte nu fuseseră scrise cu litere îngroșate.
Am depășit cu succes momentul de WTF și-am zis dă-le naibii de cuvinte, important e ce scrie, nu cum scrie.
Dar după cum aveam să aflăm, a-i face o asemenea propunere Doamnei Cocuța este ca și cum i-ai spune Papei să mănânce cotlet de porc în Vinerea Mare.

Câteva considerații despre bullying-ul din anii copilăriei

E luni, iar eu stau acasă și încă descânt cafeaua, gândindu-mă și răzgândindu-mă despre ce să scriu. Faptul că nu sunt pe plantație se datorează zilei libere de astăzi (Rusaliile), cât despre cafeaua băută atât de târziu - e direct proporțională cu ora de trezire, ca să zic așa 😊.

Adevăru-i că mă preocupă de ceva timp un subiect, dar nu știu cum să-l abordez. Nu vreau nici să mă victimizez, nici să dau sfaturi necerute. De câteva săptămâni citesc o carte fenomenal de interesantă și pe alocuri șocantă - ”BEHAVE: The Biology of Humans at Our Best and Worst” de Robert M. Sapolsky și am ajuns la un capitol care, hai să spunem că m-a șocat.

Despre cartea aceasta îmi propun să scriu detaliat când o voi termina, este incredibilă. Dar cred că va mai dura până atunci; în format Kindle are 1.139 de pagini, o citesc în original, îmi fac adnotări și până acum am parcurs abia 20% din ea.

Subiectul la care mă refeream mai sus se referă la bullying. Mai precis - sau până unde am ajuns eu cu lectura - la bullying-ul din copilărie. Despre care nu avusesem nici cea mai vagă idee ce efecte pe termen lung și foarte lung poate avea.

Eu am fost victima unui astfel de bullying în școala primară. Sistematic, timp de 3 ani de zile (a început prin clasa a doua). Nemesis-ul meu se numea Carmen, un nume la care mă crispez instinctiv și acum, ori de câte ori îl aud.
Eu eram un copil singuratic, introvertit și dornic să facă pe plac, pradă foarte ușoară pentru un bully.
Ea era un copil sadic, avea o răutate lăuntrică și de cum a adulmecat vulnerabilitatea, a mușcat. Din nou, și din nou, și din nou. Ani la rând.

Fără a intra în detalii, hai să spunem că avea toate motivele să fie convinsă că nu vor exista consecințe pentru comportamentul ei - după cum nici n-au existat. Drept urmare făcea fix ce avea chef, aflându-și plăcerea zilnică în a mă șicana, în a mă striga ”babă” spre amuzamentul batjocoritor al celorlalți colegi (asta era de la porecla mea consacrată, ”Greta babeta”), în a mă exclude din toate jocurile de grup, profitând de statutul ei de lider de opinie al clasei (”dacă joacă și baba, eu nu mai joc”) și multe, multe altele.

Atât de gravă devenise situația și atât de disperat mi-era strigătul de ajutor, încât ai mei au luat o decizie radicală (mai mult mama, de fapt, iar tata a mormăit ceva despre incapacitatea mea de a-mi rezolva problemele singură, eu având 10 ani în momentul respectiv): la terminarea clasei a patra, m-au mutat din clasă. A fost cu siguranță o decizie bună, nu-mi imaginez cum aș mai fi rezistat încă 4 ani în aceeași clasă cu ea, dar răul fusese deja făcut. Și făcut bine, dacă s-ar preta un joc de cuvinte la asta.

