Salată de weekend (XXVI)

De votat n-am votat (sper că nici voi), de plimbat am fost, de lenevit am lenevit, de citit am citit, niște fructe am ronțăit (ce-oi avea de fac rime iar), așa că vă invit la o salată. Ca să-ncepem săptămâna energizați, mă gândesc. 

1) În ultimele zile - care-au fost destul de stresante, în unele privințe - m-am refugiat într-un serial care cred că e binecunoscut tuturor - ”Dallas”. Nu e prima dată când fac recurs la el, de altminteri... În urmă cu vreo 10 ani, când amândoi traversam o perioadă mai dificilă, am vizionat aproape tot serialul, pe care l-am cumpărat de pe Amazon - mai puțin primele două sezoane, despre care știam că au fost mai puțin interesante. Și ne-a plăcut foarte mult, și am plonjat cu mare bucurie în realitatea paralelă din Texas, ca să uităm, pe cât se putea, de realitatea noastră. 

Acum câtva timp jupânul se gândise să le vândă pe Ebay, în ideea că nu ne mai uităm noi la ele prea curând și ne ocupă spațiu. N-am fost de acord și ulterior mi-a dat dreptate. Ne-au ținut de urât într-un interval dificil; n-o să ne debarasăm de ele acum că am trecut cu bine, din fericire, de acele timpuri. Și-n afară de asta, reprezintă o amintire a ceva ce am depășit, împreună. 

2) Pornind de la punctul 1, am tot ”migrat” pe Youtube de la un clip la altul și am descoperit vreo șase cu ”J.R. - Best Quotes”, pe care le-am vizionat de mai multe ori fără să mă plictisesc. Ce personaj, ce interpretare, mă gândeam, fără el n-ar fi existat serialul ăsta, el a fost nucleul în jurul căruia s-au mișcat toți ceilalți.... Am devenit curioasă dintr-odată să aflu mai multe despre Larry Hagman. Am căutat interviuri, care au fost mereu spumoase și pline de spirit, chiar și-n ultimul lui an de viață și-am avut un permanent zâmbet pe față urmărindu-l... 

Trebuie să fi fost un om extraordinar, mi-am zis. Mi-am dorit să-l cunosc mai bine, chiar dacă în noiembrie se împlinesc deja șase ani de când a plecat în altă lume. Din fericire, și-a scris autobiografia 🙂 Am comandat-o și abia o aștept să vină. Cele câteva pagini disponibile în preview, pe care le-am citit, sunt deosebit de promițătoare 🙂

3) Până vine J.R., mă îndeletnicesc în continuare cu Beethoven, pe care-l recitesc. Realizez, nu pentru prima dată, că-mi place la nebunie să citesc biografii. Sunt cele mai fascinante povești cu putință, din punctul meu de vedere deseori mult peste orice ar putea imagina cel mai iscusit scriitor, tocmai pentru că sunt reale. Nu inspirate din realitate, ci adevărate. 

4) Visul meu de-a locui într-un oraș mare - sau în imediata proximitate a acestuia - începe să prindă contur. Despre asta însă, vorbim ceva mai încolo. Sper să iasă totul așa cum ne dorim. Între timp, reiterez ceea ce am mai spus pe aici: m-am săturat de Bayreuth, e prea mic pentru ceea ce-mi doresc eu, prea lipsit de zvâc, prea liniștit, prea fără nimic interesant. 

5) Hai să vă arăt toamna mea, ce ziceți? 🙂

(da, poza e făcută în Bayreuth, ceea ce nu-mi schimbă absolut deloc sentimentele referitoare la el). Asta e, nu pot să simt altfel și pace bună.

O săptămână cât mai frumoasă și colorată să avem! 🙂 

Impresii din Mallorca (multe povești și încă și mai multe poze)

Spre deosebire de alte destinații de vacanță, pe asta nu am ales-o în baza vreunui criteriu anume - cel puțin, nu altul în afară de ”mare, soare, relaxare”. Palmierii au fost bonus. 

Noi am stat în C'an Pastilla, una din mai multele stațiuni de pe insulă, situată la numai 9 kilometri de capitala Palma. Și pentru că n-am avut așteptări, n-am fost dezamăgiți. It is what it is - un fel de Mamaia mai curată (de fapt, nici de aici n-au lipsit anumite, hmm.... elemente pestrițe, după cum am povestit deja). O amică reușise să mă enerveze serios cu numai câteva zile înainte de plecare, ”prezicând” că nu ne vom simți bine, că ”în Mallorca nu te duci să faci plajă”, că va fi muzică enervantă pe străzi, că nu ne-am documentat, că.... Din fericire, n-a avut dreptate în nicio privință (dar a ținut să-mi spună, la întoarcere, că știe ea că acolo e muzică enervantă, că a fost și ea - la 1900 toamna - și nu înțelege de ce noi n-am auzit-o? Păi poate pentru că nu mai era așa, d'ohhh). 

