De vreți să fiți alergați, pe Nazeem să-l contactați

Cu aproape doi ani în urmă am scris o postare care, iată, și-n ziua de azi mă bântuie atrage pe umilul meu blog spirite evoluate. 

Sunt electrocutată de respect și cutremurată până-n adâncurile abisale ale făpturii, așa încât nu mai lungesc vorba (o să mă suspectați c-am prizat aracet, nu de alta) și vă prezint unul dintre diamantele coroanei comentariilor de pe blogul aici de față.

Dr. Nazeem se numește prea-luminatul (ptiu, era să scriu ”străfulgeratul”) și cuvântează astfel:

”Te duci printr-o perioadă grea în viața ta chiar acum și aveți nevoie de un ajutor divin într-o soluție de durată?
E-mail-mă la drnazeemspelltemple@gmail.com dacă tu știi că se confruntă cu aceste soarta de mai jos;
(1) Îți place fosta ta?
(2) Sunt ai mereu coșmaruri?
(3) Doriți să fie promovat la locul de muncă?
(4) Vrei femei / bărbați aleargă după tine?
(5) Vrei un copil al tău?
(6) Vrei să fii bogat?
(7) Vrei soțul / soției să fie a ta pentru totdeauna?
(8) Aveti nevoie de ajutor financiar?
(9) Doriți să recupereze banii pierdut?
(10) Vrei să opriți divorțul?
(11) Vrei un divorț?
(12) Vrei orice dorință să fie acordat de cineva?
(13) vraja a concepe un copil de sarcină nevoie?
(14) Ești constatare este dificil de a câștiga un caz în instanță?
(15) Vrei să opriți căsătoria sau relația ta sau pentru a rupe.
(16) Vrei să se căsătorească cu partenerul dumneavoastră cât mai curând posibil?

Din nou, adresa mea de e-mail este drnazeemspelltemple@gmail.com

Contactați-mă imediat la toate problemele tale și de a rezolva situația într-o chestiune de zile.
DR. Nazeem ...”.

Așa, acum ce ziceți de puțină analiză pe text? :D 

- Nu, nu-mi place fosta mea. Nici măcar nu am una, păcatele mele cele mari și grele. Dar Dr. Nazeem pare să știe mai multe decât mine. Cred că mă îngrijorez.

- Nu, nu vreau să alerge nimeni după mine. Ce-s eu, pokemon?

- Dar nu m-ar deranja ”orice dorință acordat de cineva”. Ăsta-i Aladin în versiune modernă, adică fără lampa care îndeplinește dorințe ca urmare a acțiunii forței de frecare. 

- Aș divorța de ziua de luni. Pe principiul ”it's not you, it's me". 

- Că tot zumzăie el ceva acolo de ”constatare este dificil de a câștiga un caz în instanță”, aș dori să câștig un proces prin care să fiu recunoscută oficial drept moștenitoarea lui Rockefeller. Sunt nepoata demult pierdută, oh ce bucurie că ne-am reunit etc :D 

Sunt cam dezamăgită, totuși. Concurentul lui Dr. Nazeem, de la postarea pe care am citat-o la început, oferea o paletă mult mai vastă de servicii. Ăsta recentul e mai proletar, habar nu are de Evil Eye, Kissing Spell și alte finețuri. Da' măcar e și el doctor, nu vreun coate-goale, mațe-fripte :))

Opt minute pentru buletin german

Știu foarte bine că nemții pot fi teribil de birocrați, am avut nu o dată ocazia să mă conving de asta. Ca să fie clar cum stau lucrurile, am trăit inclusiv situații când am primit o scrisoare în care mă anunțau că-mi vor trimite altă scrisoare :)) Puține m-ar mai surprinde în privința asta, cred. Ei, dar tocmai am descoperit că... uneori poate fi și altfel.

În ziua când am devenit oficial nemțoaică (mmm, cum sună asta... încă nu m-am obișnuit pe deplin cu ideea, drept să zic :D), după ce mi-a dat certificatul de încetățenire și-am semnat ce era de semnat, funcționarul îmi spune: 

- Începând de mâine, puteți depune cerere pentru cartea de identitate. Este recomandabil să vă faceți programare online, pentru că altfel veți avea de așteptat în jur de o oră ca să vă preia cineva. Să aveți la dumneavoastră pașaportul românesc, o fotografie tip buletin și certificatul de cetățean german.

