Poftiți la restaurant, vă rog

Mă rog, vorba vine. Adevăru-i că nu pot spune că am vreo dorință de-a păși în vreun restaurant în viitorul imediat. În ultima vreme am socializat destul de intens (mai de voie și plăcere, mai de ”noblesse oblige”) și inclusiv prin asta se explică faptul c-am dat atât de rar pe aici. Dar acum am luat o pauză de la socializare, pfiu, mă simt ca Ițic din bancul cu neamurile venite în vizită 😂😂😂 și savurez întoarcerea la rutină.

De ce vă invitam la restaurant, așadar - dacă tot m-am frăsunit prin diverse locații, am descoperit două restaurante pe care nu le știam și unde fac niște bucate atât de bune că-mi plouă-n gură și-acum. Unul grecesc și altul italian, cu o mențiune specială pentru grec. Dacă mi-ar fi zis cineva că aproape o să am orgasm gastronomic de la friptura de miel, fie l-aș fi trimis la culcare, fie, în funcție de dispoziție, să-și bage capul într-o găleată cu apă. Eu? Miel? Peste poate! Eh, dar acum a fost un bufet de tip ”all you can eat” și după ce am gustat mielul făcut de oamenii ăștia, numai că n-am căzut în găleata cu extaz. Nu știu în ce l-au îmbăiat înainte, dar se topea în gură și era atât de gustos, exact cât trebuie de rumen și aromat, mmm...

Pornind de la asta, m-am surprins făcând o scurtă trecere în revistă - ce restaurante am încercat și mi-au plăcut, unde nu țin neapărat să mă întorc și ce mi-aș dori să experimentez.

😍 Am mâncat și-aș tot mânca la un restaurant...

- grecesc, dacă tot l-am pomenit mai sus. Îmi place foarte mult mâncarea lor, mai puțin fructele de mare (deși primul și ultimul local în care-am gust caracatiță acum aproape 23 de ani tot unul grecesc era, și țin minte c-a fost bună. Habar n-am de ce n-am recidivat, dar acum nu m-aș mai aventura). Prefer souvlaki, bifteki (chifteluțe umplute cu brânză), sunt fan pe viață al sosului tzatziki și unul dintre cele mai bune deserturi gustate vreodată a fost unul cretan - o plăcintă cu brânză sărată și miere.

- indian, și asta nu numai pentru că mi-e drag Zubin*. Între noi fie vorba, Zubin cred că și-ar pune mâinile-n cap dacă ar mânca la vreun restaurant indian din Europa, unde este cunoscut faptul că mâncarea e considerabil mai puțin condimentată decât în rețetele originale. Asta e, bucătarii s-au adaptat pretențiilor locale. Pentru mine e perfectă așa ”slab” condimentată cum e, preferatele mele fiind specialitățile pe bază de pui, în special curry și jalfrezi. Și mă dau în vânt după înghețata kulfi.
(*Unul dintre hobby-urile lui Zubin este gătitul. Absolut pasionat de chili pe care-l poartă peste tot cu el într-o cutiuță, l-a scandalizat odată pe bucătarul unui restaurant franțuzesc cu stele Michelin pentru c-a presărat chili pe mâncare, iar chelnerul i-a spus bucătarului 🤭).
Și pentru că nu vreau să pun o poză generică și mi-e dor de el, iată-l în acțiune 🙂. Nu știu ce gătea acolo cu soția, dar ce bine-i stă inclusiv cu șorț 🤩.

- turcesc, deși demult n-am mai fost. În Bayreuth era un restaurant turcesc bun la care am fost de mai multe ori (preferatele mele erau vinetele umplute) și-am încercat și unul din Hamburg, dar ni s-a părut mediocru. Mie mi-a plăcut foarte mult cataiful de la ei, însă numai pentru atât nu merită să revenim acolo. Mai cercetăm, poate găsim altul mai bun.

- italian, amore mio! Nici nu știu de unde să-ncep să-mi exprim entuziasmul. Când am fost acum doi ani și jumătate pentru prima dată în Sicilia, am înnebunit de plăcerea de-a mânca orice-cu-fistic, și multe altele pe lângă. Dacă nu vă e foame, vă reamintesc ce dezmăț am tras atunci 😀.

😐 Am încercat și mi s-a părut meh la restaurantul...

