Mini raport

Starea vremii: 8 grade, vant si nori care nu se anunta prea amabili. Iar ma imbrac stil ceapa (adica in straturi: o bluza cu maneca scurta, in care raman la serviciu cand mi se face cald, un pulover deasupra - de care o sa ma descotorosesc la un moment dat - si o jacheta). Hate it.

Starea lui yours truly: relaxata dupa un weekend excelent, in care am reusit, alaturi de unchiul care mi-e cel mai apropiat (sufleteste vorbind) si de matusa mea, sa ma destind si sa ma deconectez, iau in piept (sau de piept, ca-s viteaza azi) o noua saptamana. In ultimele 2 zile am realizat, o data in plus, cat de frumos e orasul in care locuiesc si cat de multe are de oferit.

Motiv pentru care o sa-l laud zilele urmatoare si o sa va arat si poze, ca sa vedeti ca nu-l laud degeaba.

16 ani

Am reflectat putin la un titlu ceva mai sugestiv, dar am hotarat sa-l lasa asa, simplu. Pentru ca asta fost primul gand al zilei, dupa ce-am oprit alarma telefonului. 16 ani. 

Astazi se implinesc 16 ani de cand m-am nascut a doua oara. Din punctul asta de vedere, ar trebui sa sarbatoresc. Dar apoi realizez ca, pentru a ma naste a doua oara, mai intai a trebuit sa mor. Asa s-au petrecut lucrurile. Greta care s-a trezit dupa vreo 9 ore dintr-un somn greu si apasator ca un munte de plumb, indus de un amestec ametitor (la propriu si la figurat) de Diazepam, Atropina, Piafen, Mialgin, Morfina + altele de care nu-mi mai aduc aminte, nu mai era aceeasi Greta dinainte de a adormi. Si intr-un fel ciudat, am stiut imediat. Chiar daca medicii si familia au tinut adevarul cat mai departe de mine, intr-o prima faza.

Ce s-a schimbat pe 10 mai 1995? Pentru covarsitor de multi oameni, nimic. Pentru unii, multe. Pentru mai putini, foarte multe. Pentru si mai putini, totul. Ma incadrez in ultima categorie.

N-am sa stiu niciodata cum as fi fost si ce-as fi devenit daca nu mi s-ar fi intamplat asta. Daca n-as fi fost „un caz la cateva sute de mii”, cum mi s-a spus. Sau, si aici simt cum ma musca un colt de furie, daca niste slujitori ai lui Hippocrate n-ar fi fost atat de ignoranti si nepasatori. Daca as fi ajuns mai repede la medicul care a pus diagnosticul corect si care si-a asumat sarcina (si riscul) de a ma face sanatoasa.

A reusit. Cu ajutorul divin, cu indemanarea cu care a manuit bisturiul si pensele, cu indrazneala unor decizii radicale luate in fractiuni de secunda si cu pretul pe care l-am platit eu. Numai eu.

Un pret minor, daca ma gandesc ca de partea cealalta se afla sanatatea regasita si o viata normala. Un pret imens, daca ma gandesc la povara pe care-o voi duce cu mine tot restul vietii mele normale.

Am cantarit multa vreme doza de sansa-nesansa din povestea asta. Daca privesc din perspectiva „un caz la cateva sute de mii”, a fost curat ghinion ca m-a gasit taman pe mine. Pe de alta parte insa, daca totusi mi-a fost scris sa se intample asta, atunci am avut un noroc chior. Respectiv, un medic extraordinar, dispus sa mute muntii din loc pentru mine, unul din cele mai bune spitale din regiune, implicit cu tehnologia de data foarte recenta (raportata la Romania anilor '90, ma rog) si, nu stiu nici azi de unde, o forta interioara care nu m-a parasit nici in anul cumplit de greu (psihic vorbind, fizic eram absolut in regula) care-a urmat.

Si mai ales, sunt norocoasa pentru c-am iesit intreaga la minte din toata povestea asta, ma bucur de viata, iubesc si sunt iubita asa cum pe vremuri nu credeam sa fie posibil, rad din tot sufletul, nu urasc, nu invidiez – ba dimpotriva: ma bucur sincer pentru cele mai norocoase ca mine. Si-mi plac foarte mult copiii.