Prea mulțumesc. M-am dus în aceeași zi să mă trag în poză - aici nu e ca-n România, unde-ți fac ei fotografia - și-am făcut programare online pentru ieri (am ales inclusiv ora). Imediat a venit un mail de confirmare în care se specificau ziua și intervalul orar, biroul la care trebuie să merg și actele necesare. 

Fix la ora cu pricina se deschide ușa biroului și iese un tip. ”Frau N? Pentru carte de identitate, da? Poftiți”.

Am poftit.

- Luați loc. Pașaportul românesc și certificatul de încetățenire, vă rog.

Ia actele, dispare în altă încăpere, de unde se întoarce peste vreun minut.

- E totul în regulă. Doriți să vă fie imprimată pe cartea de identitate amprenta degetului mare? Nu sunt nici avantaje, nici dezavantaje, e la latitudinea dumneavoastră.

N-am dorit. 

- O fotografie, vă rog.

Îmi dă o coală de hârtie cu numele meu pe ea și un fel de marker negru subțire. 

- Semnați aici, semnătura va fi transpusă pe buletin. 

Mai bine nu-mi spunea. Copleșită de importanța momentului, efectuez o mâzgălitură penibilă. Mă uit la el smerită.

- Vreți să încercați din nou?

A doua oară a fost bine :)) Lipește alături fotografia și introduce coala de hârtie într-un fel de scanner ceva mai aparte. Tastează ceva, îmi dă să semnez vreo două hârtii. 

- Gata. Va dura cam 2-3 săptămâni și veți primi două scrisori. Una prin care veți fi invitată să ridicați cartea de identitate și una referitoare la procedurile de identificare online cu buletinul, dacă veți opta să aveți și această aplicație. Decizia o veți face cunoscută când îl ridicați și, dacă va fi activată funcția online, veți primi și un cod PIN. 

Asta probabil voi dori, nu se știe cum ajungi să ai nevoie.

Opt minute pe ceas. Atât a durat toată povestea. Mi-a luat considerabil mai mult ca să scriu textul ăsta. Programarea online e o minune, am zis. Aud că și-n România se poate, deocamdată doar în trei orașe, din ce-am înțeles - Timișoara, Roman și Iași. Sper să se extindă cât mai rapid. Nu de alta, dar anul viitor trebuie să-mi înnoiesc buletinul românesc....

Cinci lucruri pe care mi le doresc (Blog Challenge 19)

Am trecut demultișor de jumătatea lepșei-foileton, pe care altminteri încerc să o ”economisesc”. Îmi place să am pus ceva deoparte, despre care să știu că pot scrie oricând. Dar asta nu înseamnă să o las să prindă praf și molii, deci astăzi dezbat tema cu numărul 19, pentru care trebuie să vorbesc despre cinci lucruri pe care mi le doresc. Mă rog, originalul în engleză e ”items”, prin urmare presupun că se referă la obiecte concrete, nu la dorințe de tip ”îmi doresc să călătoresc cu Orient Express și să scriu un bestseller” șamd.

N-ar trebui să fie prea dificil, de fapt a fost de-ajuns să reflectez câteva clipe, ca să mi le evoc pe toate cinci. Acum mi le doresc și mai mult, uofff :))

Așadar, în ordine aleatorie:

1. O măsuță de toaletă. 

Habar n-am de unde mi-a venit ideea, dar mă gândesc la asta de ani de zile. Probabil am consumat prea multe filme :)) Să mă demachiez stând la măsuță, purtând (ca să rămânem fideli clișeului) un halat de mătase de culoare albă... Mmm, nu sună foaaaarte ademenitor?

(Realitatea e că probabil n-o să-mi iau niciodată un halat de casă alb, mi se pare teribil de nepractic. Iar motivul pentru care nu am măsuță de toaletă e unul cât se poate de banal; pur și simplu, deocamdată nu am spațiu pentru așa ceva). 