Iată câteva idei desprinse din cartea lui Robert M. Sapolsky, în care m-am regăsit întru totul și mi-am putut explica retroactiv niște lucruri petrecute în urmă cu 34-35 de ani:

🔺- bullying-ul din anii copilăriei crește semnificativ riscul viitorului adult de-a se confrunta cu depresia și anxietatea (fascinant mi se pare că explicația este în primul rând fiziologică: stresul indus de bullying duce la creșterea de volum și de activitate a amigdalei - centrul emoțional al creierului);

🔺 - excesul de cortizol, secretat ca urmare a stresului, este cu atât mai dăunător în prima parte a vieții, în plină perioadă de dezvoltare fizică și emoțională; sunt afectate capacitatea de învățare și memorare, abilitatea copilului de a-și controla impulsurile, stima de sine și așa mai departe;

🔺 - copilul supus bullying-ului își va dezvolta o distorsiune cognitivă numită suprageneralizare - ”viața va fi întotdeauna incontrolabil de îngrozitoare”.

Pe toate cele de mai sus le-am bifat, cu asupra de măsură. Îmi aduc aminte cu (neplăcut de multă) claritate despre randamentul scăzut la școală, în special în clasa a patra când bullying-ul luase proporții uriașe, starea permanentă de ”en garde!” pe care-o aveam, neliniștea și presiunea pusă de familie că ”nu dai rezultate”. Per total, nu pot spune că am vreo amintire plăcută din anii ăia. Am niște poze din acea perioadă, aveam cearcăne până la genunchi. Dormeam prost și plângeam mult.

Am simțit nevoia să scriu toatea astea pentru că m-a șocat cât de mult m-am regăsit și cât de bine se explică niște chestiuni dacă sunt puse în cheia corectă.

Ce câmpi mai batem la muncă

(Paranteză: care s-o mai apuca vreodată de proiecte de genul celui pentru care am fost luna trecută la Paris... că mai bine-mi băgam un băț nu-spun-unde și mergeam cu el târâș 🤬🤬🤬, închid paranteza).

Fiindcă tot e joi mâine (vinerea mică, vorba ăstora), să vă relatez cu ce ne mai îndeletnicim la birou. Când nu suntem ocupați să eviscerăm pe cineva, adică.

☕ Discuție despre cafeaua Kopi Luwak (cea obținută din excrementele unei anume specii de felină, hrănită cu boabele de cafea din soiul respectiv).

- I-auziți, cică e cea mai bună din lume.

- Dar și foarte scumpă.

- Mda. Hai facem chetă.

- Mmm. Meh. Îgh. Mniu.

După cinci minute:

- Mai bine cumpărăm pisica.

Trust un inginer să vină cu soluții practice 😁.

Între timp am aflat că nu e pisică, e zibetă, care e pe undeva înrudită cu pisica, au strămoși comuni sau așa ceva. Feeling informată. De asemenea, unii spun că de fapt n-ar fi o cafea chiar atât de bună, ceea ce nu mă face mai puțin curioasă în privința ei. Tot experimentez eu o dată.

🇫🇷 Când am fost la Paris, m-am opintit să rostesc câteva vorbe în franceză. Așa, din considerație pentru cei de-acolo. Mi-am flexat neuronii și am izbutit o frază întreagă.
- J'ai été heureuse de vous revoir ici et je serai heureuse de vous accueillir à Hamburg, am glăsuit eu triumfătoare, simțindu-mă foarte încântată de această performanță lingvistică.

La care cineva (francez, biensûr):

- Bravo! I mean…. you are definitely trying hard.

Excusez-moi? 🧐

Ei, las' pe mine. Data viitoare când mă văd cu respectivul, îi recit poezeaua asta:

Je m'appelle Vasile Mure,

Je été în la pădure.

Quand j'arrive à la maison,

Mândra coucher cu Ion.

Quand j'allez s-aduc ciomagu'

Mon ami sărise gardu'.

Il tombé dans les urzici,

Sur son cur, numai bășici.

Cu intonație și cu dicție, nu așa oricum. Să vezi de nu i-o plăcea.

🥸 Din ciclul ”realism și evidență”.

Noi: raportăm o problemă de funcționare a ERP-ului.

Răspuns: “deja se lucrează la această problemă, care se va remedia în scurt timp”.

