11.12.13 and a little magic :)

Ziua de astăzi este, din punct de vedere numerologic, una deosebită. 

11.12.2013. Se pare că următoarea zi în această configuraţie va fi peste 90 de ani. Am serioase dubii că o mai apuc :))

Nu m-am gândit la cifrele zilei până n-am citit pe net. Când am ajuns acasă de la serviciu, pe măsuţa din dormitor mă aştepta o crăciuniţă :) Cea pe care mi-o doream de multă vreme şi pe care nu credeam c-o voi avea nici de Crăciunul ăsta. 

Sometimes it's magic :)

În altă ordine de idei, dacă aveţi sau aţi avut crăciuniţe, v-aş fi recunoscătoare pentru orice sfat legat de întreţinerea lor. Am citit că-i place lumina, ceea ce e o problemă - în dormitor am caloriferul exact sub fereastră (şi numai pârjol nu-i trebuie), în sufragerie am jaluzele metalice - deci lumină ioc, prin urmare mai rămâne bucătăria - de unde va trebui s-o mut periodic, atunci când meşterim ceva ce necesită fierbere sau cuptor. Şi am mai citit că nici mutatul nu-i face bine.

E tare frumoasă, nu mă satur să mă uit la ea, sper s-o am cât mai multă vreme... deci dacă aveţi recomandări, please do :)

Abisurile comunicării cu Helpdesk-ul (III)

Mi se întâmplă câteodată să simt aşa, o dorinţă aprigă de-a arunca după cineva cu telefonul la care tocmai comunic - sau mă rog, încerc să comunic - cu persoana care se face responsabilă de-acest impuls al meu, unul nu tocmai respectabil. 

Cât de inteligibilă vi se pare fraza de mai sus? Dacă nici prea-prea, nici foarte-foarte, pot să mă felicit, am reuşit să mă exprim în stilul lui Memo. Memo fiind unul dintre neobosiţii colegi de la Helpdesk, precum şi protagonistul întâmplării pe care v-am relatat-o acum câteva luni.

L-am botezat Memo pentru că-mi aminteşte de roboţelul din "Cartea Cărţilor". Vorbeşte în fraze scurte, mereu după manual şi păstrează în permanenţă un ton coborât şi foarte protocolar - probabil că o înjurătură de-a lui ar fi ceva gen "Bună ziua. Aici este Memo. Vă rog respectuos să vă duceţi naibii. Vă mulţumesc pentru atenţie şi vă rog să-mi semnalaţi eventualele erori survenite în timpul acestui proces, însoţite de un print screen. La revedere".)

N-ar încerca o soluţie mai neconvenţională pentru nimic în lume, iar un cartof e cu siguranţă mai spontan. Niciun departament nu-şi doreşte să lucreze cu el. Pe de altă parte, un coleg de-al lui, pe numele său Christian, este exact opusul şi-ar putea fi scos la licitaţie: toată lumea vrea ca el să se ocupe de problemele apărute. E creativ, vine mereu cu o soluţie acolo unde aparent nimic nu funcţionează, e simpatic, are umor, e răbdător. Dar nici măcar el nu se poate împărţi în zece direcţii dintr-odată, aşa că uneori trebuie să ne mulţumim cu Memo.

Săptămâna trecută am avut, ca de obicei, o dandana. O mai avuseserăm, în esenţă era vorba de un status al unor comenzi, status care trebuia să aibă o anumită categorie, pentru a putea prelucra comanda. Dar din motive necunoscute, statusul se încăpăţâna să rămână într-o categorie preliminară, în care nu puteam face nimic.

Atunci când am mai avut problema asta, s-a ocupat Christian - şi-a rezolvat rapid, fără 'jdemii de telefoane, explicaţii, print screen-uri şi bătăi de cap. N-a trebuit decât să-i dăm un mail şi după o oră ne-a sunat c-a rezolvat. 

Eh, dar de data asta am dat peste Memo.