- portughez. Nu m-am putut împrieteni cu bucătăria lor, poate de unde au 365 de feluri de mâncare pe bază de cod. 365, pe barba profetului. Și nu-mi pot imagina un pește mai fad și mai lipsit de orice chelcășoz decât codul, indiferent de modul în care ar fi preparat. OK, n-am gustat 365 de mâncăruri de cod, păcatele mele, dar cele 3-4 mi-au fost de-ajuns.

- maltez. E așa și așa, în general gustos dar nimic demn de reținut. Și nu-mi place, dom'le, carnea de iepure.

- o să includ aici și restaurantul chinezesc. Nu-mi displace, dar nu e genul de restaurant pe care să-l caut, nu e tipul de mâncare de care să-mi fie poftă sau dor sau ambele. Poate n-am găsit unul unde să se gătească mai conștiincios, cu toate că am încercat mai multe și nu mi-a displăcut niciunul. Dar nici n-a fost ceva memorabil.

☺️ Aș încerca măcar o dată un restaurant...

- japonez. Sunt foarte neinformată referitor la Japonia în general, iar în ce privește bucătăria spre rușinea mea nu prea știu nimic în afară de sushi (care-mi place).

- libanez. De când am citit într-o carte că bucătăria libaneză ar fi un melanj perfect între bucătăria mediteraneeană și cea arăbească, am devenit curioasă. Poate mă-nșel, dar îmi imaginez un caleidoscop de gusturi, arome, texturi și chiar culoare, sănătoase și prietenoase cu domnul colesterol.

- african (care e diferit de cel libanez, din ce-am constatat, probabil mai generalist 🤓). Nu știu de unde și până unde, însă mi-aș dori să încerc, deși am convingerea că însuși conceptul de restaurant african e unul foarte generic; există specialități etiopiene, zanzibareene, tanzaniene, nigeriene și cine știe câte altele...

Da' știu că ne-am ospătat în articolul ăsta. Cred că e timpul să comitem o salată gospodărească 😀.

Contopire cu natura pe bani grei

Zilele astea (și ca preambul pentru noul documentar al ducesei Meghan de Scârț, pardon de Sussex 🫢, care va fi lansat în martie pe Netflix și la care intenționez să mă uit cu unicul scop de a-l forfeca voinicește) mă tot minunez de amploarea curentului ăstuia de ”contopire cu natura”, pe care-l predică din ce în ce mai multă lume. Pe bani mulți și foarte mulți, desigur. Viața simplă costă, nu ne jucăm aici cu howdoyoudo. Și orice derapaj e întâmpinat de cele mai multe ori cu ridicări de sprânceană și critici la adresa ”dizidentului”.

Să luăm, de exemplu, uleiurile DoTerra. Esențiale, naturale și, mai ales - așa cum adepții repetă neobosiți de zece ori per frază - pure. Există între timp sute de protocoale bazate pe diferite combinații, care desigur trebuie alternate; cu alte cuvinte, ca să te tratezi de indiferent-ce, trebuie să folosești zilnic măcar vreo 15 uleiuri diferite. Prețurile acestora variază între 17 € (cu reducere, 13) și 366 € (cu reducere, 275). Astea sunt, desigur, extremele; ca idee, cele mai multe costă între 40 și 50 €. După cum v-am mai povestit, n-am excelat niciodată la matematică, dar nici nu e nevoie; dacă te uiți pe câteva dintre ”protocoale” (simfonii, cum le spun ei), ajungi imediat la câteva sute de euro lunar. Aparte de asta, au un bonus de fidelitate, dar pentru a beneficia de el, trebuie să cumperi în fiecare lună.
Ar fi multe de spus pe subiect, prea multe - și cred că ar fi inutil. Cine-a intrat în malaxorul uleiurilor (sau difuzor, sau whatevă, ce-or mai folosi ei) acolo rămâne și absolut nimic nu-l poate convinge că plătește sume imense pentru un produs care în cel mai bun caz poate funcționa ca adjuvant. Nu mi-aș propune așa ceva. Mă mir doar de ușurința cu care oamenii acceptă să investească sume considerabile pentru ceva empiric și protestează feroce dacă le spui să consulte un medic. Argumentul suprem ”sunt naturale, sunt pure” nu poate fi contrabalansat cu nimic. Le folosesc inclusiv pe bebeluși și nu există cuvinte care să exprime ce-mi vine să spun referitor la asta. Dar ei se întorc la simplitate, la puritate, la natură, dansul ploii mai lipsește și-n rest le-au bifat pe toate.
Înainte de-a schimba subiectul, o precizare: nu am nimic împotriva ”susținerii corpului”, cum pledează doTerriștii. Dar nu ca unic tratament, și-n niciun caz când e vorba de afecțiuni serioase și de copii.

