marți, 14 aprilie 2015

Revelaţia ouălelor (piesă în două acte)


Ţin să v-anunţ că până sâmbăta asta am trăit într-o ignoranţă totală în ceea ce priveşte ouăle în general şi ouăle efectuate de galinaceele nemţeşti în special. Mulţi nervi m-a costat maioneza pentru salata Boeuf, ani de-a rândul... ce bine că n-o înfăptuiesc decât de două ori pe an (de Paşti şi de Crăciun), c-aş fi încărunţit până la ora asta.
 
Păi cum altfel? Citiţi şi minunaţi-vă (sau, mai degrabă, luaţi-vă cu mâinile de cap).


Actul I

Avem nevoie (şi) de gălbenuşuri tari, da? În regulă. Pun ouăle la fiert. Câte zece minute, ba-n câteva rânduri le-am uitat vreun sfert de ceas. Le las să se răcească reglementar, le curăţ. Cam moi. Degajez gălbenuşul. Jumate solid, jumate cleios. Poftim de fă maioneză dacă ai cu ce... 
Povestea s-a repetat aproape de fiecare dată. Inevitabil, am folosit câte două din ouăle colorate (cele cumpărate deja fierte) şi am aruncat cu năduf gălbenuşurile necooperante. 
Sâmbătă, aceeaşi situaţie. Le-am lăsat douăzeci de minute, să fiu sigură. Crăpaseră, la propriu, de cât de conştiincios fierseseră. Dar gălbenuşurile, tot pe jumătate cleioase, de parcă-mi făceau în ciudă. Grrrmmmpppfffff! Am scos ce-am putut din ele, am dat la gunoi restul şi-am aruncat în luptă (şi-n cratiţă) alte două ouă. 
Ok, am zis. Ori eu, ori voi. 3, 2, 1... fierbeţi, vă poruncesc!

Şi-au fiert până m-am plictisit eu. Jumătate de oră. Gălbenuşuri tari, victorie!!! Deci acum ştiu, în sfârşit: pentru a fierbe tari, ouăle teutone se fierb jumătate de oră, în niciun caz mai puţin. 
(Ouăle erau bio, c-am zis să trăim sănătos. Acum mă-ntreb cu ce-or fi hrănind găinile alea... cu gărgăriţe vii, probabil). 

Cortina

Actul II.

(Indicaţie de regie: să nu râdeţi de gospodina care NU sunt, rogu-vă).

Bun, avem gălbenuşuri tari, mergem mai departe. Până acuma, eu am mărunţit gălbenuşurile tari în felul următor: le făceam fărâmiţe, le puneam în strecurătoarea mică şi le pistoceam acolo cu o linguriţă. Da, da, ok, vă dau voie să râdeţi. Ştiţi cât dura treaba asta? Vreo 40 de minute, cel puţin. Aoleo, aproape auzeam cum îmi cresc firele albe în cap :))) De data asta însă, cu un trosnet asurzitor, m-a pocnit revelaţia: răzătoarea mică, fratele meu alb!!! În câteva clipe a fost treaba gata, aveam "pulberea" de gălbenuş necesară. O fi strigat Arhimede "Evrika!" în baie când a găsit săpunul, vorba bancului, dar, pentru că istoria se repetă, eu am strigat "Evrika!" după ce-am descoperit răzătoarea.

Sfârşitul episodului patrumiitreisutedouăzecişitrei din foiletonul "Greta în bucătărie".

Later Edit: recitind postarea, mi-am dat seama că eu sunt la fix aia care... "nu ştie nici să fiarbă un ou", cum se spune :)) Dar fac sarmale onorabile, dacă asta mă poate reabilita :D

duminică, 12 aprilie 2015

Poate c-am luat-o razna, dar...


... adineauri stăteam în pat şi mă uitam la un episod de "Murder, she wrote", la care însă nu mă puteam concentra ca lumea. Gândurile îmi fugeau în lături şi, odată cu ele, şi ochii. Mă gândeam la mama, care azi îmi lipseşte cumplit. O chemam, îi vorbeam şi o întrebam: "Pe unde eşti? Oare dacă ţi-aş da un telefon în Rai, mi-ai răspunde...?".