Sunt, cu adevarat si fara sa ma mint pe mine insami, bine.

Drumul pana aici a fost lung. Am avut nevoie de ani de zile, sute de mii de “De ce eu”-uri, momente de furie cand imi venea sa sparg tot in jur (urmate, inevitabil, de reprize de  plans epuizant in perna), zeci de jurnale scrise si mii de minute de vorba cu prietenele care stiau povestea, ca sa ajung la stadiul asta.

Dar acum, dupa 16 ani, e bine. In cea mai mare parte a timpului. Cred ca va veni si ziua cand va fi foarte bine. O simt, e undeva acolo, asteapta sa ajung la ea. Probabil ca asta se va intampla cand voi fi in stare sa inteleg care este, de fapt, rostul meu pe lumea asta si ce voi lasa in urma.

La ultima intrebare, una dintre prietenele pe care le mentionasem adineauri mi-a raspuns: „iubire. Asta va ramane dupa tine. Amprenta de iubire pe care-o vei lasa in ceilalti“.

Mi-ar placea sa cred ca are dreptate si ca asta va fi suficient...

Gata, ajunge. Urata “aniversare”, nu intentionez sa mai vorbesc despre asta prea curand. Poate chiar niciodata. Daca am facut-o azi, a fost numai pentru ca blogul e o parte din mine si ceea ce s-a intamplat atunci e tot o parte din mine. Intrepatrunderea era, asadar, fireasca.

In incheiere si cu volumul dat la maxim: Show must go on. Melodia care ma reface din bucati cand mi se mai intampla (tot mai rar, slava Domnului) sa simt ca mi se rupe sufletul.

Go, Freddie…

Din lumea celor care nu cuvanta in limba germana

Asteptasem numarand la inceput zilele, apoi saptamanile si, in cele din urma lunile pana la inceperea cursului de limba germana (de integrare, mai bine zis, desi termenul e  oarecum impropriu). Cum timpul trecea si nu se intampla nimic, ajunsesem sa cred fie ca am facut o greseala pe undeva in cererea trimisa, fie ca nu am fost acceptata la curs. Niciuna din perspective nu era de natura sa-mi faca somnul mai linistit, dar pe vremea aceea nu cunosteam cele doua viteze ale nemtilor: incet si incetisor.

O prietena daduse telefon sa se intereseze, dar aflase doar ca „aplicatia este in curs de prelucrare”. Excelent. „Stiti cumva cat mai dureaza?” Nu, sa asteptam, ca vor lua ei legatura cu noi. Tot excelent :D

In cele din urma, pe la inceputul lui ianuarie (adica dupa vreo 4 luni de asteptare), am primit o scrisoare de la ei, in care eram invitata la un test de stabilire a nivelului limbii germane. Trebuie sa precizez ca nivelul meu era un zero absolut, cu alte cuvinte acest test era total inutil; dar daca „asa este legea”, puteam sa stau in spagat pe doua cuie, ca tot nu aveam sa evit procedura. M-am dus, prin urmare, la testul respectiv, timorata si convinsa c-o sa ma fac de ras, pentru ca nu stiu nimic. De parca nu ca sa invat germana urma sa ma apuc de cursul asta in the first place.

Sala de clasa unde urma sa se petreaca fapta era plina de mutre pe care le-am considerat dubioase, dar cu care urma sa ma obisnuiesc pe parcursul lunilor urmatoare. Nimeni nu vorbea cu glas tare, toti aveau aerul unor musculite care vad insecticidul (me included), dar auzeam franturi soptite in rusa si in ceea ce banuiam a fi turca. 

Dupa o scurta asteptare a aparut un nene cu infatisare de rus, ceea ce am aflat mai tarziu ca si era, care ne-a salutat si a inceput sa vorbeasca. In germana, evident. Toti ne uitam la el cu ochi senini si, mai ales, goi. Adica nimeni nu intelegea nimic. Dupa ce-a tot glasuit vreo 3-4 minute, a incheiat: „Alles klar? Gut”. De unde-o fi tras el concluzia ca totul e clar, nu stiu. Din privirile noastre, clar nu putea s-o fi facut.

