Pe tărâm american (VI): oceanul de lumină și culoare din Times Square

Oricât de multe filme ai fi văzut în prealabil și oricât de mult ți-ai exersa imaginația, nimeni și nimic nu te poate pregăti pentru impactul - sau mai corect spus, șocul - pe care îl resimți când ajungi în Times Square, la ceas de seară.

Mie nu-mi venea să cred că e real, aveam impresia că mă aflu într-un decor de film. Stăteam în mijlocul trotuarului, fără să mă deranjeze mulțimea de oameni care se perinda în valuri pe lângă mine și lăsându-mă învăluită în lumină și culori. Asistam la împlinirea unui vechi și mare vis. 

Aici am înțeles cu adevărat de ce New York e cunoscut drept orașul care nu doarme niciodată. Indiferent de oră, Times Square (considerat a fi cel mai vizitat obiectiv turistic din lume) este hiperaglomerat, fiind străbătut anual de circa 20 de milioane de persoane. 

Interesant însă, aglomerația asta nu are nimic enervant sau obositor în ea, ci este fascinantă. Poate ca urmare-a surprizei și entuziasmului tuturor turiștilor, poate pentru că, aflat acolo, ești prins de valul de energie pozitivă specific, sau poate pentru că, asemeni copiilor care intră într-un magazin de jucării, nu știi unde să te uiți mai întâi... 

Cam atât de mulți oameni sunt permanent în Times Square - și asta pe timp de zi. Seara , afluxul de persoane e cel puțin dublu, practic se avansează ”croindu-ți” cale și cu pași mărunți.

(Închipuiți-vă ce surpriză a fost pentru mine să regăsesc restaurantul ”Bubba Gump” în filmul ”Forrest Gump”, pe care l-am urmărit pe parcursul zborului de la New York spre Los Angeles). 

Adevărul este că, oricât ar fi de reușite imaginile, ele nu fac dreptate acestui loc. Aș recomanda oricui să filmeze, numai astfel se poate surprinde cu adevărat fascinația exercitată de Times Square. 

L-am străbătut, cred, măcar de vreo zece ori în plimbările noastre (nemaipunând la socoteală turul făcut cu autobuzul turistic).
Am mâncat hot dog de la vânzătorii ambulanți.
Am fost la McDonald's.
Am luat donuts, de unde altundeva decât de la Dunkin' Donuts (despre care am înțeles că ar fi cel mai mare lanț de restaurante din Statele Unite, fiind urmat în clasament de Starbucks și McDonald's).
Am băut cafea de la Starbucks - în repetate rânduri, doar n-ați crede că o dată mi-ar fi fost de ajuns - și mi-am cumpărat un ruj de la MAC.
Am contemplat cu respectul cuvenit 😀 vitrina magazinului ”Harry Winston” (care pune la dispoziție, prin închiriere sau prin contract de imagine, bijuteriile multora dintre doamnele prezente la Gala Premiilor Oscar). Puteam să mai fi stat două săptămâni în New York și m-aș fi întors în fiecare zi în Times Square cu același freamăt în suflet; ar fi fost imposibil să mă plictisesc.

Revăd aceste imagini, închid ochii, mi-aduc aminte, retrăiesc.  New York, mi-e dor de tine...

Experiența neplăcută a achiziționării unui obiect de lux

Mă gândesc de câteva săptămâni bune la postarea asta și, tot de-atunci, am acumulat atâta energie negativă, încât se poate spune că am nevoie de o dezintoxicare. Practic, de câte ori mă gândeam la asta, mă enervam (ceea ce e-n continuare valabil, de fapt). 

Va fi o postare lungă - însă, după cum se va vedea, pe măsura nervilor mei ciuruiți.

Luna trecută, eu și dumnealui jupânul am aniversat zece ani de când am devenit cetățeni respectabili, întemeind celula de bază a societății 😃 Mă gândeam de multă vreme ce i-aș putea dărui și, după ce am eliminat pe rând mai multe variante care fie îmi depășeau bugetul, fie erau prea fanteziste, m-am oprit la un obiect extravagant, ce-i drept, dar care - pentru ”borna” de zece ani - mi s-a părut potrivit. Respectiv, un accesoriu de scris Montblanc, în ideea unei celebrări a semnăturii pe care, cu negrăită înțelepciune de altfel, a efectuat-o pe 19 august 2007 în registrul de stare civilă.

