Săptămâna trecută, Andreea (al cărei blog îl citesc de peste un deceniu și pe care am avut și bucuria s-o întâlnesc personal) a scris un articol care nu doar că mi-a mers la suflet, ci m-a și inspirat. Este vorba de semnificația lui ”acasă”, din perspectiva cuiva care a emigrat de mulți ani.
Am citit, am reflectat, am evocat amintiri și trăiri sufletești.
În ceea ce mă privește, acasă este și va fi pentru totdeauna acolo unde este omul meu. Cel mai plăcut sunet din lume este acela al cheii în ușă, anunțându-i sosirea. A fost acasă și în garsoniera pe care am închiriat-o în București, și în mansarda din Bayreuth unde aveam dușul în bucătărie, și în locuințele din anii următori. Iar în apartamentul pe care l-am cumpărat sunt mai acasă decât oriunde am fost vreodată în viața asta (și aici am inclus și apartamentul din Piatra Neamț, în care mi-am trăit primii 18 ani de viață).
Dincolo de toate acestea, Germania este țara care mi se potrivește cel mai bine și unde mă simt cel mai confortabil. Am scris mai demult un articol în care enumeram principalele motive pentru care o iubesc; și chiar dacă în unele privințe lasă de dorit (cum ar fi, mai nou, medicina preventivă, impozitarea suplimentară a celor care nu au copii și alți câțiva ghimpi), nu mi-am schimbat părerea sau sentimentele în privința ei. Scăderea nivelului de trai și imigrația scăpată de sub control sunt două dintre marile probleme actuale, dar am încredere în Friedrich Merz, cel mai probabil viitorul cancelar, care a promis că va căuta soluții.
(Off topic și nu prea: ieri, conservatorii şi partidul de
centru-stânga, SPD, au anunţat că au ajuns la un acord de principiu pentru formarea guvernului. Iar asta e cea mai bună veste pe care-am fi putut s-o primim în situația actuală).
Spuneam mai sus de-o amintire. Ușor naivă, aș zice, sau poate chiar mai mult decât ușor, dar pe mine mă înduioșează, în același timp confirmându-mi câteva chestii.
Era în 2006 și venisem în concediu la dumnealui jupânul. Încă nu eram căsătoriți, dar știam de-o bună bucată de vreme că vrem să ne petrecem restul vieții împreună, ceea ce făcea ca relația la distanță să fie mai ușor de dus. Și într-una din zile, am intrat să luăm micul dejun într-o cafenea. Una absolut banală, de altfel, genul de Bäckerei & Konditorei (Brutărie & Cofetărie) pe care le vezi la orice colț de stradă în fiecare oraș sau sat german).
Înăuntru mirosea bine, a pâine caldă și-a cafea proaspătă. Am luat câte un sandviș, un suc, o prăjitură și-o cafea. Fără nicio exagerare, acel mic dejun a fost pentru mine o revelație.
Sandvișul era cât se poate de simplu: o chiflă cu o felie de cașcaval și roșii. Atât, dar nici că ar fi fost nevoie de mai mult. Chifla era caldă, exact cât trebuia de crocantă și se ”împrietenise” minunat cu brânza, ușor topită datorită pâinii calde.
Cafeaua era excelentă.
Sucul era proaspăt stors, nu ”natural” de la cutie.
Dar prăjitura, ei bine... a fost o revelație.
- Practic, nimic din ce avem pe masă nu este ieșit din comun, i-am spus omului. Dar cât de bun e fiecare în parte!
- Îți imaginezi cum e să-ți începi fiecare zi așa?
M-am gândit la asta.
- Știu că e naiv și total nerealist ce spun, dar într-o țară în care poți mânca așa ceva în fiecare zi n-ai cum să fii nefericit...
(Paranteză: evident că ceea ce zisesem era naiv și chiar nițel stupid, o știam chiar în momentul ăla. Și la fel de evident, nimeni nu mănâncă așa în fiecare zi. Însă ideea era cu totul alta și se referea mai degrabă la lucrurile simple, banale și-n același timp minunate la care puteam avea acces și pe care abia începeam să le aflu. Tot în aceeași categorie se încadra și-o apă minerală cu aromă de cireșe, ceva ce n-aș mai bea acum, dar atunci a fost și ea o revelație).
Prăjitura cu căpșuni are și-n ziua de azi o semnificație specială pentru mine (independent de asta, continuă să-mi placă la fel de mult). Îmi amintește de momentul acela în care am întrezărit un minuscul aspect din viața de zi cu zi în această țară. Și de faptul că mi-a plăcut ce-am văzut, iar timpul mi-a dat, din fericire, dreptate.
Postări