2. Lenjerie Grazia Giachi. 

Acum trei ani, când ne frăsuneam prin Florența, am dat cu totul întâmplător peste un butic în a cărui vitrină am descoperit cele mai frumoase articole de lenjerie pe care le-am văzut vreodată. Majoritatea albe, într-un stil deopotrivă vintage și romantic, din materiale fine și de foarte bună calitate. Magazinul era închis în momentul respectiv și urma să plecăm a doua zi, dar am reținut numele. Cândva, într-un viitor pe care-l sper cât mai apropiat, o să dau iama pe site-ul lor și-o să-mi aleg ceva, deși costă destul... dar măcar una, două...

Dacă aveți curiozitatea, aruncați o privire aici. Sunt convinsă că vă veți îndrăgosti de vreo 50 de modele, cel puțin... :D

3. DVD-urile edițiilor din 1995 și 1998 ale Concertului de Anul Nou de la Viena.

Aș putea spune că DVD-urile astea reprezintă marile absențe ale colecției mele. Mi le doresc din tot  sufletul și Doamne, cât le-am căutat. Însă... nu există, as in nicăieri. Nu au fost realizate de Deutsche Grammophon (care le-a produs pe cele mai multe până acum) și nici de Sony, cel mult de niște producători obscuri, deci nu sunt de găsit. Nici măcar pe eBay, le-aș fi cumpărat și dacă n-ar fi fost noi și foarte probabil aș fi pregătită să plătesc mai mult decât prețul obișnuit al unui asemenea DVD. CD-urile le am demult și-am găsit niște filmulețe pe Youtube - de foarte slabă calitate, filmate de pe televizor. Decât deloc, bune și alea, dar... vreau DVD-urile, încă nu m-am resemnat că nu există nicăieri în lume :))

4. O reproducere a tabloului ”Nașterea lui Venus” de Sandro Botticelli.

Nu sunt pasionată de pictură, așadar nici cunoscătoare, dar de pictura asta m-am îndrăgostit pentru totdeauna. Am povestit acum trei ani mai detaliat despre asta, într-o postare despre vizita noastră la Galeriile Uffizi. Pentru mine nu există un tablou mai frumos și-mi doresc o reproducere înrămată a acestuia. 

5. Un dulăpior special pentru CD-uri și DVD-uri.

Ca s-o spun pe-aia dreaptă, mi-aș dori de fapt un accesoriu de genul ăsta, pentru colecția mea, desigur. Tot din lipsă de spațiu nu am unul până acum. Voi ține cont de aceste aspecte (pe lângă multe altele, evident), atunci când vom căuta următoarea locuință.

Acum că mi-am recapitulat dorințele materiale, sunt convinsă că măcar patru dintre ele vor deveni realitate cât de curând. Hm, dar în privința DVD-urilor nu-s deloc sigură... și tocmai pe ele mi le doresc cel mai mult dintre toate cele cinci.

”Zubin Mehta. A musical journey”

Aș minți dacă n-aș recunoaște că mă gândeam încă de anul trecut la posibilitatea publicării unei noi cărți despre Zubin, cu prilejul aniversării celor 80 de ani. În același timp însă, nu-mi imaginam despre ce-ar putea fi - în 1980 s-a publicat o biografie semnată de Martin Bookspan și Ross Yockey, iar în 2006, când a împlinit 70 de ani, Zubin și-a publicat autobiografia, în limba germană - ”Die Partitur meines Lebens”, ulterior tradusă în patru limbi. 

Astfel stând lucrurile, pe de-o parte am fost mirată auzind de publicarea unei noi biografii. Pe de altă parte însă, am salutat inițiativa; am avut mereu senzația că din cele două cărți lipsesc multe elemente, că multe fapte s-au menționat doar în treacăt, că multe povești ar fi meritat aprofundate. La asta s-a gândit și Bakhtiar Dadabhoy, biograf hindus, când l-a abordat pe Zubin pentru a-i cere acordul de-a scrie o carte despre el. 

Opt ani i-au trebuit ca să-l convingă. ”Nu văd rostul unei noi cărți despre mine când deja există două, dintre care una e scrisă de mine însumi”.  Avea dreptate, dar personal sunt recunoscătoare autorului că a insistat. Pentru că lucrarea ”Zubin Mehta. A musical journey” este mai cuprinzătoare decât aș fi sperat și-mi răspunde la câteva întrebări care-mi rămăseseră neelucidate după citirea primelor două.