Habar n-am pe ce sinuoase căi (sau de ce), a ajuns la mine știrea despre un nou model de încălțăminte lansat de Balenciaga. Îi știți, lansaseră poșeta de plastic, geanta model Ikea, fusta din covoraș de cauciuc folosit pentru mașini, articole de colecție, numai unul și unul 🙄. Acum, au avut altă idee: pantofii ”zero”, care acoperă doar talpa și degetul mare.

Costă 450 de dolari (o sumă deloc neglijabilă dacă mă-ntrebați pe mine, deși rezonabilă față de alte ”invenții” de-ale lor precum cele enumerate mai sus, care se învârt în jurul a 2.000 de dolari), dar mi se par de-o sinistroșenie incredibilă, nemaivorbind că nu sunt absolut deloc practici. Sunt însă convinsă că se vor avea mare succes la public, departamentul de Marketing să trăiască fiindcă a venit cu găselnița perfectă: pantofii îi vor ajuta pe cei care-i poartă să se conecteze mai bine cu natura. Bine-pa la revedere, nu mai e nevoie de nimic altceva, sute de mii de femei vor fi mai mult decât bucuroase să plătească pentru conectare cu natura.

De fapt, asta e ceea ce găsesc enervant și cumva la limita șarlataniei, chiar dacă e vorba de alegere consimțită și (vorba vine) informată: faptul că această așa-zisă întoarcere la simplitate și comuniune cu natura se taxează cu sume apreciabile, pentru care unii oameni fac mari eforturi. Sentimentul meu e că le speculezi temerile, neîncrederea în sistemul medical, dorința de-a evada din lumea asta agitată, de-a scăpa măcar parțial de poluare și în ansamblu, nevoia de liniște și pace interioară. Deziderate de altminteri absolut firești, dar am convingerea că pot fi atinse și pe căi mai accesibile. Ca de pildă, o ceașcă de ceai verde și o plimbare în parc. Și la nevoie, o vizită la medic.

Recruiteri care dau la pește pe asfalt

Stau uneori și mă minunez de felul în care înțeleg unii să-și facă meseria, așteptându-se (cum altfel?) la rezultate fabuloase.
Cu doi ani în urmă am scris despre niște recruiteri certați cu profesionalismul, dar am sentimentul că exemplul despre care vă povestesc astăzi nici măcar acolo nu s-ar încadra. Fără să fie ceva grav sau surprinzător per se, pe mine m-a mirat abordarea lipsită de orice logică, deși sunt convinsă că exemplul meu e unul absolut banal în comparație cu multe altele.

Așadar, zilele trecute îmi scrie o tanti pe LinkedIn, cu o ”paid consulting request”. Încă de la titlu știam că voi refuza. În primul rând pentru că ar trebui să cer acordul angajatorului, dar dincolo de asta, mai este un aspect. Personal, nu cred că solicitările de consultanță trimise ”în orb” sunt o carte de vizită prea bună pentru cei care le adresează și suspectez că de fapt ceea ce doresc respectivii este să-și creeze un eșantion pentru viitoare studii de piață. Însă din curiozitate, am citit ce-nșira cetățeana.
În principiu, dorea ceea ce spunea și-n titlu - să le ofer clienților ei (”companii de consultanță și specialiști”) consultanță plătită, în ședințe a câte 60 de minute și pentru care nu e nevoie de nicio pregătire prealabilă (zicea ea).

Pân-aici toate bune și, mă rog, mai mult sau mai puțin frumoase, dar când am ajuns la domeniul pentru care se solicita consultanța mi-a dat ecran albastru. ”Asistență rutieră pentru automobile și camioane în caz de defecțiune, precum și servicii de vulcanizare” 😳.
”Având în vedere profilul dumneavoastră, consider că puteți oferi sfaturi și recomandări valoroase pentru achiziția și mentenanța flotei clienților noștri”, scrie dânsa în continuare. Dacă s-ar fi uitat măcar cinci secunde pe profilul meu, ar fi descoperit că nu am absolut nimic de-a face cu automobilele și camioanele. Presupun că a văzut cuvântul ”flotă” și-acolo s-a oprit cu cititul, altfel nu-mi imaginez pe ce bază ”consideră” ea că pot oferi sfaturi și recomandări și spanac pe băț.