A urmat testul, unde am puternica banuiala ca nu am bifat niciuna dintre variantele corecte de raspuns. Mi s-a spus ca voi fi inclusa in clasa de incepatori. Extraordinar. Asta puteam sa le zic eu si fara test. In fine.

Cursul a inceput cinci saptamani mai tarziu (a se revedea cele doua viteze pe care le-am mentionat mai sus). Profesorul avea cea mai blajina infatisare pe care mi-as fi putut-o imagina, o fire blanda si extrem de multa rabdare. Deh, era antrenat serios; dupa cum aveam sa aflu ulterior, omul avea o experienta de peste 20 de ani in predarea limbii germane la clasele de imigranti. Cu greu se mai putea gasi ceva sau cineva care sa-l ia prin surprindere.

Cat despre cei 17 colegi ai mei – eram o clasa foarte pestrita. Rusi, un chinez, vreo patru  africani, turci, un polonez si o cehoaica. In ceea ce priveste categoriile de varsta – la cei 28 de ani eram cea mai tinerica, in timp ce la extrema opusa se afla chinezul, care avea 59 de ani – un adevarat gentleman de altminteri, de profesie medic chirurg, care probabil era dizident, intrucat a zis odata in treacat ca nu mai poate sa se intoarca niciodata in China.

Dincolo de avalansa de teme, testarile periodice si inevitabila toceala (a verbelor neregulate si a articolelor der, die si das, printre multe altele), cele sase luni de curs au fost foarte interesante si deloc lipsite de inedit.

Polonezul venea mereu trasnind a vodca, rusii tranteau cate un "niznaiu" la intrebarile profului de ma adunam de sub banca de ras, chinezul imi explica principiile acupuncturii, africanii aveau parul facut codite si ascultau numai hip-hop in pauze, turcii mancau baclavale in timpul orei si cehoaica se chinuia sa comunice in germana cu chinezul.

Un adevarat cocktail. Vorbind de inedit, eu nu credeam ca e posibil ca un om la 40 de ani sa se amuze umfland pungi si pocnindu-le (in ora) sau ascunzandu-se sub banca si miorlaind (tot in ora). Asta pana cand unul din colegii turci mi-a aratat cum imposibilul devine posibil. So to speak.

(Referitor la polonez, tipul era alcoolic. Intr-o zi i s-a facut rau in clasa, a fost chemata ambulanta si, incercand sa-i dam noi primul ajutor, era cat pe ce sa devenim high de la aerul expirat de respectivul. A fost prima data cand am simtit ca a baut, dar nu si ultima. Rare erau zilele cand era - sau parea sa fie – treaz).

Dupa sase luni am dat examenul si, considerand ca suntem integrati (vorba sa fie), ni s-a dat drumul in lume. Imi pare rau ca n-am tinut un jurnal sau ca nu aveam blog pe vremea aceea... pentru ca multe au fost peripetiile care-ar fi meritat povestite. Si pe care, tinand cont ca asta s-a intamplat cu 3 ani in urma si ca mi-am uzat bunatate de neuroni cu diateza pasiva :D, le-am uitat.

(Cu toate astea nu-i deloc exclus ca, daca-mi mai amintesc ceva semnificativ din perioada aia, sa revin cu un post pe tema).

Pentru azi, pentru atunci

Nu inteleg cuvintele, dar nici nu-i nevoie. Melodia si vocea lui Luciano Pavarotti ma omoara. Ma omoara si ma invie... asa cum m-a omorat si m-a inviat si ceea ce a inceput in ziua asta, cu exact 16 ani in urma.

In mod ironic, exact ca atunci, vremea e posomorata si sta sa ploua. 

Am ajuns sa cred insa ca, in sfarsit, cercul s-a inchis. 

De Ziua Muncii, despre munca

Nu cred ca se putea nimeri o zi mai potrivita pentru a scrie articolul asta (cu care va amenint de-atata vreme). Prin urmare sa o sarbatorim cum se cuvine, vorbind despre munca.