O recenzie propriu-zisă ar fi greu de făcut și nici nu-mi propun asta. Este o carte foarte amănunțită și  foarte bine documentată, pe care nu aș recomanda-o decât celor care sunt cu adevărat interesați de personajul principal. Scrisă în ritm alert, ”păcătuiește” prin absența unui stil beletristic, practic în mare parte este o relatare cronologică a faptelor. Mie mi-a plăcut mult, dar numai pentru că e despre Zubin; asta nu e o notă foarte bună pentru autor. Prin comparație, biografia lui Bookspan și Yockey este o lectură mult mai agreabilă, e mai mult o narațiune decât biografie, cu un stil lejer, ușor de urmărit și din care nu lipsesc glumele, acolo unde se pretează. Faptul că unul dintre ei e critic muzical, iar celălalt jurnalist a influențat, cu siguranță, felul în care și-au scris cartea.

Revenind la subiect, am găsit în volumul lui Dadabhoy o foarte detaliată prezentare a conflictului dintre Zubin și Filamonica din New York, pornit de la o exprimare nefericită a dirijorului. Pe scurt, ceea ce s-a întâmplat a fost că, în timp ce era director al Filarmonicii din Los Angeles, Zubin a aflat că ar fi ”în cărți” pentru poziția similară de la Filarmonica new york-eză. ”Nu-mi doresc postul. Sunt foarte fericit în Los Angeles”, a spus el și, din nefericire, a adăugat: ”Orchestra mea este mai bună decât cea din New York. Noi cântăm mai bine decât ei. Din punct de vedere artistic, nu ar fi niciun progres pentru mine”.

Ca și cum asta n-ar fi fost destul de rău, un reporter l-a auzit la o petrecere vorbind în privat cu niște cunoscuți și l-a citat în presă ca spunând: ”Filarmonica din New York ar trebui condusă de un american. Și el ar trebui să fie capabil nu numai să conducă orchestra - care are reputația că nu-și respectă dirijorii - ci să se descurce și cu publicul, criticii și orașul în sine. De fapt, cineva ar putea să-l recomande pe cel mai mare dușman al său pentru acest post - Filarmonica din New York i-ar pune punct carierei o dată pentru totdeauna”.

Pornind de la aceste cuvinte s-a declanșat un conflict care constituie unica ”pată” din cariera lui Zubin. A fost somat să dea explicații consiliului administrativ al Filarmonicii și el a argumentat că nu s-a exprimat astfel, că vorbele i-au fost extrase din context și că reporterul a fost tendențios. ”Am cel mai mare respect pentru muzicienii de la New York și n-a fost nicio clipă intenția mea să-i minimalizez. Prin ceea ce am spus am vrut doar să arăt că sunt foarte mândru de orchestra mea din Los Angeles, în niciun caz să-mi desconsider colegii”.
Consiliul i-a acceptat explicațiile și scuzele pentru neînțelegerea creată, dar timp de șapte ani nu l-au mai invitat să dirijeze. Adevărul, ca întotdeauna, se afla pe undeva pe la mijloc. Zubin s-a exprimat nepotrivit, dar faptul că muzicienii de la New York aveau reputația că ”trec peste dirijor” dacă nu le plăcea de el nu era chiar lipsit de adevăr. Și asta o făceau în chip foarte subtil, nu cântând fals, ci refuzând să se alinieze viziunii lui despre lucrarea pe care o interpretau.