După ce-a scris toată pelteaua de mai sus, a găsit de cuviință să mai trântească o perlă. Zice: ”Aveți posibilitatea să organizăm astăzi un call în care să vă explic despre ce este vorba și să stabilim condițiile în care veți lucra? Sunt convinsă că aveți înțelegere pentru faptul că lucrăm cu termene foarte strânse și suntem sub presiune, de aceea am rugămintea unui feedback rapid”.
Așa-i, de parcă toți oamenii intră zilnic pe LinkedIn și au timp (tot zilnic) pentru un call cu o necunoscută care nici nu s-a deranjat să le parcurgă profilul, dar care cere ”quick feedback”.

N-am idee cu cât e plătită mițura asta pentru a aborda lumea cu asemenea aiureli și cred că nici nu vreau să știu. Dar aș putea să-i ofer eu consultanță în domeniul ”înainte de-a aborda un potențial candidat, îi parcurgem profilul”. De exemplu 🙄.

Nu am rezoluții, și totuși...

Hai că n-am făcut eu rezoluții pentru 2025 (cu toate că-ntre timp mi-a venit o idee, vă zic mai la vale), dar întâmplător am dat peste imaginea asta și mi-am spus că, în tot cazul, ar putea funcționa ca un fel de plan de viață valabil nu numai anul acesta, ci și pentru viitor.

Ia să vedem câte dintre ideile de mai jos sunt realizabile.

✅ Rupe legăturile cu persoanele negative.

Nu fără mândrie spun că deocamdată n-am ce legături să mai rup, din bunul motiv că am rupt demult tot ceea ce era de rupt. Și nu am nici cel mai mic regret în nicio privință, după cum nu a existat niciun moment în care să-mi chestionez propria decizie, ba chiar dimpotrivă, aș putea spune (și-n unele cazuri au trecut ani mulți). Prin urmare, am făcut bine ce-am făcut.

🟡 Alocă mai mult timp activităților care-ți fac plăcere.
Asta e un fel de work in progress. În principal, îmi doresc să-mi găsesc mai mult timp și dispoziție pentru citit. Am o sumă de cărți excelente, pe care abia aștept să le parcurg. Ahh, voluptatea unei povești bune... 🙂 Îmi lipsește însă nu doar timpul, ci și - în timpul săptămânii - disponibilitatea emoțională. Doar vineri seara și-n weekend ce mai reușesc să mă destind și să mă cufund în vreo carte...

❤️Ai încredere că cel mai bun an este posibil.
De ceva vreme nu mai punctez prea bine la capitolul optimism, dar sper ca anul acesta să-mi dea motive să o fac din nou.

🟡 Continuă să înveți lucruri noi.
Tot un fel de work in progress și asta. Genul de serviciu pe care-l am nu-mi permite să mă plafonez din punct de vedere intelectual, pentru că mereu apar situații și probleme noi, ergo motive (noi 😀) de a-mi pune creierii pe moațe. Aparte de asta, lucrez zilnic în două limbi străine, practic nu trece o zi fără să acumulez ceva, chiar dacă nu e un fapt pe care să-l conștientizez mereu.

‼️ Fă-ți o prioritate din odihnă și grija față de tine.
Mai țineți minte cotele apelor Dunării? ”Cinq cent soixante-cinq centimetres, gheață la mal”. Eh, cam tot pe-acolo sunt și eu. Exceptând weekend-ul, dorm puțin și nu din cale-afară de bine. Că tot mă suspectam de burnout acum câteva săptămâni, un motiv ar putea fi găsit și aici. E musai să îmbunătățesc ceva la capitolul ăsta.

🟠 Caută magia în fiecare sezon.
Mai ușor de zis decât de făcut, în special ținând cont de faptul că-n Hamburg plouă mult. Totuși, reușesc să mă bucur de fiecare anotimp, iar despre toamna aici v-am mai povestit eu... 🙂.

❤️ Acordă atenție prietenilor tăi.
Nu cred că reușesc să o fac pe cât ar merita, dar sunt foarte recunoscătoare pentru vechile mele prietene. Sunt cinci la număr și ”prietenim” de ani de zile (ia chiar, să vedem câți - în ordine descrescătoare: 20, 20, 15, 10, 5). Hai că avem motive să fim mândre de noi, gagix, vă știți voi care 🙂. To you, ladies! 🥂

🙏 Fii recunoscător.
Sunt. Suntem. Cu adevărat și din tot sufletul. Am avut și avem parte de atâtea binecuvântări în viața noastră... Ne considerăm foarte norocoși și mulțumim Cerului pentru ceea ce ni s-a dăruit.