- Vă rog să-mi trimiteţi un raport detaliat al erorii care vă apare, precum şi un print screen, recită el monoton.

Trimitem, aşteptăm. Sună telefonul. 

- Vă apare când faceţi aia şi aia?

Menţionasem aspectul ăsta în mail, că anticipam întrebarea. Nu-i nimic, mai zic o dată, de parcă n-aş avea ceva mai bun / important / urgent de făcut.

- Am înţeles. Acum este mai clar. Voi cerceta problema şi voi reveni cu un telefon. 

Nu revine cu telefon, revine cu mail după mai bine de trei ceasuri. Era şi timpul, Memo, te-aşteptăm ca şi când. 

"Comanda pe care aţi indicat-o se află în statusul X. Pentru a putea fi prelucrată, aveţi nevoie de statusul Y". 

Clipesc o dată, de două ori. Să recitesc mail-ul pe care i l-am trimis, îmi zic. I-oi fi povestit acolo "Scufiţa Roşie", de s-a apucat să-mi explice chestia asta.
Nicio Scufiţă: scrisesem că am statusul X, când de fapt am nevoie de Y. De asta ţi-am trimis mail, Memo, nu ca să faci recapitulare...

Am ajuns la concluzia că Memo s-a apucat de studiat limba latină şi-a început cu dictonul "Repetitio mater studiorum est." :D

Lang Lang, acest Amadeus lipsit de vanitate

Amân de ceva timp recenzia autobiografiei lui Lang Lang, "Playing with flying keys". Cumva, n-am avut până acum starea necesară pentru asemenea postare şi poate nici acum nu s-ar fi întâmplat, dacă n-am fi descoperit o adevărată comoară. Să vă spun mai întâi despre asta, pentru că are legătură şi cu personajul principal al postării şi după aceea povestim despre Lang Lang. 

Aşadar, ne-am făcut un abonament online la ceea ce am putea numi sala de concerte digitală a Filarmonicii din Berlin (http://www.digitalconcerthall.com). În ceea ce ne priveşte, a fost o descoperire epocală: pentru numai 15 euro lunar, avem acces la peste 40 de concerte live în format HD, sute de concerte înregistrate, interviuri cu muzicieni, zeci de documentare şamd. Suntem în culmea entuziasmului, încă nu ne vine să credem că avem la dispoziţie atât de multe concerte ale uneia dintre cele mai bune orchestre din lume, cu solişti celebri şi dirijori renumiţi pe plan mondial.

Primul material la care ne-am uitat a fost un documentar de o oră, filmat în aprilie în timpul înregistrărilor unui CD cu două foarte complexe concerte de pian: Concertul pentru pian Nr. 2  de Béla Bartók, respectiv Concertul pentru pian Nr. 3 de Sergej Prokofjew. La pian, Lang Lang, iar la pupitru - Sir Simon Rattle, directorul muzical al Filarmonicii din Berlin. Materialul este absolut fascinant. Îl vedem pe Lang Lang făcându-şi încălzirea prin exersarea unor game, repetând cu orchestra, audiind împreună cu Sir Rattle şi directorul de sunet înregistrările din ziua respectivă, făcând notiţe pe partitură cu o carioca ("are cineva o altă culoare?" "Ia-o pe-asta portocalie, eu o să scriu cu un creion", spune Sir Rattle), glumind, povestind despre piesele respective, cu privirea licărindu-i de pasiune şi entuziasm, înregistrând şi abordând totul atât cu seriozitatea impusă de sarcina pe care o are, cât şi cu lejeritatea unui autentic mare muzician.