Stilou sau pix? Gândindu-mă și răzgândindu-mă, m-am hotărât pentru pix. E ceva mai accesibil din punct de vedere material decât stiloul, e mai practic și, de asemenea, mai puțin pretențios. Chiar și așa însă, reprezintă o investiție. Nu vreau să dau cifre, dar... având în vedere marca despre care vorbim și faptul că, trăgând linie, e doar un pix (chiar dacă scrie foarte frumos și este, în sine, un obiect superb), credeți-mă că prețul e... suficient de mare încât să te îndreptățească, din postura de cumpărător, la anumite pretenții (altele în afară de cele care țin de calitatea obiectului în sine, care sunt de la sine înțelese).

În ziua în care-am pornit de-acasă cu intenția de a-l cumpăra, eram într-o dispoziție sărbătorească. Sincer, nu mai cumpărasem niciodată ceva atât de exclusivist și mă gândeam că însăși achiziția în sine ar trebui să fie o experiență deosebită.

A fost. Dar nu în sensul în care-mi pictografiasem eu în minte.

Vânzătoarea, blazată de parcă vindea pixuri Bic, nu avea o ofertă prea bogată la dispoziție (se vindeau accesorii aparținând mai multor mărci, nu doar Montblanc), dar în ciuda acestui fapt am găsit un pix de care m-am îndrăgostit imediat. Foarte elegant - negru, cu trei inele placate cu aur, exact cum îmi dorisem. Îl țin în mână lăsându-mi răgaz de a-i simți linia perfectă, îl testez, scrie minunat. Sunt atât de bucuroasă, că aș striga în gura mare. Facem factura, primesc certificatul de garanție, mai aștept doar să mi-l ambaleze.

Și aștept.

- Errrm, să vedeți, nu am cutie să vă dau la el.

Zâmbesc ca de-o glumă bună. Tocmai am cumpărat un obiect care respectă toate regulile exclusivismului. Cum să nu primesc o cutie cu logo-ul Montblanc? Doar n-o să zvârl pixul la întâmplare în poșetă, cum procedez cu antemenționatele Bic-uri (pe care, invariabil, sfârșesc prin a le pierde. Unde se duc Bic-urile când se duc?).

- Vă spun, chiar nu am. Am comandat un stoc nou de cutii, dar încă nu au sosit.

Continuu să zâmbesc, dar ceva mai subțire. ”Vă rog să găsiți, totuși, vă dați seama că nu-l pot lua așa”.

- Nuuuu, sigur că nu, mai caut.

A căutat până am început să transpir în magazinul mic și insuficient ventilat: pe rafturi, prin sertare, prin tot felul de lăzi, în depozit. Nu are și nu are. Într-un final, găsește în vitrină o cutie, în care ambalează tacticoasă pixul.

- Să vi-l împachetez ca un cadou?

Am consimțit și-am plecat cam dezumflată. Eram mulțumită de ceea ce cumpărasem, dar în ansamblu nu decursese așa cum îmi imaginasem eu că se întâmplă când achiziționezi ceva atât de aparte.

Acasă, vrând să regăsesc starea de grație pe care-o avusesem când l-am testat, îl despachetez. Las' că mă descurc să-l ambalez și singură înainte să-l dăruiesc, acum vreau să-l văd, să-mi bucur ochii, să anticipez reacția jupânului când îl va primi. Și bine-am făcut, pentru că, spre stupefacția mea, am descoperit că pernuța cutiei era murdară. Mai precis, avea o pată de pastă (nu de la pixul meu, nuanța era diferită) exact în fanta din mijloc, în care stă obiectul.

Mi s-a suit sângele la cap. Era prea târziu să mă-ntorc în ziua aceea la magazin (fiind într-o sâmbătă, era program scurt), dar am revenit luni după amiază la ora 16, când m-am întors de la serviciu. Programul era până la ora 18, deci socoteam că sunt în grafic.

Socoteam prost. Adică teoretic mai erau două ore, practic însă magazinul era închis. Dezamăgită și simțindu-mă cumva trasă pe sfoară, m-am întors acasă.

Am revenit a doua zi, la aceeași oră. Tot închis.