Un coleg oftează: “atât de multe minciuni într-o singură propoziție….” 😏.

😎 Când nu suntem realiști, o ardem subtil și metaforic.

- Cine-a adus Toblerone ăla uriaș?
- Nu știu, dar în mod sigur l-a adus din Nigeria.

Săptămâna viitoare vin niște colegi din Paris cu diverse treburi neasemuit-de-importante, iar printre ei va fi și un tip aflat în partea de sus a organigramei care, ori de câte ori interacționăm, îmi spune ”Mademoiselle”. Meam, și-mi place de nu mai pot, i-am zis că dacă-mi zice vreodată altfel decât Mademoiselle am stricat pacea și prietenia. Așa ce mă mai simt și eu ca la 20 de ani, că luna viitoare împlinesc 44, lumeeee 🙄.

Cea dintâi călătorie în străinătate (cu pasaje dintr-un jurnal vechi)

Aveam demult în minte postarea asta, însă o tot amânasem din diverse motive. Astăzi însă, poate de unde mi s-au reactivat nostalgiile urmărindu-l pe Mihai care pune imagini superbe din periplul său în Grecia, m-am îndemnat să scriu, în fine, despre cea dintâi ieșire a mea în străinătate.

Ieșire care a fost, cum lesne vă puteți imagina, în Grecia 🙂. O excursie cu autocarul, în care am pornit pe 19 August 2002. (Fix cinci ani mai târziu urma să mă căsătoresc civil, dar asta-i altă discuție 😋).
Din fericire am ținut un jurnal pe parcursul acelei călătorii, pe care-l mai am și acum. Mă amuză și mă înduioșează să-l recitesc și voi ”presăra” pasaje din el (scrise cu albastru, pentru nota distinctivă. Îmi cer scuze anticipat pentru folosirea vechii metodologii de ortografie, cu ”î” din ”i” și ”nici o” dezlegat. Așa erau normele atunci). 

Ar fi fost frumos să am și câteva imagini de atunci, însă toate pozele sunt într-un album aflat la Piatra Neamț. Și nu va fi tocmai un articol scurt, dar eu sper că vă va plăcea 🙂.
Așadar, a fost odată, acum aproape 22 de ani...

Astăzi mă duc acasă. Ce început ciudat al unui jurnal de călătorie....dar de ce ar trebui să fie unul clasic? Asta, în măsura în care aş şti ce înseamnă un jurnal literar... bine, ştiu, în teorie. Practic, e primul pe care-l scriu. Aşa că sunt destul de îngăduitoare cu mine însămi la acest aspect.
De ce „acasă”? E greu de explicat şi cu atît mai greu de înţeles. Aş zice că, dintotdeauna, am simţit o apropiere inexplicabilă faţă de această ţară. Singura care m-a preocupat din punct de vedere al istoriei, al mitologiei, al obiceiurilor locale.... Nu mă hazardez în explicaţii ale fenomenului. Nu e locul şi, aş zice, nici momentul.

Mă veți înțelege și veți ști cu siguranță la ce mă refer, dacă vă spun că de îndată ce am ieșit din țară (prin frontiera de la Giurgiu), am avut senzația că totul este altfel. O impresie pur subiectivă, dar justificată în context. Fiecare colț, fiecare copac mi se părea diferit, altfel decât în România și dacă ar fi fost după mine, m-aș fi oprit să le studiez. Erau la fel și totuși, altceva.
Bine, asta după ce ne-am ușurat fiecare de câte 5 euro, întru menținerea bunelor relații cu poporul vecin și prieten 😀.