Reflecţiile mi-au fost întrerupte de un fâlfâit de aripi. O pasăre s-a aşezat pe pervaz. Nu ştiu ce era, probabil o mierlă. Avem multe mierle în zona asta, dar niciodată, în cinci ani de când locuim aici, nu s-a mai întâmplat să vină vreuna la geam. 

M-au trecut toţi fiorii. M-am ridicat şi m-am apropiat uşor de fereastră. Pasărea era tot acolo. "Mama?" am întrebat. S-a întors şi s-a uitat la mine, după care şi-a luat zborul.

Probabil o să credeţi că am înnebunit. Că văd lucruri acolo unde nu sunt. Că iau chestiuni normale drept mult mai mult decât sunt. Că ar trebui să mă caut, şi alte variaţiuni pe aceeaşi temă.

Poate aveţi dreptate să credeţi asta; poate aşa şi e. Dar, pentru confortul meu psihic într-o zi care se dovedeşte mai grea decât aş fi crezut, aleg să cred că nu a fost o simplă coincidenţă, ci un semn prin care-mi spune că e pe aici, pe undeva...

Hristos a înviat! :)

sâmbătă, 11 aprilie 2015

Paşte şi nu prea...


A trecut demult vremea de când simţeam Paştele aşa cum ar trebui simţită şi trăită sărbătoarea Învierii Domnului. În ultimii ani am devenit tot mai blazată, ca urmare a faptului că nu mai postisem (nici măcar în Săptămâna Mare), nu mă mai spovedisem şi nici împărtăşisem şi nu aveam unde să merg la Înviere. Toate acestea au constituit factori determinanţi în "procesul" blazării mele, care s-a accentuat de la an la an şi despre care am scris şi pe blog la vremea respectivă.

Anul acesta însă, mai mult ca oricând, nu simt nimic din ce-ar fi de simţit.
E primul Paşte fără mama.
Iar mâine se împlinesc două luni de când s-a dus.


Aşa stând lucrurile, nu simt niciun fior, nicio emoţie. Ca niciodată, n-am dat deloc în brânci cu gătitul. Ok, asta a fost ideea jupânului, idee pe care am îmbrăţişat-o cu entuziasm. "Nu mai stăm o zi întreagă în bucătărie", a decis el. "Mergem la Nürnberg la un restaurant românesc şi mâncăm acolo sarmale. Oricum nu ne ies ca acasă, deci nu merită efortul". Foarte frumos, zic, dar măcar o salată Boeuf să facem şi noi. De poftă, nu de tradiţie. Şi-am făcut. Pe lângă ea, mai avem şi câteva ouă colorate. Cumpărate (gata fierte). Şi atât, în materie de mâncăruri tradiţionale. Pentru cum (nu) mă simt... e foarte bine şi suficient.  Nici de iepuraşi sau ouă de ciocolată n-am avut chef.

Nici de perspectiva sarmalelor de mâine nu mă entuziasmez din cale-afară, şi nici gândul la papanaşii cu smântână şi dulceaţă pe care am de gând să-i mănânc nu mă încântă prea mult. Dacă e să mă anime ceva, gastronomic vorbind, asta e cafeaua de la Starbucks. N-am Starbucks la mine-n târg şi-i simt lipsa, aşa că profit când şi pe unde apuc. 

Nu prea e articol festiv, nu? Dar e sincer. Vă doresc un Paşte liniştit şi fericit, cu Dumnezeu în suflet şi cu cei dragi cât mai aproape de voi.

marți, 7 aprilie 2015

Ce mai fac nemţii pe străzi reloaded


(Aproape că) a venit primăvara. Sau mă rog, un fel de. Adică maşina e tot îngheţată în fiecare dimineaţă (dar, din fericire pentru nervii şi musculatura mea, nu mai folosesc racleta, pentru că am descoperit o chestie absolut genială: spray-ul de dezgheţat. Puf-puf-puf şi abracadabra, gheaţa apă se făcu!), însă calendarul spune că suntem în aprilie, mai dă şi câte-o geană de soare,  prin urmare e primăvară! Şi ce fac nemţii, drăguţii şi eficienţii de ei, dacă s-a îmblânzit vremea?