🔷 Conștientizează-ți sentimentele.
Hmm, pe asta nu prea știu de unde s-o apuc (și tare-mi sună a ”motivațională de carton”). În general sunt destul de conștientă de ceea ce simt. Și câteodată îmi dau voie să mai și plâng.

✅ Ascultă muzica preferată.
Asta cu siguranță o fac, aproape în fiecare zi 🙂. Playlistul meu de pe telefon este împărțit după cum urmează: Pop, Classic (general), New Year's Eve (o colecție despre care am scris pe scurt cu ani în urmă, aici), Zubin (general), Zubin (Viena - am inclus aici nu numai cele cinci concerte de Anul Nou pe care le-a dirijat, ci și alte concerte vieneze), Zubin (Beethoven - toate cele 9 simfonii) și soundtrack-ul Harry Potter. Zeci de GB de muzică excelentă, în care-mi aflu starea de bine.

🌎 Călătorește.
Sănătoși să fim, că destinații sunt gârlă! Pentru anul ăsta încă nu ne-am definitivat planul. Cândva mi-aș dori să facem o călătorie în jurul lumii. E greu spre foarte greu, dar nu-i interzis să visezi... 😊

💃 🕺Fă mișcare (dansează dacă poți).
Mergem la sală, deși-n ultimele săptămâni nu ne-a mai ieșit (omul a fost foarte prins în decembrie, apoi l-a luat o răceală care l-a sâcâit vreo două săptămâni). Perseverăm însă. Dar cu dansul nu se poate lăuda niciunul dintre noi.

Cam aceasta ar fi lista. Cred că și dacă împlinim o parte dintre ele, tot putem considera că am făcut ceva pentru noi. Spuneam mai sus de (un fel de) rezoluție: am niște cărți pe lista mea mentală de ”to read” pe care-mi propun de ani de zile să le citesc și tot amân. Sunt șapte, mai precis. Îmi propun ca până la sfârșitul anului să le parcurg și să scriu despre fiecare dintre ele.

Încheind într-un spirit de optimism, haideți să avem încredere că anul acesta va fi cel mai bun an al nostru de până acum 🙂.

Globurile de Aur 2025: volănașe, saci și moștofleoci

De-atâta vreme de când scriu seria asta de articole despre ținutele vestimentare de la marile evenimente cinematografice, constat - nu pentru prima dată și cu o oarecare umbră de nostalgie - că anii devin tot mai vizibili pe chipul unora dintre actrițele mele preferate. Știu c-am izbutit un truism cât roata carului, dar nu pot face abstracție de sentimentul ăsta.

Pe de altă parte, a îmbătrâni este un privilegiu. Așa că hai să mă scutur de melancolie, deci unde-am pus foarfeca aia... ah, aici era ✂️. Se ascunsese și adevăru-i că o înțeleg oarecum.

Melissa McCarthy e supraponderală, bun. Adică nu bun, dar spunem și noi așa. În condițiile astea, dacă te uiți în oglindă, ce-ți zici? Uuu, ar fi o idee minunată să mă îmbrac în pantaloni și să târăsc după mine o cuvă de volănașe rozalii? 🤦‍♀️
Poate n-ar fi fost rău să-i împrumute câteva și Cynthiei Erivo. Mbine, poate nu roz-ciclamen. Stați să mă mai uit o dată. Ok, sigur nu roz-ciclamen. Da' ceva acolo care să-i acopere sternul costeliv chiar n-ar fi stricat. Moștofleocul ăla uriaș de pe talie ar fi fost mult mai bine întrebuințat câțiva centimetri mai sus. Adică nimeni nu e perfect (sau mă rog, aproape nimeni, după cum vom vedea în continuare) și-atunci de ce să facem atâtea eforturi să ne prezentăm cât mai strident imperfecțiunile?
Mă rog. Dacă Melissa nu-i dă volănașe, poate împrumuta câteva șuvițe creponate din ceea ce-ar trebui să fie rochia lui Ali Wong. Vorba vine, rochie. Nu-mi imaginez de ce-ar concepe cineva așa o chestie căreia îi spune rochie. Le rămăseseră prea multe resturi de material sau ce? Da, Balenciaga, cu tine vorbesc. Nici n-am ce face cu foarfeca în cazul ăsta, aș lăsa-o pe biata Ali despuiată de-a binelea.