Frontiera de la Giurgiu. După cum se vede treaba, o să am timp să o studiez pe îndelete. Avem în faţă 5 autocare. Salut decizia de a se face culoare separate pentru autoturisme, respectiv tiruri. Observ Podul Prieteniei, simbol al „relațiilor de bună vecinătate” dintre români şi bulgari. O construcţie modernă, care mă lasă rece. Poate şi pentru că vameşii bulgari ne pretind, cu faţa senină, să le dăm şpagă – unul din ei a zis „bancîtî ai?”. Proteste violente în rîndul compatrioţilor mei, dar ghidul ne explică: ori cedăm şi ne dăm „obolul” de cîte 5 euro de persoană, ori ne apucă seara aici. Băieţii n-au nici un motiv de grabă. Bun argument, aşa că ne supunem „tradiţiei locale” şi intrăm victorioşi în Bulgaria.

Bulgaria mi s-a părut banală, inexpresivă și foarte murdară (văzusem mormane de gunoi adunate în multe locuri). Am reținut însă un relief splendid cu puțin înainte de intrarea în Sofia, cum nu mai văzusem până atunci, cu viaducte şi tuneluri de 800 - 2.200 de metri.

Am intrat în Grecia spre lăsarea serii (fără șpagă, am notat eu cu satisfacție) și am dormit la un hotel din Sidirokastro. Unde am avut probleme la baie: este prea tehnologică pentru rustica de mine, ca să zic așa, drept pentru care mi-au fost necesare circa 15 minute ca să mă edific în privința dușului, a toaletei și chiar a chiuvetei. Nu-i nimic, bine că nu mă vede nimeni, vorba aia. (Ar fi trebuit să fie inclus un training în acest sens).
De unde rezultă că eram prietenă cu sarcasmul și autoironia încă de-acum două decenii 😁. Totuși, un sfert de oră ca să-mi dau seama cum se trage apa și cum se reglează temperatura apei la duș? Mda, se vede că eram neumblată.

Salonic și Meteora nu prea m-au impresionat atunci (cu toate că peisajele de pe munte erau fascinante). Mănăstirile, însă, nu sunt spectaculoase decât prin amplasare, am scris eu. Altminteri, austere și sărăcăcioase - ceea ce era și de așteptat, de altfel. Demn de menționat este că, la mănăstirea Sfântului Ștefan, de aici, am remarcat că interiorul era sculptat aproape integral în lemn de tei, sub cele mai diverse și complicate forme (chipuri de sfinți și diferite momente din Noul Testament).
Sunt curioasă cum mi s-ar părea astăzi, având cu totul alte filtre, experiențe și sistem de referință.

Primul obiectiv care mi s-a părut cu adevărat impresionant a fost Canalul Corint. Ni la mine ce preocupări aveam:
Este copleşitor, cu o adîncime de 80 de metri. Am făcut un popas „turistic” (adică pentru fotografii), ocazie cu care am studiat canalul şi mi-am pus două întrebări:
1) Cîte milioane de sclavi au murit săpîndu-l?
2) Ce s-a întîmplat cu tot rezidu-ul rezultat în urma excavaţiilor? (cam pretenţios termenul, ţinînd cont de perioada din care datează). 
Am rămas cam nelămurită. Dar mi se pare interesant că-mi puneam genul ăsta de întrebări.

După ce-am vizitat templul lui Asclepio din Epidaurus, am ajuns la Tolo - unde-am înotat pentru prima dată în Marea Egee. Seara, privind din balconul meu cum luna se oglindea în nemărginirea apei, am scris: Îmi vine să plîng de fericire, la gîndul că mîine plecăm la Atena.

Nu mă surprinde că, povestind - și retrăind - aceste momente, mă apucă iar emoțiile. Grecia este, cu adevărat, țara mea de suflet. Și asta nu doar pentru că ea a fost cea dintâi unde am călătorit.
Pe drum a doua zi, mi-am spus de mai multe ori: ”călătorim pe autostrada Salonic-Atena”. Simpla repetiție a acestei propoziții îmi dădea fiori. Am vizitat Mycene (cetatea lui Agamemnon), stadionul olimpic și catedrala Sf. Andrei, însă gândul meu se întorcea, iar și iar, către Atena. La căderea serii, notam în jurnal:
E ora nouă şi am ajuns la Atena!! Văd Acropolele, luminate feeric. Le vom vizita mîine. Greta, eşti cu adevărat ACASĂ!