A treia zi. Tot închis. De data asta însă, pe ușă fusese lipit un anunț scrijelit în grabă pe-un petic de hârtie: ”Din cauza unor probleme de sănătate, astăzi nu se lucrează”.

A patra zi, același anunț (practic, ”astăzi” s-a prelungit).

A cincea zi, la fel.

Clocoteam de frustrare. Am întrebat la magazinul alăturat, poate știe cineva ceva despre vânzătoare. Nu, nu știau nimic, dar mi-au spus că deseori vine mai târziu decât ar trebui și pleacă mai devreme. Mda, ce să spun, foarte încurajatoare perspective...

M-am dus și sâmbătă, numai pentru a regăsi același anunț care parcă-mi rânjea sfidător. 

Săptămâna următoare n-am putut ajunge, lucrând în schimbul doi. Sâmbătă însă, așadar la exact două săptămâni de când îl cumpărasem, m-am dus iar. Programul era de la ora 10, dar un anunț lipit pe ușă aducea la cunoștință că ”astăzi se lucrează de la ora 12”.

Mestecând mătrăgună, mi-am mai făcut de lucru două ore. Revenind, practic m-am năpustit în magazin ca taurul în arenă când am văzut - în fine!  - ușa deschisă.

Recit problema dintr-o suflare, scot cutia, îi arăt, prezint și factura. Cu o mutră foarte acră, începe - ați ghicit! - să caute altă cutie.

Pe care, hai că și asta ați ghicit, nu o găsește. ”Nu am, îmi pare rău”.

- Și mie-mi pare rău, replic abia stăpânindu-mă, dar nu pot dărui un accesoriu de lux, în valoare de ”X” Euro, într-o cutie murdară. 

Se uită la mine tâmp.

- Păi și atunci cum facem?

De la mine aștepta soluții, ce drăguț. Între timp, în magazin intraseră câțiva potențiali clienți care se uitau la una-alta și, inevitabil, auzeau discuția.

- Vă spun eu cum facem: fie-mi dați o cutie curată, fie renunț la pix și-mi restituiți suma achitată, întrucât nu s-a depășit termenul legal de 30 de zile de la achiziție.

Mă privește și mai acru, dacă așa ceva mai era posibil și-ncepe să caute iar. Îmi prezintă o cutie ”Pelikan”. Alo, cucoană!

- Eu am cumpărat un pix Montblanc, vă rog să-mi dați o cutie aparținând acestei mărci.
Ridică din umeri și strânge buzele pungă.

- Nu am. Îmi pare rău. Și nici nu vă pot restitui suma, nu am atâția bani disponibili. 

Respir adânc.

- Uitați care-i problema: eu nu plec astăzi din acest magazin fără cutie curată sau fără bani. V-am căutat degeaba zile-n șir, nu am nicio garanție că vă mai găsesc. Așa stând lucrurile, nu-mi lăsați altă variantă decât să anunț Poliția și Protecția Consumatorului. 

(Habar n-am dacă Poliția era o soluție în cazul meu, dar aș fi amenințat-o și cu Inchiziția, dacă aș fi crezut că ajută la ceva). 

Ceilalți din magazin ascultau cu interes. Dându-și seama și ea de asta, se pune iar pe căutat. Găsește pe undeva o cutie uriașă (nu glumesc: era uriașă, cred că ambalai în ea fără probleme un serviciu de cafea). ”Îmi pare rău, nu se potrivește cu ceea ce am cumpărat eu și, dacă vă uitați, și asta este murdară. Vă rog să-mi dați o cutie cu dimensiuni potrivite și, mai ales, curată”. 

N-o mai lungesc. A găsit, în final, o cutie adecvată, pe care am inspectat-o milimetric. Era curată și venea și cu un etui original. Nu era perfectă, dar constituia, dată fiind situația, cel mai bun rezultat pe care l-aș fi putut obține. 

Documentându-mă ulterior, am aflat că pixurile Montblanc vin ambalate fiecare în parte, în cutia proprie - așadar, varianta ”nu am cutii, am comandat dar nu au sosit” nu este decât o minciună. În retrospect, răsuflu ușurată că nu m-am gândit să personalizez pixul (serviciu oferit gratuit). Mă mai trezeam cu vreo monogramă gen ”Gogu de la cazane”...