Hotelul nostru. Confortabil, cu mic dejun foarte bun (dacă voiai, îți făceau omletă și clătite pe loc, în combinațiile și cu umpluturile alese de tine. Mmm, e într-un fel treaba asta, n-am ce  să zic). Am fost de vreo două ori și la piscină, aveau și un jacuzzi (pe care l-am testat și personal mi-a plăcut foarte mult - sunt de viță nobilă, e clar).

Ne-am ”împărțit” săptămâna petrecută acolo cât de bine am putut, alternând zilele de plajă cu unele de plimbare. Am fost de două ori în Palma (se ajungea foarte ușor, cu autobuzul) și, fără să fi fost din cale-afară de impresionați, ne-a plăcut. 

Catedrala

Într-una din zile am închiriat o mașină (sunt foarte multe firme de profil acolo, mașina fiind mijlocul optim de transport pe insulă - motiv pentru care condițiile sunt deosebit de avantajoase și prețurile mici) și am plecat pe coastă. 

Prima oprire a fost în Valldemossa, stațiunea unde Chopin și George Sand au petrecut un an și care a inspirat-o pe scriitoare pentru cartea ”O iarnă în Mallorca”. 

Împrejurimile sunt superbe, acolo chiar am simțit că mi se umple sufletul de atâta frumusețe 🙂

Pe drum...

 .... și prin Valldemossa. O stațiune absolut spectaculoasă, unde cred că orice artist și-ar putea afla liniștea necesară creării artei sale.

Intrarea în chilia lui Chopin și pianina acestuia. 

Personal, cu siguranță m-ar fi impresionat mai mult locația dacă aș fi fost pasionată de muzica lui Chopin - dar nu sunt. Pentru jupân în schimb, a fost o experiență mai aparte - în special pentru că vizita a fost permanent acompaniată de muzică, inclusiv un scherzo pe care îl interpretase și el cândva, în cadrul unui examen crucial. 

De la Museum Shop nu am cumpărat nimic, dar am apreciat logo-ul, în schimb. 

După Valldemossa, următoarea oprire a fost Port de Soller, care ne-a plăcut mult mai mult decât C'an Pastilla noastră. Contrastul creat de munți dădea un efect foarte interesant, iar debarcaderul era încântător. Ne-am plimbat nițel pe acolo și ne-am adus aminte de serialul ”Destinul familiei Howard” (asta e din ciclul ”ești bătrân dacă știi despre ce-i vorba” 😃).

Și pentru că ne-a plăcut așa mult cum arăta, am și mâncat de prânz acolo. Cu ocazia asta, yours truly a vrut să fie curajoasă. I-a cam ieșit pe nas.

Ce se vede în imagine sunt doi calamari. Am zis să-ncerc, ce naiba. Meh. Parcă mestecam cauciuc copt cu aromă de alge stătute. Am mâncat unul, cu demnitate și mai degrabă din ambiția ”ori eu, ori el”. De la al doilea am mâncat doar capul (chestiile alea mici, cu tentacule, din nordul farfuriei 😃). Apoi am abandonat, lăsând celălalt calamar stăpân pe câmpul de luptă.
Hotărât lucru, nu-s pentru mine lighioanele de mare. Motiv pentru care am renunțat la ideea de-a mânca Paella, cum avusesem de gând. M-am limitat la somon și doradă și-a fost foarte bine așa. Iar într-o seară am mâncat la un restaurant indian și a fost un adevărat regal.

A, să știți că asta e exact ceea ce pare (pe un platou ”mix grill”).

Jupânul nici n-a vrut să audă, iar eu n-am îndrăznit. Mi-ar fi plăcut să vă scriu că am mâncat broască, dar asta s-a întâmplat după eșecul calamarilor, deci nu m-am mai aventurat.

În încheierea acestei postări kilometrice, pot concluziona că Mallorca a fost o experiență interesantă și agreabilă, care ne-a plăcut, dar pe care nu avem niciun motiv s-o repetăm. Mai sunt atâtea locuri extraordinare pe lume... 🙂

Azi (mi-)e greu

Săptămâna asta a fost mai obositoare decât altele, m-am simțit stoarsă de orice fărâmă de energie și demotivată cum n-am mai fost demult. De altfel, este unul din motivele pentru care nu m-am putut ”aduna” să scriu. Și, cu toate că știu că nu am o ”normă” fixă de articole, septembrie a fost cea mai slabă lună a anului de până acum și asta mă întristează mai mult decât pot exprima în cuvinte. 