Constat că Balenciaga îmi dă cu sec (fapt nu tocmai surprinzător), așa că hai să vedem ce mai găsim pe covorul roșu. Melissa, mai adună volanele celea, că ne-mpiedicăm în ele și pățim rușine 🙄.

Doamnele care urmează sunt superbe, fiecare în felul ei. Și fiecare dintre ele ar fi putut arăta mult, mult mai bine.

Despre Anya Taylor-Joy am mai scris și de fiecare dată cam în aceeași notă: lasă impresia că se străduiește să fie cât mai străvezie, aproape translucidă. O fi dând probe pentru versiunea feminină a ”Omului Invizibil”? Și-n tot cazul, de ce și-o fi ales o rochie care seamănă cu un neglije de satin? Cât despre colierul supradimensionat, e proverbiala nucă în perete. Sau o fi vrut să se asigure că totuși nu trece neobservată, de unde și ideea bling-bling-ului.
Cate Blanchett a fost lăudată pentru reciclarea ținutei, pe care a mai purtat-o și anul trecut la Festivalul de la Cannes. Eu doar mă-ntreb de ce n-o fi ales altă rochie (și acum, și atunci) în loc de, pardon my French, gălbeneala asta metalică. De croiala părții de sus nu mai zic nimic, e stranie și basta.
Încă n-am văzut filmul, dar am citit că Angelina Jolie a fost colosală în rolul Mariei Callas. Drept pentru care nu înțeleg. Dacă ai interpretat magistral o asemenea divă, de ce ai opta pentru o rochie ternă, care dă impresia că a fost concepută de autorii vestimentației lui Ali Wong după ce au stat o lună la Cocârlata de Vale și s-au hrănit numai cu ostropel de cocostârc trufaș?

M-am mai uitat încoace și-ncolo și-am mai găsit câteva doamne. Tot frumoase, dar în ceea ce privește alegerile vestimentare par să fie-n așteptarea inspirației cum îl aștepta Penelopa pe Ulise.

Niciuna dintre ele nu e catastrofală, dar nici de laude nu-ți vine a le umple podul (presupunând că au așa ceva).
Nu-mi place tunsoarea Emmei Stone și nici după croiala rochiei nu mă dau în vânt. Zici că-i un sac legat strașnic la gură.
Am mai scris despre Heidi Klum - uneori de bine, alteori din categoria ”de ce ieși din casă fără să te uiți în oglindă?”. Ținuta asta ar fi fost perfectă (material fluid, model avantajos, culoare vibrantă) dacă n-ar fi avut găurile alea. Îi ruinează absolut tot șarmul.
Ariana Grande e tânără, foarte simpatică, și... și... pentru numele lui Belzebut, fată-hăi, ceva mai acătării decât sacul ăla gălbejit și diform n-ai găsit?!
Glenn Close, pentru tine am o agendă mare și un pix. Ia un loc și scrie următoarea propoziție: ”nu alegem ținute de seară inscripționate”. De 200, 300, 500 de ori sau de câte ori e nevoie ca să nu mai porți niciodată asemenea rochie. Când termini pasta din pix, spune-mi și-ți dau altul.

Și-n final, hai să ne și delectăm puțin. Doamnele de mai jos mi-au plăcut cel mai mult și la drept vorbind, nu se poate spune că ar fi fost o alegere dificilă. Nu de alta, dar foarte puține ținute au fost cu adevărat inspirate, așa că nu puteau trece neobservate.

Spuneam mai sus că aproape nimeni nu e perfect, dar dacă termenul ”fabulos” nu ar fi existat, ar fi trebuit să fie inventat pentru a o descrie pe Zendaya. Este absolut... magnifică, din cap până în picioare. Și cât de bine se potrivește rochia cu nuanța pielii și culoarea rochiei. Iar ceea ce e cu adevărat extraordinar e cât de simplu și firesc face să pară asta.
Pamela Anderson a făcut un pariu riscant. ”Fără machiaj, doar cu zâmbetul” a fost deviza ei și judecând după reacțiile pe care le-a primit, pariul a fost câștigător. Personal, nu sunt sigură că-mi place, dar admir enorm curajul. Și alegerea rochiei mi se pare inspirată. A mers pe clasicul negru, nu și-a asumat niciun risc referitor la vestimentație, dar riscase oricum în privința machiajului.
(Oarecum off topic: niciodată n-am înțeles chestia asta cu mănușile de ocazie. Adică pricep, sunt elegante, dar nu mori de cald în ele? Nu sunt incomode ca naiba? Nu transpiri?).
M-am bucurat pentru Demi Moore, care-a plecat acasă cu trofeul pentru rolul din ”The Substance”. Îmi place foarte mult rochia, un model îndrăzneț care-i vine splendid. Și când te gândești că are 62 de ani...