Weekend-ul acesta voi trimite un E-mail la Montblanc, al căror sediu central este în Hamburg. Am bănuiala că vor fi foarte interesați să știe cam în ce fel sunt reprezentați într-unul dintre puținele magazine din Germania unde-și desfac produsele.

Pe tărâm american (V): meet the Lady

Dând ”filmul” în urmă ajung la concluzia că, pentru mine, unul dintre cele mai emoționante momente ale experienței americane a fost reprezentat de întâlnirea cu ea. Pe puntea vaporașului care ne ducea spre Liberty Island, aveam un nod în gât și ochii umezi.

Nu am zăbovit foarte mult pe insulă. În statuie nu puteam urca (se impuneau niște bilete speciale pentru care, din ce-am înțeles, trebuia să fi depus o cerere cu niște luni bune înainte). Drept pentru care i-am dat ocol, am privit-o pe îndelete din toate unghiurile, i-am spus în șoaptă ”I finally meet you...” și am reflectat la ce trebuie să fi simțit zecile de mii de imigranți sosiți cu două valize și un munte de speranțe în America și pentru care primul lucru văzut în America a fost ea.

Aici am găsit una dintre cele mai bune băuturi pe care le-am gustat în SUA. Nici mai mult nici mai puțin decât... banala, de altfel, limonadă. Aha, aia pe care-o știm toți, cu lămâie și zahăr. Doamne, cât de bună și răcoritoare a fost. Faptul că se servește într-un pahar foarte personalizat 🙂 i-a adăugat un plus de farmec. 

Manhattan, văzut de pe Liberty Island

Terminând-o, am mai luat una și le-am spus fetelor care o vindeau că fac o treabă extraordinară. S-au luminat la față de parcă le-aș fi dat medalia de onoare. ”Este o mare bucurie pentru noi că ne spuneți asta, mulțumim de apreciere!”.

Ei, și dacă tot aveam torță...

Parcă nu-mi venea să mai plec de acolo. N-aș ști să explic precis motivul impactului puternic pe care l-a avut asupra mea. Poate fiindcă în ceea ce mă privește, ea e America. Nu Empire State Building, nu Capitoliul, nu Hollywood reprezintă Statele Unite ale Americii  cu adevărat, ci Statuia Libertății.

La plecare, i-am făcut un semn de rămas-bun. Se poate ca restul pasagerilor de pe ferryboat să mă fi considerat într-o ureche, dar chiar nu mă preocupa deloc aspectul :))

Știați că...

- în coroana statuii sunt 25 de ferestre, simbolizând cele 25 de pietre prețioase existente pe Pământ?

- cele 7 vârfuri ale coroanei simbolizează cele 7 continente, semnificând libertatea absolută?

- suma necesară pentru construirea soclului a fost strânsă printr-o campanie inițiată de Joseph Pulitzer, pe atunci editorul ziarului ”New York Times”? Pulitzer a promis că va publica în ziar numele tuturor celor care donează, indiferent cât de mică ar fi suma. S-a ținut de cuvânt. Acțiunea rămâne cunoscută ca fiind prima campanie de donații organizată vreodată. 

Mostre din viața în Germania (6)

Titlul e oarecum impropriu - în sensul că azi e o singură mostră, nu mai multe, ca de obicei - dar e proaspătă, caldă, abia scoasă din cuptor. 

Mai exact, de azi-dimineață, de la ora 5:10 precis, când, plecând spre serviciu, am tras cu hotărâre ușa după mine și am realizat - o secundă prea târziu - că lăsasem cheia în broască. De cealaltă parte a ușii între timp perfect închise. 

Scurt moment de ”ce mă fac, ce mă faac, ce mă faaaac???”. Păi ce să te faci, Greto... bine cel puțin că ai cheia de la mașină în buzunarul jachetei. Că nu-mi prea permit luxul de-a întârzia pe plantație, din motiv de noi provocări asumate, noi responsabilități și, pe cale de consecință, de potențiale oale sparte-n cap. În ceea ce privește ușa, am abordat o atitudine filozofică - dacă eu nu pot intra, nici alții n-or să poată. 