"Ceea ce mi se pare extraordinar la Lang Lang este faptul că, în adâncul sufletului, a rămas un copil", spune unul dintre membrii orchestrei. Şi are dreptate. E suficient să te uiţi în ochii lui ca să vezi copilul care la vârsta de cinci ani a câştigat primul lui concurs. Şi care descoperise încă de la trei ani miracolul muzicii, urmărind un desen animat cu Tom şi Jerry, în care Tom cântă la pian Rapsodia Ungară de Franz Liszt. "Încă de atunci am înţeles că muzica nu este numai ceva foarte interesant şi distractiv, ci presupune un limbaj secret. Îmi spune poveşti noi, pe care le pot interpreta după cum simt şi care constituie comoara mea de suflet, ca o perlă în scoica sa". Dar, dacă expresia ochilor, scânteia de geniu şi candoarea mi-au amintit de Mozart, la fel de adevărat este că Lang Lang e lipsit de vanitate.

La vârsta de nouă ani a plecat la Beijing însoţit de tatăl său, pentru a se pregăti cu un profesor în vederea admiterii la Conservator. Mai era un an până la examen, dar un an nu însemna nimic, în condiţiile în care mii de pianişti din toată China urmau să se prezinte la admitere. Concurenţa era ucigătoare, iar presiunea - direct proporţională. Micul Lang Lang era supus unui dublu tir: pe de o parte stresul admiterii, pe de alta - tensiunea permanent întreţinută de tatăl său, un om cu ambiţii artistice neîmplinite, pe care le proiectase asupra fiului. Departe de mama sa, rămasă acasă din cauza serviciului şi având o profesoară antipatică şi tendenţioasă, Lang Lang se simţea copleşit şi pierdut.

Dar deznădejdea a cunoscut-o atunci când profesoara (pe care-o poreclise în secret Professor Angry, fiindcă era mereu furioasă) i-a spus tatălui că renunţă la a-i da lecţii lui Lang Lang.

- Fiul dumitale nu este talentat, a plesnit ea, dispreţuitoare. Nu va intra la Conservator şi nu va ajunge niciodată pianist. 

Lang Lang a asistat îngrozit şi distrus la această discuţie. Avea zece ani. Ce-o fi fost în sufletul lui? Nu-mi pot imagina, de fapt nici nu vreau s-o fac. Aşa cum nu vreau să mă gândesc nici ce-a însemnat pentru el momentul în care taică-su, la apogeul unei crize de nervi, i-a îndesat în mână un pumn de pastile, urlând: "Ar trebui să mori! Totul e pierdut! Nu te mai poţi întoarce acasă după acest eşec, toţi vor şti că profesoara a renunţat la tine pentru că nu eşti destul de bun. Singura soluţie e să mori! Înghite pastilele astea şi mori!".

În acel moment, copilul a clacat. Stresul în care trăia, tensiunea, dorul de mama sa, disperarea de-a fi fost respins de profesoară, toate acestea l-au doborât. Pradă unui atac de furie, a început să izbească peretele cu pumnii. Voia să-şi distrugă mâinile, bunul cel mai de preţ al unui pianist. A izbit până când mâinile i-au devenit numai o rană şi sângele şiroia. Probabil imaginea sângelui a fost ceea ce l-a şocat pe tată. "Opreşte-te, Lang Lang!" a strigat, îngrozit la ideea unei eventuale fracturi. "Nu vreau să mori. Vreau doar să exersezi la pian". 

După întâmplarea asta, Lang Lang nu i-a vorbit luni de zile tatălui său. Nici de pian n-a mai vrut să se apropie multă vreme. Dar când a făcut-o din nou, a fost ca şi cum n-ar fi fost despărţiţi niciodată. Pianul era parte din el însuşi. A reluat pregătirea pentru examen, mai întâi cu fosta profesoară din oraşul lui natal, apoi cu profesorul Zhao, recomandat de ea. La Conservator erau 12 locuri. S-au înscris peste 3000 de candidaţi. Lang Lang nu doar că a fost admis: a intrat primul. 