Realizez pe deplin că mai am multe să vă povestesc. Am de terminat serialul american îndelung amânat, apoi două vorbe despre Palma de Mallorca, despre Elveția și în mod special despre locația care l-a inspirat pe Thomas Mann în scrierea romanului ”Muntele Vrăjit”. Le voi face pe toate, vă promit. Și-n mod excepțional, pentru că n-am mai făcut-o până acum, îmi fixez și un termen: până la sfârșitul anului voi fi rezolvat ”restanțele” acumulate. Cross my heart.

Dar acum, astăzi, zilele astea, nu mă simt în stare de așa ceva. Sunt obosită, lipsită de motivație, posacă. Și mi-a ieșit și-un herpes vizibil din avion, așa că all in all nu sunt o companie prea plăcută nici măcar pentru mine însămi. 

Cam toate trec pe lângă mine. Nu-mi place deloc expresia aia cu ”bula”, dar în clipa asta mi se potrivește destul de bine. Nu mă interesează referendumul despre care vorbește toată lumea și care face Social Media să vuiască, nu mă preocupă nici alegerile regionale din Germania de peste două săptămâni, în schimb aș vrea să revăd ”Dr. House”, dar a fost scos de pe Netflix...  

La serviciu e ca de obicei, în general nici mai bine nici mai rău - unica diferență fiind că m-am săturat să mă subordonez unei persoane care citește romane pe calculator în timpul orelor de lucru, asta-n timp ce-mi reproșează mie că nu m-am ocupat încă de cutare sau cutare.
Mda, despre șefa mea directă vorbim. Șefa care-și face programul absolut cum poftește (nu prestează niciodată schimbul 2, deși nu are niciun argument valid pentru asta, altul decât că așa dorește pipota dumneaei). Șefa care mi-a imputat recent că ”nu vin cu idei” pentru reamenajarea departamentului. Ca să vezi, credeam că postul meu e de specialist în logistică, nu de designer de interioare. 

Și încă vreo câteva mărunte mizerii din partea aceleiași persoane care, după cum s-a dovedit, e frustrată că nu a fost solicitată și ea pentru deplasarea la noul sediu de lângă Dortmund. Asta e, nu ajungi să cunoști la perfecțiune sistemul în care lucrăm citind romane în timpul programului. Csf, n-ai csf.

Ok. Inspir adânc. Mâine se împlinesc 11 ani de când am emigrat. Sunt foarte recunoscătoare pentru tot ceea ce am primit și pentru felul în care ne-am găsit drumul în această țară.

Mi i-am cumpărat ieri, dar parcă nici ei nu reușesc să-mi coloreze starea de spirit pentru moment. Ei, mai sunt și zile de-astea câteodată. Și când se mai adaugă și niște meandre ale concretului independente de voința ta... e mai greu să te ridici la suprafață.

Prin urmare, am apelat la unica soluție de rezervă - am ieșit la o scurtă plimbare. E o zi atât de frumoasă, de perfectă, cu un soare atât de strălucitor, încât natura pare o pictură de Monet. 

Dar nici frumusețea asta nu m-a putut reconforta. Mi-e cam greu să zâmbesc azi. Mâine va fi mai bine.

Bibilica și Excel-ul

Vineri după-amiază, cu vreo oră și jumătate înainte de sfârșitul zilei - și al săptămânii - de muncă, primesc un E-mail de la o bibilică angajată la departamentul de marketing al clientului pentru care prestăm servicii logistice. 

”Bună ziua, 

vă rog să ne trimiteți luni articolele indicate în documentul atașat”. 

Având în vedere că bibilica ne scrisese nu doar nouă, ci și colegilor de la un alt departament, am sperat că numai de la ei vrea ”articole”. Grupul de înaripate de la Marketing / Producție nu pare să aibă un IQ intimidant - în general dau impresia că le este prea greu să decidă cui să scrie ce, așa că ne scriu tuturor, la grămadă, indiferent dacă mesajul ni se adresează sau nu.

N-am atât noroc, vrea și de la noi. Dar ce vrea? 

În fișierul Excel era ceva cam de felul ăsta: 

Mă uit cruciș. Câte vrea, deci? Scormonesc în mail-uri după niște comenzi anterioare de același gen, întotdeauna fuseseră câte 50 de bucăți. Hmm. Dar ”2” ăla ce desemnează? Hai că n-o vrea câte 100 de fiecare, adică 300 în total.  Sau da?