Am deschis ochii pe piata muncii din Germania intr-un internship full time destul de scurt (doua luni) in departamentul de Relatii Publice al unei clinici destul de mari din oras. Interviul a durat vreo 20 de minute, iar eu am fost convingatoare. Cel putin, asa mi-a zis ulterior sefa de departament, care n-avea insa idee cat de speriata eram de acest nou inceput. Da, stiu – ar fi trebuit sa fiu increzatoare in mine insami, sigura ca ma pot achita de sarcini and all that jazz. Eu abia am dormit in ajunul primei zile de lucru, cel mai terifiant scenariu fiind ca “n-o sa ma descurc si dupa 2-3 saptamani o sa ma zboare”.

Respectiva prima zi a fost in egala masura coplesitoare si linistitoare, asa ca bondarii care-mi bazaiau in cap s-au mai potolit. Sefa era intr-o sedinta matinala cand am ajuns eu (la 8:50, ora fixata fiind 9; sunt plictisitor de punctuala, drept sa spun); asa incat secretara, foarte prietenoasa, mi-a facut un tur al departamentului, m-a intrebat daca vreau o cafea (mananci, calule, ovaz?) si mi-a pus in fata un teanc de ziare din ziua in curs, eu avand misiunea de a cauta articolele referitoare la domeniul medical.

Eh, am inceput sa mai rasuflu. Cand a venit sefa, am mai rasuflat o data: la fel de prietenoasa ca la interviu, mi-a explicat ce aveam de facut, si-a cerut scuze ca-mi “face capul mare inca din prima zi” si mi-a dat primele sarcini, insistand sa o intreb cand nu stiu sau nu inteleg ceva. Si asta n-a fost ceva zis de forma: de cate ori am avut nelamuriri, mi-a explicat detaliat, cand a fost cazul mi-a dat materiale de citit si, per ansamblu, si-a dat tot timpul interesul sa ma invete cat mai multe.

Pe parcursul saptamanilor urmatoare am cunoscut mai multa lume acolo, toti se purtau cu mine ca si cum as fi fost cine stie ce somitate care-si face timp pentru ei, which was not the case :D, mi-am intrat tot mai mult in ritm, ma descurcam onorabil (am fost si laudata de cateva ori), am venit cu niste idei noi (si, urmand cunoscutul principiu “sa nu faci propuneri sefului, ca te pune sa le rezolvi”, a trebuit sa ma ocup de punerea lor in practica) si cele 2 luni au trecut ca-n vis. In ultima zi am primit, pe langa un atestat de practica redactat pe-un ton foarte entuziast, un mic dar: un pachet de cafea, 2 ciocolate si o felicitare semnata de tot departamentul, in care-mi multumeau pentru contributia adusa si-mi doreau succes mai departe etc.

Internship-ul n-a fost platit. Dar, cu toata inima o spun, am fost pe deplin recompensata in alte privinte.

Urmatoarea etapa a fost tot un internship, de data asta platit (mai degraba simbolic, dar nah, o maslina acolo) si pe care l-am inceput mult mai increzatoare in mine. Era vorba de departamentul de marketing regional al unei companii de stat. Ma simteam stapana pe situatie. Pe de o parte, acumulasem un pic de experienta si, pe de alta parte, directorul institutiei imi inspirase multa incredere (si, bonus, se aratase entuziasmat de felul in care vorbeam germana). Am pornit asadar avand o cu totul alta stare de spirit la drum.

M-am pleostit din prima zi. In primul rand, nu aveam un sef direct, drept pentru care nu-i pasa nimanui ca sunt acolo si ca am nevoie sa mi se atribuie sarcini – cu alte cuvinte, sa am ceva de facut. Directorul era foarte rar vazut, poate tocmai pentru ca era director. Ceilalti 5 angajati ai departamentului erau importanti, permanent ocupati si se potriveau perfect descrierii facute de Toma Caragiu: “pleaca cu o hartie la semnat la ora 8 si se intoarce la birou la ora 3”.