Prin urmare, când am ajuns la Partenon... În fața lui mi-au dat lacrimile, pe care n-am făcut nici o încercare să le ascund. Unul dintre cele mai dragi vise ale mele s-a materializat în acest moment.
Îmi amintesc și de emoția de-a vedea Erechteionul și mi-am încordat serios memoria ca să-mi aduc aminte cum se numeau nimfele care susțin acoperișul: cariatide, am conchis victorioasă, și dacă pe vremea aia ar fi existat hashtag-uri, m-aș fi gratulat cu un #feelingproudofmyself 😀.

Seara ne-am dus la Capul Sounion, la cină am mâncat pentru prima dată caracatiță (și, după cum am scris în jurnal, mi-a plăcut; nu știu când și-n ce context am stricat eu pacea și prietenia cu lighioanele de mare), iar a doua zi am făcut o croazieră cu opriri pe trei insule (Poros, Hydra și Aegina) și m-am îndrăgostit la prima vedere. Lulea și mai multe nu.

Nici nu știu cum îl chema. Era unul dintre dansatorii de pe vas și, pe lângă programul artistic susținut alături de colegii lui (simpatici și ei, dar incomparabili ca apariție, mmm), ne-a predat o lecție de sirtaki. Mă voi opri puțin asupra lui... pentru că este cel mai frumos bărbat pe care l-am văzut vreodată: înalt, brunet, cu părul ondulat, cu ochi de un albastru neverosimil și agil ca o panteră (ete-a naibii, ce comparații dădeam din mine. Multe pantere văzusem pân-atunci 🙄). Toate femeile de pe vas, indiferent de nație (în total suntem peste 600 de pasageri la bord) suntem fascinate de el. Ne concentrăm cu dificultate asupra succesiunii de pași, pentru că avem alt centru de interes. Dar tipul ne pune la punct: ”pay attention, please, this is a lesson!”. De parcă n-ar fi conștient că e mai atrăgător decît prevede legea. Un asemenea exemplar ar trebui ocrotit într-o rezervație.

Mare mi-a fost dezamăgirea când nu m-a desemnat pe mine pentru a veni pe scenă ca să iau parte la un număr de dans alături de colegii lui. S-a oprit asupra unei fete ce-i drept foc de frumoasă, cu un ten creol, ochi migdalați și o cascadă de păr brunet. În comparație cu ea eu eram un șoricel cenușiu, ce să vadă la mine? Dar tare, tare rău mi-a părut...
Mă culc cu amintirea frumosului grec (nici măcar n-am aflat cum îl cheamă). I-aş zice Adonis (cel mai frumos bărbat, în mitologia greacă), dar ăla n-a avut o soartă fericită. L-a transformat Artemis în cerb, pentru că se arătase insensibil la farmecele ei şi apoi l-a hăituit prin pădure, pînă l-a omorît, pe malul unui izvor.
Hai că ori o ardeam profund, ori nu.

Din Atena am plecat spre Paralia Katerini, unde am rămas pentru ultimele două zile. Eram emoționată de tot ceea ce trăisem și mi-era sufletul plin de nostalgie. În ultima seară m-am dus singură pe ţărm şi mi-am luat „la revedere”de la Marea Egee. Cu ajutorul Lui Dumnezeu, o să mă întorc aici cîndva...

Ulltima însemnare din jurnalul de călătorie:
Nimic nu va mai fi la fel pentru mine, de acum încolo, dar, deşi tristeţea că m-am întors e foarte intensă, mă simt plină de energie. Am la ce să visez. Dacă pînă acum mă hrăneam cu iluzii şi cu gîndul că, poate, voi vedea cîndva Grecia, astăzi ştiu că acolo este casa mea, unde mă voi întoarce într-o bună zi. 