Foarfeca dă semne de osteneală și reclamă odihnă, dar promite să fie în formă până la Oscaruri. Poate că unele dintre doamne își vor găsi oglinda între timp.

Decorațiunile festive spun o poveste care s-a încheiat

Odată cu încheierea weekendului acestuia se poate spune că s-a cam terminat cu magia sărbătorilor și cu minunatul, savurosul și atât de mult așteptatul dolce far niente. Am avut parte de un fel de ”tampon” datorită zilelor de joi și vineri, dar de mâine încolo c'est fini.
(Da, știu, e probabil ultimul lucru pe care ați fi vrut să-l auziți. Nu eram prea fun la petreceri în tinerețe și nici acum nu cred c-aș fi, thank you very much. Ce bine de mine că nu-mi plac 🙄).

În context, am văzut ieri o idee interesantă pe una dintre paginile pe care le urmăresc, și anume referitoare la decorațiunile de sărbători.
Cu câtă nerăbdare le-am așteptat tot anul. Cu câtă spumoasă anticipație le-am despachetat și cât de mult ne-am bucurat să le aprindem pe toate și să ne scăldăm locuințele în culori calde.
(Paranteză: nu știu voi, dar noi ne-am obișnuit să le montăm la începutul lui decembrie, de obicei la primul Advent sunt toate aranjate. Prin urmare le ținem cam cinci săptămâni, plus/minus câteva zile).

Numai că, după ce ultimele clipe din vechiul an s-au împrăștiat în zorii anului nou venit și începem să ne dezmorțim din dulcea leneveală, luminile și decorațiunile de Crăciun par cumva... a nu-și mai găsi locul. Sunt la fel de calde, frumoase și luminoase, dar în același timp amintesc pe undeva de o poveste care s-a sfârșit.
Într-un fel e trist, dar așa cum știm, fără un sfârșit nu poate exista un nou început 🙂.

Personal, încă nu le-am strâns - mi s-a părut prea devreme s-o fac ieri și cum în timpul săptămânii n-o să am nici timp nici nervi pentru asta, le păstrăm până sâmbăta viitoare. Continuă să-mi placă, dar în loc de bucurie la vederea lor, acum simt doar nostalgie. Oh well, e și asta parte din viață, nu-i așa? 😊 Și oricum, le vom regăsi pe toate la Crăciunul viitor.

Acestea fiind zise, vă recomand o piesă excelentă în contextul zilei de mâine, prima zi de luni a lui 2025. Mda, sunt fermecătoare 😒 dar ziceți voi dacă piesa asta nu e su-per-bă. De fapt, pe vremea fostului job obișnuiam să-mi încep multe dimineți cu ea, când mă trezeam la 04:15. Cui îi mai trebuie motivaționale? 😀

On the bright side, încă mai avem o cantitate respectabilă de dulciuri rămase de la Crăciun 💪.

PS: la noapte sunt Globurile de Aur. Zilele următoare sper să forfecăm niște rochii ✂️.

Bine-ai venit, 2025! 🐷🍀🍄

La mulți ani, oamenii mei și bine v-am regăsit în noul an! Sper că ați petrecut Revelionul așa cum și cu cine v-ați dorit și vă doresc să aveți parte de un an fabulos 🙂🤗.
Și de asemenea, vă doresc să nu fi început munca de astăzi (ca mine. La drept vorbind, e și o parte bună în asta - fiind încă foarte  liniște, am timp să mă ocup de niște chestiuni al căror deadline e undeva spre sfârșitul lunii și pentru care cu greu îmi voi găsi timp după ce se pornește balamucul. Ăsta ar fi ca un fel de silver lining, dar adevăru-i că tare greu te smulgi din odihnă imediat după 1 ianuarie...).

Revenind la ce spuneam, noi am petrecut ca pensionarii și a fost foarte bine. Nu ne-am fi dorit altceva.