Simt că mi se pune o ceață pe ochi numai gândindu-mă cât o să am de muncit la ambalarea a sute de cartoane în cutii speciale pentru transport (nu încap prea multe într-una). Înainte să m-apuc de treabă, cer opinia unei colege. Oi fi înțeles greșit (sper).

- Cred că vrea câte 100 din fiecare, zice ea cu regret. Dar dacă vrea 100, de ce n-a scris așa? 

Aia nu înțeleg nici eu, drept pentru care decid s-o întreb direct pe bibilică. Răspunsul vine prompt. 

”Stimată Frau N., 

ideea e că vrem câte 100 de bucăți din fiecare categorie, dar pentru că era deja trecut 50 în tabel de la comenzile precedente, am pus un 2 în față”.

Stai așa. Deci cum? Nu a scris ”100” pentru că era deja trecut ”50”? Așa că în loc să scrie direct 100, a pus ”2”? N-avea spațiu să scrie trei cifre? I se termina cerneala-n taste?

Pentru numele lui Belzebut. 

Mostre din viața în Germania (7)

După cum pe bună dreptate și nu o dată am zis, (nici) în Germania nu curg ambrozie și nectar la chiuvetă și nu găsești câini cu Brezel în coadă. Altfel spus, nici aici nu sunt toate roz bombon. Azi, una albă și două mai puțin.

1) De curând, jupânul a vrut să sune la Protecția consumatorului, pentru a se informa în legătură cu o problemă. În centrală, o pitulice l-a întrebat ce dorește: să solicite consultanță sau să depună o reclamație? Mă rog. Nu c-ar fi putut rezolva neapărat ceva cu vreuna dintre cele două opțiuni. 

Consultanță - a primit un număr de telefon taxabil (1 euro pe minut. Chilipir curat, bibicule).

Reclamație - i s-a dat o adresă de mail. Don't hold your breath, cum ar veni. 

Din fericire pentru nervii noștri, s-a rezolvat fără a mai fi nevoie de prețioasele, by all means, servicii ale lor. Însă mi-a plăcut, ce să zic. Vrei un sfat, plătești. Vrei să reclami, scrie-ne și te căutăm noi... cândva.

2) Cu toate că multă vreme am fost de altă părere, tindem să ne răzgândim și să luăm în calcul ipoteza cumpărării unei locuințe, într-un viitor apropiat. Până nu demult eram mulțumiți cu postura de chiriași, dintr-o sumedenie de motive. Acum însă am zis că parcă am vrea ceva al nostru, chiar dacă pentru asta va trebui să ”ne băgăm la rate” pentru următorii, nu știu, 20-25 de ani. 

Mda. Numai că am aflat ceva interesant. Dacă, Doamne ferește! se va întâmpla să ajungem în situația de-a nu mai putea munci, respectiv de-a nu ne mai putea întreține (după expirarea unei eventuale perioade de șomaj), prea bunul stat german nu ne va acorda niciun sprijin, ci ne va impune să vindem casa. Ceea ce mi se pare o adevărată porcărie. Va trebui să ne interesăm cum stau lucrurile din postura de pensionari (nici aici nu-s grozave pensiile, putem trece asta ca 2 bis). 

Serios. Cum să ți se impună să vinzi casa? Pricep să-ți ceară să lichidezi o eventuală asigurare de viață, dacă o ai, de exemplu... dar să fii obligat să-ți vinzi locuința, asta mi se pare o formă de abuz.  

Omul chiar îmi povestea că a auzit de cazul unui zidar care se pensionase pe caz de boală și statul nu-l ajuta cu minimul necesar pentru subzistență, pentru că avea o dărăpănătură de casă considerată ”avere”, pe care i se cerea s-o vândă. Ruina fusese declarată ca fiind nevandabilă, dar asta nu interesa pe nimeni.

3) Hai să dregem busuiocul pe final și să menționez bila albă. Casa de Asigurări de Sănătate la care suntem înscriși decontează suma de 40 de euro pentru fiecare periaj dentar profesional (pe care-l plătești din buzunar și costă între 70 și 100 de euro, în funcție de cât de obraznic e stomatologul tău). Mi se pare un demers excelent, cu adevărat menit să te încurajeze să-ți faci periaje cu regularitate și astfel să previi. 

Punctul 2 continuă să mă enerveze ori de câte ori mi-aduc aminte de asta. Exagerez, oare...?