(Cam în aceeaşi perioadă, a aflat că motivul pentru care Professor Angry îl respinsese nu avea legătură cu talentul lui, ci cu faptul că îi fuseseră spuse nişte minciuni despre tatăl său - chipurile, acesta ar fi avut legături cu lumea interlopă a provinciei Shenyang, în care locuia. Reputaţia profesorului depindea în mod direct de reputaţia clienţilor, aşa că Professor Angry n-a ezitat. L-a respins pe Lang Lang, dar n-a avut demnitatea de-a recunoaşte motivul real pentru care o făcuse. Şi nici nu s-a deranjat să cerceteze dacă e adevărat sau nu ce i se spusese despre tatăl lui Lang Lang).

Avea 12 ani când a câştigat un prestigios concurs internaţional, organizat în Germania. O competiţie unde timp de mai mulţi ani nu se acordase locul întâi, pentru că nu se ridicase nimeni la acest nivel. Printre concurenţii din acel an se regăseau şi cei mai buni doi pianişti din China, cărora statul le sponsoriza deplasarea şi le dăduse paşaport diplomatic. Pe Lang Lang nu-l băga nimeni în seamă. Tatăl său a făcut cu greu rost de viză şi, încă şi mai greu, de bani de drum. Lang Lang zbura pentru prima dată. În avion, s-a aşezat fascinat pe un fotoliu de la clasa Business. Stewardesa l-a repezit furioasă, trimiţându-l la clasa Economic.

Lang Lang a câştigat concursul. După ani de zile, iată că s-a găsit un candidat care să merite locul întâi. Şi a făcut chiar mai mult de atât: i s-a decernat un premiu special pentru interpretare. "Cea mai bună interpretare din istoria acestei competiţii", a punctat prezentatorul. A fost singura dată când Lang Lang l-a văzut pe tatăl său plângând. 

După succesul din Germania a urmat un şi mai răsunător triumf în Japonia, la Concursul Internaţional pentru tinerii pianişti. Finalişii au fost acompaniaţi de orchestra Filarmonicii din Moscova. Lang Lang a câştigat medalia de aur. Acum era pregătit să "străpungă" fortăreaţa americană. A fost invitat să susţină un recital la New York. 

Restul, cum se spune, este istorie. O lume nouă s-a deschis în faţa tânărului de 14 ani. A debutat alături de orchestra simfonică din Chicago, înlocuindu-l în ultima clipă pe solistul programat să cânte, care se îmbolnăvise. A fost suficient pentru ca Zarin Mehta (manager artistic, directorul unui important festival şi, numele nu e o coincidenţă, fratele lui Zubin :)) să-l remarce. Visul american al lui Lang Lang prindea contur. Dar cea mai mare dorinţă a lui era să cânte la Carnegie Hall. "Faceţi ca asta să devină realitate", s-a rugat el zeilor. Au făcut. În 2001, Lang Lang a susţinut primul său recital pe scena de la Carnegie Hall. 

Un moment aparte îl reprezintă întâlnirea cu Daniel Barenboim, pentru care avea un enorm respect. Fără ca el s-o ştie, Barenboim a fost prezent în sală la unul dintre concertele susţinute de Lang Lang alături de Filarmonica din New York. A fost atât de impresionat, încât a ţinut să-l felicite şi l-a căutat în cabină.

- Este o mare onoare pentru mine, a rostit Lang Lang intimidat, şi nici în ziua de azi nu ştie de unde-a avut curaj să spună ce-a spus în clipa următoare: Oh, Maestro, vă rog, vreţi să fiţi profesorul meu?

A tăcut imediat, cuprins de jenă. Însă Daniel Barenboim a zâmbit. 

- Sigur că da, tinere. Dar te rog, spune-mi Daniel.

Citind cartea, ai impresia că-l asculţi pe Lang Lang interpretând la pian. Aceeaşi naturaleţe în exprimare, acelaşi autentic, aceeaşi sensibilitate. Lectura este încântătoare şi impresionantă. Nu o dată mi-au dat lacrimile, nu o dată mi-a fost teamă să dau pagina, fiindcă aveam emoţii pentru Lang Lang şi-mi doream, speram de dragul lui, să fi câştigat un concurs sau altul. 