Astăzi am schimbat câteva impresii referitoare la programele unora dintre cele mai cunoscute posturi germane de televiziune.
- Vai, cât de frumos a fost pe ARD, au cântat live Alphaville și Thomas Anders de la “Modern Talking”, awww ❤️🥹.
- Pff, pe ARD n-a fost nimic ca lumea, când am dat erau niște moșnegi cu ceva șlagăre învechite… 😒.
Presupun că m-ați identificat în dialogul de mai sus, nu? Ce vasăzică diferența dintre generații, prieteni. Vedeți, asta voiam să spun când am zis de pensionari. Și vă informez că ne-am și zbânțuit nițel pe ”You're my heart, you're my soul”, ca să fie treaba treabă 😀.

Ieri am urmărit ca de obicei Concertul de Anul Nou și nu știu cum să spun asta fără să par o snoabă elitistă, dar mi s-a părut... ok. Atât. N-a avut sclipire, n-a avut nimic ieșit din comun, deși repertoriul a fost foarte bine ales, iar interpretarea - cum altfel decât fabuloasă. Dar nu știu... am văzut atâtea concerte vieneze extraordinare și mi se pare că acum a lipsit ceva. Nici Riccardo Muti nu mai e tânăr, ieri a fost pentru a șaptea oară când a dirijat acest concert și chiar dacă dispune de resurse impresionante, până la urmă tot om e și el.

Știu că sunt subiectivă, dar pentru mine imaginea de mai jos reprezintă expresia cea mai fidelă a fericirii care ar trebui să se regăsească în acest concert devenit legendar.

Este un screenshot din filmarea concertului din 2015 și, cum spuneam - admit că sunt subiectivă, dar vă dau cuvântul meu că simt fericirea în fiecare milimetru din acest instantaneu, în fiecare bit.

În altă ordine de idei, de data asta m-am înșelat total în privința dirijorului de anul viitor. Însă à la bonne heure, cum ar spune francezii - canadianul Yannick Nézet-Séguin își va face debutul la pupitrul unuia dintre cele mai cunoscute evenimente muzicale din întreaga lume. 

Mă bucur pentru el și-mi pare bine că Filarmonica s-a scuturat un pic de opțiunile convenționale și a încredințat misiunea unui dirijor dintr-o generație mai tânără. Chiar dacă e un concert clasic, un suflu nou este întotdeauna de apreciat.

Dar nu vă pot spune ce-a ieșit pe pagina de Facebook a Filarmonicii, la postarea unde s-a anunțat cine va fi următorul dirijor. Administratorul paginii cred că s-a ales cu febră musculară la mână de la câte comentarii a șters (și bine-a făcut). Efectiv a plouat cu jigniri și mitocănii la adresa lui Nézet-Séguin, din cauză că e homosexual (nu știusem asta până acum, și-n definitiv de ce-ar fi trebuit să știu? E viața personală a omului, pentru numele lui Belzebut). N-am idee ce legătură are cu muzica lui sau cu parcursul profesional (în prezent este dirijorul a trei orchestre: dirijor-şef ales pe viaţă al Orchestrei Metropolitane din Montreal, director muzical al Operei Metropolitane din New York şi director muzical al Orchestrei din Philadelphia). Din toate aceste realizări, de-așa ceva s-au găsit să se lege? De orientarea lui sexuală? De fapt, nu știu de ce mă mai mir.
Alții aveau o problemă cu faptul că nu a fost aleasă o femeie dirijor. Am văzut întrebarea repetată cel puțin de câteva zeci de ori. Și tot de-atâtea ori li s-a explicat: o condiție esențială pentru ca un dirijor să fie invitat să dirijeze concertul de Anul Nou este să aibă o colaborare constantă de minimum zece ani cu orchestra Filarmonicii vieneze. Iar momentan nu există nicio dirijoare care să îndeplinească acest criteriu. Și cu asta basta, atât de simplu e.
Cum spuneam, chestia asta s-a repetat de zeci de ori. Credeți c-au înțeles? Dădeau ”like” răspunsului în care li se explica motivul și câteva comentarii mai jos îi vedeai din nou cu aceeași întrebare: ”why not a female conductor?” 🤦‍♀️

În fine. Până la urmă, tot ceea ce contează în cazul de față este muzica și bucuria pe care aceasta o aduce oamenilor. Asta e ceea ce rămâne.

Așadar, 2025 🙂 Te rog să fii blând cu noi și îngăduitor cu visele noastre. Și sper că vei fi nu bun, ci excelent.

Este ceea ce vă doresc și vouă. Sper ca la finalul lui decembrie să puteți spune că tocmai încheiați unul dintre cei mai buni ani ai vieții voastre 🙂.
Prin urmare, în 2025 s-o pornim!