Aşa, v-aţi amintit, nu? Şantiere stradale, desigur :)) Şi adevărul e că mă cam plictiseam, deci în următoarele trei luni o să-mi crească nivelul de adrenalină. Laolaltă cu nişte fire albe, probabil. Începând de azi şi, teoretic, până-n luna iulie, traseul meu de la serviciu spre casă va fi deviat, ca urmare a unor lucrări complexe la nişte conducte de gaz şi *număintereseazăcealtceva*. La dus, ruta nu se schimbă; au închis complet un sens, iar sensul rămas l-au făcut unic. Am pe unde mă duce, dar n-am pe unde mă întoarce. Decât... pe autostradă. Shit! 

Nu-mi place pe autostradă, oameni buni. Deloc nu-mi place. Cum să vă spun, sunt prea multe maşini :)) care merg prea repede. Şi de parcă asta n-ar fi de ajuns, trebuie să mai şi schimb autostrada! Că dacă nu, o ţin întins pân' la Berlin. Nu că mi-ar displăcea, dar nu de cinci ori pe săptămână, totuşi :D

Faptul că drumul spre casă durează cu vreun sfert de oră mai mult nu mă deranjează atât de tare, comparativ cu perspectiva de-a conduce vreo 15 kilometri pe autostradă.

Oare ce-o să fac dacă-ntre timp le vine ideea să repare ceva nemaipomenit-de-important şi pe autostradă, asta mă întreb eu acuma :))

duminică, 5 aprilie 2015

Optimism made in China


În seara asta am fost la un restaurant chinezesc. Nu era ceva plănuit, a fost o hotărâre spontană (dictată în principal de cheful meu de-a ne plimba şi de-a bea o cafea "to go"; numai că până să ne urnim din casă, ne-a apucat şi foamea). La chinez se mănâncă în general bine, chiar foarte bine şi acum să nu vă închipuiţi că ne-am aventura la "delicatese locale" extravagante. Nu, nu prestăm carne de şarpe :D Nici nu s-ar găsi, restaurantele asiatice adaptându-se în general profilului consumatorului european. Tocmai de aceea mâncarea nu e atât de picantă cum e specific bucătăriei chinezeşti, de exemplu.

Ceea ce face totul şi mai atractiv este faptul că poţi opta pentru bufet, la preţ fix. Un fel de "mănânci cât poţi", iar oferta este foarte bogată. Supă fierbinte şi rezonabil de picantă, orez cu şi fără legume, tăiţei prăjiţi cu legume, celebrele "pacheţele" chinezeşti, tot felul de preparate din carne de raţă, pui sau porc, ciuperci prăjite, "biluţe" din aluat cu susan, inele de sepie sau calamar etc etc şi câteva deserturi între care poţi alege. Practic, nu se plătesc separat decât băuturile. Din partea casei primeşti o licoare cu efect digestiv, făcută din ceva flori, bănuiesc. Cu gust inedit, dar foarte bun, se bea după masă. De asemenea, împreună cu nota de plată se aduce şi câte o prăjitură cu răvaş (aşa numitele Chinese fortune cookies) pentru fiecare; mă amuză mereu să citesc mesajul dintr-a mea, atunci când mergem "la chinez". 


Uneori mesajele îmi par cam fără noimă, dar în seara asta aş spune că am avut un fel de presentiment că mesajul de pe bileţel mi se va adresa în mod direct. Că va fi, cum s-ar spune, personalizat. 

Şi sper că am avut dreptate, pentru că zice aşa:

"Be patient; good news is on its way".

Ce pot spune... aşa să fie! :) Că tare am nevoie de veşti bune...

Altminteri, mai nimic deosebit. Casă-muncă şi retur. În timpul liber mă uit la "Murder, she wrote" sau citesc "Răzbunarea se îmbracă de la Prada", continuarea celebrului roman "Diavolul se îmbracă de la Prada". Primele 100 de pagini sunt promiţătoare; vă povestesc mai detaliat când o termin. 

Voi, bine?