M-am întors (în Creta) și voi revedea cândva și Atena. De data aceasta, cu omul meu de mână.

În ceea ce mă privește, cea dintâi întâlnire cu Grecia a fost nu numai împlinirea unui vechi vis, ci mi-a adus și vindecarea de suferința unei iubiri neîmplinite, care mă ardea de ani de zile. Acolo, în Grecia, am simțit cu adevărat că rana se vindecase. Pentru mine asta a fost încă o confirmare că există un ceva anume care mă leagă de acele locuri.

Dacă ați ajuns cu lectura până la capăt, vă mulțumesc pentru răbdare 🙂. Cred că e cel mai lung articol pe care l-am scris până acum, dar a evocat multe emoții și amintiri frumoase.

De Ziua Europei, un semnal de alarmă

Zilele trecute am găsit în cutia poștală cărțile de alegător pentru alegerile europarlamentare din luna iunie. În sistemul de vot de aici cartea de alegător este nominală, precizează secția de votare de care aparține destinatarul și include instrucțiuni pentru aceia care doresc să voteze prin corespondență. Trebuie să o ai la tine când mergi la vot, dar nu se ștampilează după votare, ci rămâne la ei (probabil o metodă pentru a evita posibilul vot multiplu, mă gândesc, cu toate că au și liste de vot care se completează).

Dar, în afară de cărțile de alegător, am mai găsit și altceva. Un pliant pe care l-am parcurs în silă, recunoscând procedeele clasice de manipulare și îndoctrinare, pe care în ultimii ani (respectiv, de la începutul pandemiei) le vedem tot mai frecvent în Mass media. Programul electoral al AfD-ului, partidul de extremă-dreapta (în traducere ”Alternativa pentru Germania”). Mai pe scurt, versiunea teutonă a AUR-ului.

L-am citit și parcă-l auzeam pe Simion cu trupa lui de ciraci. Vreau să spun că nu doar seamănă: programele sunt practic identice.
Probabil de asta am simțit nevoia să scriu. Mi se pare atât de incredibil de manipulator, de revoltător, de strigător la cer, că vreau să mă exprim pe subiect.

Spicuiesc:

”Suveranitate națională”.
Evident, încep în forță - cu un mesaj clar împotriva Uniunii Europene. ”Respingem insistența tot mai pronunțată a Uniunii Europene pentru centralizare și dominație. Urmărim ca statele membre să-și păstreze suveranitatea și identitatea culturală. Obiectivul nostru este o nouă comunitate, care să-și protejeze membrii și interesele economice ale fiecăruia dintre aceștia”.

”Țara noastră are prioritate”.
Aici îndrugă ceva despre modelul japonez de imigrație (nu sunt la curent cu asta, adică nu știu să existe un model), prin care ”numai oamenii calificați și dornici de integrare pot veni în țara noastră”. Mai înșiră ceva și despre pericolul reprezentat de imigranți și ”nu vrem să devenim străini în propria țară”. Doamne, parcă-i aud pe spălații pe creier din România care-i prevăd Germaniei cataclism și distrugere de vreo zece ani.

”Libertate în loc de Bruxelles”.
Bălmăjesc despre cum nu sunt ei de acord cu interzicerea motoarelor pe combustie (preconizată din 2035) și-a centralelor de încălzire pe gaz. Și nici cu aplicarea limitelor de viteză pe autostrăzi nu sunt de acord. Toate astea le încadrează la, țineți-vă bine, ”cătușe ideologice”.
Vai, ține-mă, țațo, că leșin de la atâta retorică.

”Monedă puternică, siguranța cash-ului”.
Altă bazaconie îndelung trâmbițată de extremiștii de pretutindeni. Cardul e lucrul diavolului și piei drace, în vreme ce cash-ul reprezintă - ca să-i citez pe Afd-iști - ”garanție a suveranității și libertății cetățenești”.