La amiază contactez un serviciu special pentru asemenea situații (de unde rezultă că nu-s nici pe departe singura căscată) și vine un flăcău simpatic, căruia-i trebuie exact două minute să deschidă ușa. Fără să intervină absolut deloc asupra butucului. Servindu-se de un accesoriu pe care l-ar putea improviza oricine, la o adică.

(Din motive evidente, prefer să nu detaliez pe blog procedeul în sine).

Oscilez între ușurare și îngrijorare. Înseamnă că ATÂT de ușor se poate intra la o adică?
”Da”, zice flăcăul, ”pentru că ușa nu era încuiată”. Hait, ce eram eu OCD până acu', dar ce devin de-acuma încolo...

Uite-așa se cheltuie 50 de euro în 2 minute. 

PS: treaba s-a consumat înainte de ora 17. Dacă depășeam intervalul ăsta, prețul ar fi fost mai mare, considerându-se ”serviciu de noapte”. 

PPS: ce m-a intrigat a fost faptul că nu mi-a cerut niciun act de identitate care să ateste faptul că e locuința mea. Puteam fi oricine. 

Da' mai bine nu m-aș mai gândi la asta. Mă duc să verific dacă am încuiat ușa.

Edit: am menționat procedeul folosit pentru deschiderea ușii într-un comentariu :)

Pe tărâm american (IV): printre nori - Empire State Building & Rockefeller Center

Weekend-ul ăsta mi-am recuperat restanța pe care o aveam cu serialul ”Suits” (nu văzusem niciun episod din ultimele opt difuzate din iunie și până acum, vă vine să credeți? Nici mie), ceea ce a constituit cumva un preambul bun pentru textul pe care-mi propusesem să-l scriu azi. Pentru că serialul e filmat la New York și-am revăzut Manhattan, iar asta m-a introdus în atmosfera articolului. 

Despre întâlnirea cu zgârie-norii din New York în general, respectiv cu Empire State Building și Rockefeller Center, în special. 

 

După cum am mai scris nu o dată, aceasta a fost una dintre marile mele dorințe. Să ajung în Manhattan, să-mi ridic ochii suuuus și să nu pot cuprinde clădirile în deplina lor înălțime, să mă las copleșită de grandoarea lor, să mă simt mică pe lângă ele și să privesc lumea din vârful lor. 

Mi s-a împlinit dorința. M-am bucurat de fiecare dintre zgârie-nori în parte. Înainte de-a povesti despre experiența vizitării celor doi ”corifei” antemenționați, vă las cu niște imagini... 

 

Îi priveam - din oraș, de pe vaporașul pe care am făcut o croazieră pe Hudson, de pe Brooklyn Bridge sau de pe Liberty Island - și-mi simțeam ochii arzând. ”Sunt la New York”, mi-am spus de mai multe ori, de parcă mintea și sufletul nu puteau asimila pe deplin faptul că mă aflam, în sfârșit, acolo. Mi-era drag fiecare dintre ei și nu o dată m-am întrebat cum o fi să lucrezi - sau să locuiești... - în asemenea clădire. 

Paradoxal, n-am avut totuși emoții prea mari când am ajuns la Empire State Building. Posibil ca imensa coadă la care trebuia să stăm să fi jucat un rol în treaba asta :))

Să tot fi stat o oră la rând și-n acest timp am inventariat mai multe aspecte:

1) Organizarea e destul de haotică - se stă la rând pe mai multe secțiuni (cei care trebuie să cumpere bilet, cei care dețin vouchere și vizitatorii ”VIP”, despre care habar n-am ce fel de bilete aveau și cum le obținuseră, tot ce-am reținut fiind că ei avansau cel mai repede) și nu prea se știe care e, cine. Dacă n-am fi întrebat pe cineva de la securitate, am fi stat măcar vreo trei sferturi de ceas în plus la coadă. Asta pentru că, noi având vouchere, eram oarecum privilegiați, în sensul că ”fentam” rândul celor fără bilet - numai că nu scria nicăieri explicit acest lucru și trebuia să dai din coate, la propriu, ca să avansezi. 

2) Cei de la securitate sunt destul de nepoliticoși, ca să nu spun agresivi. ”Stați la rând, m'am”, se tot rățoia la mine unul dintre ei, deși i-am elucidat că am doar o întrebare și nu intenționez, păcatele mele cele mari și grele, să mă bag în față. 