Dacă aţi ajuns până aici cu lectura, vă invit ca-n încheiere să-l ascultaţi pe Lang Lang, interpretând Sonata pentru pian Nr. 3 de  Béla Bartók :)

Lang Lang este o forţă care face lumea să se mişte. Astfel, după ce în 2008 a cântat la ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Beijing, 40 de milioane de copii chinezi au început să studieze pianul. Şi acesta este numai un exemplu din cele multe... pentru că Lang Lang e, într-adevăr, un om care poate schimba destine.

"Six feet under" (Sub pământ S.R.L.")

Serialul "Six feet under" ("Sub pământ S.R.L.", cum a fost tradus la noi) nu ne "spunea" mare lucru. L-am început destul de sceptici şi apatici, fapt perfect de înţeles, dacă ne gândim că tocmai se încheiase "Breaking Bad", o capodoperă care va fi greu de egalat. "Six feet under" avea, aşadar, big shoes to fill, cum spun englezii. Ceea ce ne trezise curiozitatea era faptul că scenariul e semnat de Alan Ball, premiat cu Oscar pentru filmul "American Beauty", precum şi faptul că toţi actorii din rolurile principale sunt deţinători de premii (Emmy, Globul de Aur, People Choice Awards şamd). Un palmares de natură să incite, în tot cazul.

La final, pot spune că serialul nu ne-a tras pe sfoară. A oferit exact ceea ce promitea: un scenariu excepţional şi un joc actoricesc atât de bun şi autentic, încât au fost momente când nu mai suportam să ne uităm, atât de convingător - şi dramatic - era totul.

Filmul prezintă povestea familiei Fisher, deţinătoare a unei case de pompe funebre. Ca realizare, mi-a amintit întrucâtva de "Dr. House": acolo, fiecare episod începea cu vreunul care avea vreo sincopă, sângera pe nas sau pe urechi şamd, apoi urma genericul. Similar, fiecare episod din "Six feet under" începe cu moartea cuiva, de funeralii urmând să se ocupe familia Fisher.

Ceea ce face acest serial cu adevărat deosebit este umorul negru din abundenţă şi felul în care spune poveşti de viaţă cumplite şi veridice. Este ciudat să-l vezi pe Rico (angajat al familiei Fisher, interpretat de Freddy Rodriguez) îmbălsămând un cadavru, în timp ce discută relaxat ultimele noutăţi din ziare. Încă şi mai ciudat e să vezi cadavrul cum prinde viaţă şi discută relaxat cu Rico - "să mă faci să arăt bine, da? Vine multă lume importantă să mă vadă". S-ar putea spune că e o parodie cinică, dar te obişnuieşti rapid şi tinde să devină un mod simpatic de-a aborda moartea, dacă aşa ceva e posibil. 

Dincolo de povestea particulară a fiecărui decedat şi a aparţinătorilor săi, filmul urmăreşte destinul familiei Fisher. David (Michael C. Hall, viitorul "Dexter") este homosexual şi are serioase dificultăţi de adaptare în societate. Fratele său, Nate (Peter Krause) e prototipul fiului risipitor, care preia alături de David afacerea familiei după ce tatăl lor moare. Claire, sora mai mică a lui David şi Nate, e o artistă neînţeleasă şi un fel de "rebelă fără cauză", sufletistă şi foarte nesigură. Maşina ei personală este un dric, are relaţii cu toţi ciudaţii, încearcă o experienţă lesbiană, niciodată nu ştie ce vrea.

De departe însă, vedeta este Ruth, mama celor trei fraţi. Frances Conroy face un rol ex-tra-or-di-nar. E la fel de convingătoare şi expresivă când pregăteşte cina, când înşiră bărbaţii pe sfoară (dacă mă gândesc, a avut mai mulţi decât oricare alt personaj feminin din serial), când face crize de nervi ţipând şi izbind tigăi şi cratiţe, când îi dă unuia dintre amorezii ei suma de 87.000 de dolari pentru a-l scăpa de cămătari, când îşi îngrijeşte cel de-al doilea soţ (bolnav psihic), când îl ţine în braţe pe Nate, speriat că trebuie să se opereze pe creier sau când poartă discuţii pe teme sexuale, cu aerul cel mai firesc din lume. Am fost fanul ei de la primul şi până la ultimul episod.