”Politică energetică rațională”.
Pentru un om cu toți boii acasă pare greu de crezut, dar ei o spun în clar-text: sancțiunile împotriva Rusiei trebuie să înceteze, pentru că dăunează poporului german. Desigur, se speculează scumpirea energiei electrice și termice.

(Aoleu, simt că m-apucă toți dracii).

”Valori familiale în loc de ideologie de gen”
Mai că m-a pufnit râsul, deși nu e deloc amuzant. ”Ne opunem sexualizării premature a copiilor”. Nici nu-mi pot imagina cum sună chestia asta pentru unii care iau lumină de la extremiști și cred sincer că libertatea și suveranitatea le sunt puse în pericol de cardul bancar.

”Locuințe accesibile pentru toată lumea”
Aici jelesc programul preconizat de neutralitate climatică și eficiență energetică. Aparent chestia asta o să împingă poporul german în sărăcie 🤨.

”Sănătate fără obligativitate”.
N-avea cum să lipsească asta, mă mir doar că e aproape-n coada listei. Încep prin a spune că obiectivul lor este ca fiecare cetățean să poată beneficia de cea mai bună îngrijire (înduioșător), dar resping orice ”influență externă în politicile de sănătate” și-i dau zor cu ”integritatea corporală”. Bineînțeles, OMS și UE sunt dracu' gol cu coadă și cu coarne.

”Din suflet pentru om și animal”
Inițial nu m-am prins ce vor cu asta (părea o pledoarie împotriva transportului de animale vii), dar în ultima frază a devenit clar: ”insectele nu trebuie să se regăsească în farfurie”. Numai câte trompete am văzut în Social Media răcnind că ”ne obligă să mâncăm gândaci!”. 

Așa, acum că am terminat de conspectat punctele mizeriile din programul ăstora, tocmai l-am rupt în bucăți mici și l-am aruncat la coș. Feels good, ce să zic. Numai că asta nu rezolvă problema.

Oamenii care cred în aceste porcării sunt... mulți. Foarte mulți. Mă dau mult pe Facebook și uneori ajung și pe paginile lor. Ei cred tot ce li se spune. Te îngrozești când îi vezi cum cască ciocul și înghit tot ce li se toarnă, cât sunt de împotriva unui act medical, cum văd conspirații la tot pasul, cum scriu ”superbul”, ”vaxenul” și ”fascinul” în loc de vaccin pentru a evita filtrele Facebook, cum pun orice îmbolnăvire sau deces pe seama vaccinului anti-Covid și cum folosesc termeni precum ”frecvențele 5G” și ”oxid de grafen” fără să aibă cea mai mică idee ce înseamnă acestea de fapt.

Dacă nu ieșim cât mai mulți la vot, le vom da o putere mult mai mare decât cea pe care o au acum. Și care deja este foarte mare.

Lumina din suflet

Se poate spune că Paștele acesta a fost cel pe care l-am simțit cel mai puțin, în tot cazul mult mai puțin comparativ cu anii anteriori. Cu siguranță faptul că a fost atât de târziu (la cinci săptămâni după cel catolic și protestant) a contribuit semnificativ la ne-starea mea.
N-am fost tristă din acest motiv, pur și simplu n-am simțit.

Asta a fost aseară. Azi dimineață însă... ceva era cumva diferit. Feed-ul mi-era inundat de ”Hristos a Înviat” și am răspuns la cât de multe am putut. Așa am simțit nevoia. Am ascultat ”Hristos a Înviat din morți”, mi-am împreunat mâinile și mi-au dat lacrimile. De credință, de bine, de ceva din adâncul sufletului. Pentru că acolo și numai acolo se află Lumina: în inima fiecăruia dintre noi.