Norocul meu a fost o alta interna, care lucra de vreo 4 luni acolo, invatase mersul lucrurilor, muncea serios (cat pentru ceilalti la un loc) si care m-a luat sub aripa ei. De la ea am primit primele sarcini si am lucrat impreuna la mai multe proiecte. Intr-un tarziu, au binevoit si vreo 2 din ceilalti angajati sa ma bage in seama si sa-mi dea de facut diverse chestii – treburi de rutina, plictisitoare, consumatoare de timp si nervi, din care nu pot spune c-am invatat ceva nou si care nu m-au solicitat intelectual absolut deloc.

Ultima zi a fost epica. A trebuit sa pregatesc 30 de mape de presa in 20 de minute – ceea ce n-ar fi fost o problema daca as fi avut la indemana numeroasele brosuri si pliante necesare. Dar astea erau in niste cutii de carton aflate in depozitul de la parter, asa ca am zburat pe scari dupa ele si m-am intors sufland ca un cal de curse care tocmai a castigat la Doncaster. Unul din angajati a trecut pe langa mine, m-a salutat si s-a instalat la birou, unde s-a apucat sa infulece tacticos dintr-un sandvis. Eu am continuat sa imping constiincioasa caruciorul care gemea de brosuri, pliante si cataloage. Of, cavalerismul asta... :D

La masa mea de lucru era cam inghesuiala: l-am gasit pe un mosulica scortos (care, pensionar fiind, lucra in regim part time, vorbea foarte rastit si, in general, se uita la mine cu acelasi respect pe care l-ar fi avut pentru o musca). Mosulica se instalase confortabil pe scaun – care scaun, pana la sfarsitul zilei de lucru, era inca al meu – si vorbea la telefon. M-am apucat de asamblat mapele de presa pe-un colt de masa si dupa cateva minute am constatat ca nu mai aveam loc: mosulica isi urcase picioarele pe birou, American style. Biroul unde trebuia sa ma asez iar si sa mai clapacesc la calculator, cu mainile pe masa unde momentan se odihneau bocancii lui maro inchis.

Am deschis gura sa spun ceva, am inchis-o la loc dupa ce-am realizat ca n-o sa-l invat eu la 68 de ani ceea ce-ar fi trebuit sa-l invete maica-sa in primii sapte ani si mi-am vazut de treaba.

Atestatul de practica l-am primit prin posta dupa vreo 2 luni si cateva telefoane de reamintire date secretarei. Ce-ar mai fi de zis?

Cateva luni mai tarziu, am facut urmatorul pas: job-ul actual. O companie de distribuție destul de mare. Or fi nemtii renumiti pentru birocratie, dar atata DMR (Directia de Miscare a Hartiilor) ca aici, nu credeam ca exista.

Consuma enorm de multa hartie pentru a tine angajatii sub control. La sosire pontezi cu cardul de acces si semnezi pe o lista de prezenta. La plecare se repeta procedeul. In timpul zilei semnezi pentru absolut orice sarcina pe care o ai de indeplinit. La finalul programului de lucru completezi un formular cu absolut toate activitatile pe care le-ai avut in ziua respectiva si intervalul de timp alocat fiecareia dintre ele.

Clar, oamenii astia stiu cu ce se mananca asumarea responsabilitatii :D

Ritmul de lucru este foarte alert, nici nu termini bine o treaba ca trebuie sa te apuci de alta si, exact cand esti mai capiat de cate ai pe cap, seful te impunge duios in coaste (metaforic vorbind) si-ti aduce la cunostinta ca „chestia X trebuie sa fie gata pana la ora Y”.

Nu pot spune ca-mi place ceea ce fac, dar sunt bucuroasa ca am un serviciu si sper sa fie o rampa de lansare. Cert este ca, asa excesiv de birocratic cum este, sistemul functioneaza si firma are de lucru pana peste cap. Anul trecut, care-a fost unul din cei mai grei ani din punct de vedere economic si-n care Germania s-a zbatut sa reduca somajul si sa creasca productivitatea, compania a avut un profit impresionant si-a facut angajari intr-o veselie. Se pare ca au gasit cheia de bolta, vorba aia :D

Wow, da’ stiu c-am scris ceva. Insa daca-i un articol despre munca nu putea fi unul scurt, nu-i asa?

PS: for the record, mi se pare absolut revoltator ca 1 mai a picat duminica. Nu-i drept, domn'le.