Au existat două momente când nu mai suportam să privesc şi aproape mi-au dat lacrimile.

 

Cel dintâi a fost episodul în care Nate a îngropat-o pe Lisa (prima lui soţie). Săpând el însuşi groapa, aşezând-o pe Lisa direct în pământ, fără a o pune în sicriu şi respectându-i astfel dorinţa ca după moarte să devină una cu natura. Momentul acela când, bătătorind pământul cu picioarele, începe să urle, este.... absolut sfâşietor. E durerea în stare pură, jucată atât de bine încât e greu de crezut că e actorie. 

Şi-a dorit acelaşi lucru pentru sine, când va fi să moară - ceea ce s-a şi întâmplat, Nate murind din cauza unui anevrism cerebral. L-au înmormântat fără sicriu, înfăşurat într-o pânză albă. A fost nevoie de forţa tuturor bărbaţilor prezenţi la mica ceremonie pentru a-l pune în groapă. Corpul a căzut în mormânt cu un "buf" sec şi sinistru. Fiecare din membrii familiei a luat apoi o lopată şi împreună au astupat groapa. Bulgării de pământ căzând încet peste corpul înfăşurat în linţoliu m-au făcut să mă gândesc la înmormântarea lui Mozart. Mi se pune şi-acum un nod în gât când îmi aduc aminte de scenă.

Este un serial excelent, pe care nu pot decât să-l recomand. Viaţă, dramă, dar şi mult haz. Comic irezistibil de situaţie, de personaje. Singura "bulină neagră" ar fi pendularea între real şi imaginar, care uneori e foarte derutantă. Dar e un minus neglijabil, în raport cu numeroasele plusuri.

Unde mi-e iarna?

E ceaţă. Ieri a fulguit naiv. Încă nu s-a depus nimic. Dar are timp. E abia 2 decembrie, a doua zi oficială de iarnă. Şi eu deja vreau primăvară.

Nu-mi place iarna. Sunt rea de frig, n-am nevoie decât ca mercurul din termometru să coboare la câteva grade peste zero (nu sub, peste) şi mi se îngălbenesc degetele. Mănuşile nu rezolvă mare lucru, de fapt nu rezolvă nimic. Tot îngheţ, dar cu mănuşi. 

Ziua e scurtă. Dacă plouă, se face imediat polei. Albul, prea multul alb care-o să vină, mă deprimă de fiecare dată. Nu-mi place în mod deosebit nici Crăciunul. Mi-a fost furat, cândva demult. N-am mai reuşit de-atunci să-l regăsesc, deşi mă străduiesc în sensul ăsta. Moş Crăciun, Jingle Bells, parfumul brazilor, globurile, colindele... nu-mi mai spun de mult timp aproape nimic. Sau dacă da, numai pentru puţin timp.

Îmi aduc aminte de-o compunere despre iarnă, pe care am scris-o prin clasele primare. Am fost foarte mândră de expresia "un covor de diamante răspândite pretutindeni", pe care-o ouasem. Învăţătoarea m-a lăudat. Cât de mândră eram... Azi, mă enervează până şi să mă gândesc la chestia asta. Ce naivitate. 

Poate e doar ceva de moment, poate pe măsură ce se apropie Crăciunul o să mă simt mai bine. E al nu ştiu câtelea an când îmi propun ca de sărbători să-mi cumpăr o crăciuniţă. N-am făcut-o niciodată. E tot o încercare de-a mea de-a "restaura" ceva compromis. Cred că nici acum n-o să se întâmple.

Şi nu pot să nu mă-ntreb...

... unde-am pierdut iarna copilăriei...?