Am scris destul de rar despre asta și de multe ori mai degrabă vag, pentru că e ceva foarte-foarte personal. Cred. Am mai spus asta: cred așa cum credea Marcus Vinicius în ”Quo Vadis”.
Nu am o reprezentare clară a Lui Dumnezeu (cred că nimeni nu are). Dar cred, cred că este undeva, acolo sus, dincolo de ceruri și de lumi. Și am convingerea că multe sunt cele ce scapă puterii de înțelegere și cunoașterii omenești.

Îmi aduc aminte de acel Paște când am avut o întâlnire stranie.

Și-mi aduc aminte și de cel dintâi Paște de după plecarea mamei. De semnul pe care l-am primit atunci.

Să ne înțelegem: din punctul meu de vedere, Biserica e una, Dumnezeu este cu totul altceva. Din păcate, legătura este tot mai slabă, fiindcă nevrednicia și păcatele fețelor bisericești au erodat-o.

Asta nu schimbă însă ceea ce e-n sufletul meu.

Cred.

Hristos a Înviat! 🙂

Cinci ani de când nu mai pot conduce

La drept vorbind probabil că aș putea, dacă ar fi absolut necesar. N-am uitat regulile de circulație și nici cum să schimb vitezele.
Dar nu mai vreau. Ceva s-a rupt în mine, și rupt a rămas.

N-am mai scris despre asta de când mi-am luat rămas-bun de la ea, dar multe au fost - și încă mai sunt - momentele când amintirile revin. Și nu doar amintirile, ci și regretele și părerile de rău.
Aproape că nu pot reciti cele două texte citate mai sus, scrise despre acest subiect. Și nici astăzi, după fix cinci ani, nu pot vorbi despre Blackie fără să-mi tremure vocea.
Uneori, mai văd pe stradă câte un Golf 7 alb. Știu că nu e ea. Dar oftatul îmi umflă pieptul de fiecare dată și se urcă pe buze fără s-o realizez. ”Oh, Blackie...”.

Poate las impresia că exagerez, că fac din țânțar armăsar, că dramatizez. Posibil, nu vă contrazic dacă asta credeți. Tot ce știu însă că am personificat acea mașină, că pentru mine ea n-a fost un mijloc de transport confortabil și foarte performant, ci o prietenă și că pierderea ei m-a frânt la momentul respectiv.
”Trebuie să fii recunoscătoare că tu n-ai pățit nimic!”. Păi, chiar sunt. Numai că, ce să vezi. Tot ei îi datorez și asta. Cu siguranță n-aș fi ieșit nevătămată dacă aș fi fost într-un... nu știu, într-un VW Up pe care un Tiguan îl lovește din spate cu 70 km/h pentru că șoferul se uita în telefon sau picotea sau orice altceva naibii făcea, în loc să fie atent la drum.

Ea a plecat, noi ne-am luat o altă mașină. Pe care am încercat să o conduc o dată. M-am dat jos după vreo doi kilometri și i-am spus soțului să treacă el la volan. Pur și simplu... nu mergea.

Nu mai am bucuria condusului, nu mai am acea complicitate cu mașina pe care șoferii experimentați cu siguranță o cunosc, nu mai am scânteia care mă făcea să mă gândesc cu bucuroasă anticipație la o călătorie de 350 de kilometri pe autostradă. Singură. Eu, Blackie și muzica din cele opt boxe pe care le avea.

Dacă-mi pare rău că nu mai conduc? Da, la naiba. Timp de opt ani, dintre care șase cu Blackie, am condus constant (la un calcul superficial, undeva la vreo 175.000 de kilometri), acumulasem foarte multă experiență, condusesem într-o mulțime de condiții dificile - ploaie torențială, ninsoare, polei, ceață de nu vedeai la câțiva metri în față și multe altele. Cum să nu-mi pară rău?

Numai că, așa cum spuneam, nu mai... nu mai. A fost o temă de discuție și cu psihologul, dar n-am reușit să depășesc punctul de blocaj.
Poate pentru că, așa cum spuneam la început, de fapt nu-mi mai doresc.

De-ar fi la fel de simplu de anulat și părerile de rău.