Șapte ani mai târziu, a primit din nou invitația de-a dirija orchestra și a acceptat-o. Știa că e șansa lui de-a remedia cu adevărat lucrurile - în relația cu muzicienii, adică ceea ce era cu adevărat important, nu față de consiliu. Le-a cerut personal scuze, le-a spus că se va implica total în ceea ce vor face împreună și că așteaptă același lucru din partea lor. ”Dacă nu voi reuși, voi pleca și voi lăsa pe altcineva să încerce. Și acum, să lucrăm împreună”. Muzicienii, la început încă ostili, au cântat foarte bine și au venit, cum s-ar spune, la jumătatea drumului. Împăcarea era pecetluită. În 1978, Zubin a preluat conducerea orchestrei, al cărei dirijor a fost timp de 13 ani - cel mai lung mandat pe care l-a avut vreodată un dirijor la Filarmonica din New York.
Despre anii petrecuți de Zubin ca șef al orchestrei s-a publicat o carte despre care nu știam și am aflat abia citind această biografie, fapt pentru care sunt foarte recunoscătoare autorului. ”The Mehta Years” se numește și este într-adevăr o raritate. Am comandat-o și abia aștept să o primesc.

Poate cel mai interesant capitol este cel din urmă, ”Conducting is Communication”. Aici am putut afla în sfârșit mai multe despre stilul lui Zubin, despre concepțiile și viziunea lui în ceea ce privește actul de a dirija, despre magnetismul și atracția pe care le exercită (deci nu-s eu nebună, e un fapt recunoscut, acum și consemnat :D) și despre admirația profundă a absolut tuturor celor care-au avut șansa de-a lucra cu el.

Nu pot încheia acest deja prea lung articol fără să menționez că-n această carte am găsit, în sfârșit, răspunsul unei întrebări pe care-o aveam de multă vreme: ce muzică ascultă (unul ca) Zubin în privat? Acum știu: muzică de cameră de Beethoven și Haydn. Drept pentru care de câteva zile ascult cvartetele de coarde de Beethoven, care-mi fuseseră necunoscute și care mi se par ireal de frumoase. Pentru mine, încă un argument că Zubin mi-a descoperit cu adevărat muzica clasică și m-a făcut să o iubesc, inclusiv dacă nu e dirijată de el.

Mulțumesc, Maestro :)

În apărarea toamnei

Azi am constatat că pe wall-ul meu de Facebook s-au scindat două tabere. Pe de-o parte, lumea care salută venirea toamnei cu multiple imagini cu bostani și frunze uscate și, desigur, celebra de-acum ”hello, September”. De cealaltă parte, cei care jelesc. Buhuhu, s-a dus vara, ce tristețe, buhuhu, imagini de prin concediu cu mare și soare, însoțite de emoticoni triști și feeling sad-uri. Simt enorm și văd monstruos, vorba poetului. Undeva între aceste două categorii se regăsesc aceia care postează link-uri Youtube cu melodia ”Septembrie” interpretată de Aura Urziceanu și Aurelian Andreescu, sau cu ”Emoție de toamnă” a lui Alifantis. Cred că fiecare mi-a trecut măcar de vreo zece ori prin fața ochilor în numai câteva minute și continuă să apară de câte ori dau un refresh :)) Numaipotcusmiorcăielilecăavenittoamna.

Și-n fond, n-am priceput ce-i așa de rău că s-a mai dus o vară. Nu-i ca și cum n-ar veni alta, iar timpul trece atât de repede parcă... Dincolo de asta, toamna vine cu un paner de avantaje, dacă mă-ntrebați pe mine. Poftim, le inventariez scurt, cu liniuță de la capăt (ca la școală, în timpuri imemoriale).

- nu mai sunt călduri epuizante, când simți că te-ai dezbrăca de piele dacă ai putea și ai sentimentul că te miști într-un imens furnal;

- cele mai frumoase culori ale naturii, incomparabile cu oricare altă perioadă a anului;

- must și găluște cu prune;

- castane coapte și plăcintă cu dovleac (ok, eu nu mă dau în vânt după astea, dar cunosc mulți amatori);

- vin fiert;

- parfumul inconfundabil de frunze uscate. 

Etc etc etc. Da, știu că vremea se răcește, ziua devine mai scurtă, apar ploile mărunte și interminabile, suntem mai melancolici. Nici pe mine nu mă dărâmă entuziasmul când mă gândesc la aspectele astea, mai ales că sunt foarte ”rea de frig”, dar de-aici și până la a suferi atât de acut că a venit toamna... e cale lungă. O cale despre care îndrăznesc să cred că ar putea fi bătătorită în mod ceva mai constructiv. 

PS: phiii, ce poftă mi s-a făcut de must... și de gălușteeee....