3) Nu sunt doar nepoliticoși, sunt și dezinformați. Am întrebat chiar la intrare unde au toalete. ”La etajul doi”, mi s-a spus răspicat. Numai că jumătate de oră mai târziu, ajunsă acolo, am aflat că nici vorbă de așa ceva, singurele toalete pentru vizitatori aflându-se la etajul 88 - unde am răzbit peste altă jumătate de oră. 

4) Nu e deloc recomandabil să vii cu un copil mic în asemenea loc. Și aici aș ruga mamele să nu se zburlească la mine, dar din ce-am constatat, a  aduce copii de 2-3-4 ani acolo se traducea în două aspecte: a) se plictiseau la coadă și, fără excepție, începeau să plângă, la început smiorcăindu-se, iar pe măsură ce timpul trecea și erau pironiți în loc, țipând cu disperare și b) ajunși în vârf, invariabil se speriau de înălțime și începeau să urle de-a binelea.

Dar am uitat de tot disconfortul când am văzut New York de sus. Era exact ca-n visele mele.  Asta deși grilajul răpea semnificativ din farmec.

Contra sumei de 22 de dolari de persoană, am fi putut urca până la etajul 102, dar am ales să n-o facem. În primul rând, pentru că jupânul făcuse asta în urmă cu 7 ani (când a fost singur la New York, într-o călătorie de serviciu) și mi-a spus că e foarte înghesuit acolo, imaginea nu e semnificativ diferită de cea de la etajul 88 și deci, nu merită decât dacă vreau să am amintirea faptului că am fost la etajul 102. N-am vrut, mi s-a părut un preț exagerat doar pentru atât. Și-n al doilea rând, m-a enervat că acest aspect al prețului suplimentar nu era menționat nicăieri jos, ci aflai doar la etajul 88, unde se găsea și-un automat la care puteai plăti diferența de 22 de dolari - altfel spus, te puneau în fața faptului împlinit și, ca principiu, nu mi-a plăcut deloc treaba asta.

La coborâre am mai stat vreun sfert de oră la (altă) coadă, pentru a-mi cumpăra un breloc. Doar v-am mai zis că-s o snoabă incurabilă 😃

După ce ne-am recuperat forțele cu o cafea cu gheață de unde altundeva decât de la Starbucks, am pornit spre Rockefeller Center. Turnul nu e atât de înalt precum Empire State Building (doar 70 de etaje), însă îndrăznesc să spun că experiența în sine e mult mai agreabilă. 

În primul rând, totul este incomparabil mai organizat - biletele (atât cele cumpărate direct de la ei, cât și cele obținute prin convertirea voucherelor) sunt prevăzute cu intervale orare în care e permis accesul, evitându-se astfel înghesuiala și cozile descurajante. 

După ce le-am luat, am constatat că mai aveam vreo oră până să putem urca. Așa că am stat pe banca din față, am contemplat locul în care iarna se înalță emblematicul pom de Crăciun și am savurat, pur și simplu, faptul de-a ne afla acolo. 

Personalul de securitate este mult, mult mai amabil, gata să te ajute și să te lămurească, mereu cu zâmbetul pe buze. Este evident că oamenii sunt mai relaxați, dat fiind faptul că afluxul de vizitatori e atât de bine gestionat. Ajunși în vârf - mult mai repede față de Empire, având în vedere sistemul de acces implementat - m-am bucurat să văd că lipseau gratiile de protecție, fiind înlocuite cu panouri de plexiglas. Un procedeu la fel de eficient, dar mult mai ofertant din punct de vedere al panoramei. 

Empire State Building , văzut de la Rockefeller

Concluzionând, pe Empire State Building merită să urci pentru panoramă, dar vizita la Rockefeller va fi, foarte probabil, mult mai plăcută. 

Altminteri, în ambele locuri a fost o experiență extraordinară. Chiar te simți ”on top of the world”. 

Sunt foarte, foarte recunoscătoare pentru acest vis devenit realitate 🙂

Dacă am rămas cu vreun regret după această experiență, e acela că n-am urcat seara. Imaginea trebuie să fie de domeniul fabulosului. Dar... într-o bună zi, ne vom întoarce la New York. Încă nu ne-am terminat treburile acolo.