”Nuremberg” (2025): un avertisment despre istoria care se repetă

Aș minți să spun că fusesem nerăbdătoare în ceea ce privește filmul ”Nuremberg”. În mod firesc eram curioasă având în vedere cronicile entuziaste, dar subiectul nu-mi era necunoscut; am văzut filme și documentare despre ceea ce-ar putea fi considerată cea mai mare tragedie a umanității, am citit mult și am vizitat lagărele de la Dachau și Auschwitz. Desigur, toate acestea nu înseamnă că m-aș considera suficient de informată în domeniu. Departe de mine. Totuși, fiind un subiect atât de exploatat, mă întrebam ce unghi de abordare s-a ales, așa încât rezultatul să nu fie totuși prea diluat, sau redundant.

Bineînțeles, este în primul rând un film istoric, având în vedere subiectul; pe lângă asta, aș spune că este un film de mare impact psihologic, prezentând o adevărată disecție a răului. În centrul acțiunii se află Hermann Göring (ministrul de interne şi comandantul forţelor aeriene ale Germaniei naziste), care, de teama de-a nu fi luat prizonier de către ruși, s-a predat armatei americane, precum și psihiatrul Douglas Kelley, care de asemenea a existat în realitate. Acesta din urmă a primit sarcina de-a evalua starea psihică a prizonierilor (Göring nefiind singurul aflat în custodie, ci mai erau încă zece) și de-a se asigura că aceștia nu se vor sinucide. 

De-a lungul timpului citisem mult despre subiectul judecății naziștilor din primul eșalon și am rămas cu frustrarea faptului că niciunul dintre ei nu a plătit cu adevărat pentru ceea ce-a făcut. Nici măcar aceia care au fost executați prin spânzurare, ca de exemplu Adolf Eichmann, Joachim von Ribbentrop sau Rudolf Höss (comandantul de la Auschwitz). Au murit prea repede și prea ușor. Alții s-au sinucis (Hitler, Heinrich Himmler, Joseph Goebbels), iar alții au scăpat nepedepsiți și au murit de moarte naturală, Mengele fiind exemplul cel mai cunoscut. 

Știam că și Göring s-a sinucis în închisoare, dar nu mai țineam minte toate detaliile și din perspectiva asta am fost curioasă de felul în care va reuși Russell Crowe să-și construiască personajul. Fiindcă în general este destul de improbabil ca un narcisist suprem, cum era Göring, să se sinucidă. 

Atât cât mă pricep eu, Russell Crowe a făcut un rol de Oscar și nu-mi imaginez cum ar putea rata cel puțin nominalizarea, dacă nu chiar statueta. Ți se face realmente frig urmărindu-l și simți că privești, cu adevărat, Răul în ochi. Eu n-am urmărit niciodată imaginile reale de la proces; dar uitându-mă la Crowe, mă treceau fiorii. 

Nu doar că a intrat în rolul lui Göring; timp de două ore și jumătate, chiar este Göring. Ai momente în care te întrebi dacă el a fost adus în fața Tribunalului, sau Tribunalul în fața lui. Te strivește și te reduce la nimic și chiar dacă la început ești indus în eroare de scenariu și crezi că s-a încercat o umanizare a lui, în final vei înțelege: a fost un monstru grandoman care s-a iubit pe sine și l-a idolatrizat pe Hitler și faptul că a fost răspunzător de moartea a milioane de oameni nu a însemnat absolut nimic pentru el. 

Vorbind despre rol, spune Rusell Crowe: ”Some roles stay with you long after the cameras stop. Playing Hermann Göring in Nuremberg was one of the most challenging experiences of my career, not because of the costume or dialogue, but because of what it forced me to confront about history, humanity, and justice. This film isn’t entertainment. It’s a reckoning”. 

Mi s-a părut foarte interesantă pregătirea propriu-zisă a procesului (deși s-a trecut cam repede peste asta, dar probabil nu era posibil altfel) și felul în care s-au scos în evidență îndoielile de sine, firești în context, ale judecătorilor. Aveau, practic, o singură șansă și au fost cât pe-aici s-o rateze, fiindcă nimeni nu era cu adevărat pregătit pentru înfruntarea cu un narcisist de talia lui Göring. 
Aici a intervenit decisiv Douglas Kelley și este momentul să spun că, referitor la jocul lui Rami Malek, am sentimente oarecum amestecate. A jucat ok, dar în niciun moment nu am regăsit genialitatea psihiatrului care, având la dispoziție un singur ”glonț de argint”, l-a citit și ”descifrat” pe unul dintre cei mai mari criminali ai secolului trecut. De fapt, cred că în realitate un psihiatru atât de inconsistent și nesigur n-ar fi avut absolut nicio șansă cu un monstru versat precum Göring.

Ca s-a spun pe șleau, impresia mea a fost că Rami Malek n-a făcut decât să-i ridice mingea la fileu lui Crowe. Un fel de sparring partner, ca să zic așa.

De asemenea, mi s-a părut genial felul în care s-a sugerat, fără să fie nevoie să se spună direct, motivul sinuciderii lui Göring: nu din cauză că urma să fie executat, ci a felului în care urma să moară. Un narcisist ca el nu ar fi acceptat niciodată ideea de-a fi spânzurat, fiindcă spânzurătoarea era considerată o moarte nedemnă. A încercat să obțină comutarea pedepsei în împușcare în fața plutonului de execuție și fiindu-i refuzată cererea a făcut uz de fiola de cianură, despre care multă vreme nu s-a știut cum a reușit să facă rost.

Destinul adevăratului Douglas Kellye a fost pecetluit de faptul că a spus un adevăr incomod: ”Dacă vă închipuiți că răul va fi recognoscibil și va defila prin fața voastră în costume ciudate, vă înșelați. Există naziști și în Statele Unite ale Americii. Chiar astăzi, chiar acum”. A căzut în dizgrație, cartea pe care a publicat-o despre această experiență nu s-a bucurat de succes și câțiva ani mai târziu, s-a sinucis - printr-o amară ironie a sorții, tot cu o fiolă de cianură.

”Nuremberg” răspunde la una dintre întrebările pe care oricine care s-a familiarizat cu subiectul cu siguranță și-a pus-o: cum a fost posibil ca oamenii să facă așa ceva altor oameni? 
Răspunsul se regăsește în genericul de final, sub forma unui citat al istoricului britanic R.G. Collingwood: ”The only clue to what man can do is what man has done”.