So long, Home Office. Bine-a fost...

Săptămâna care se încheie azi a fost foarte obositoare și - cu toate că n-a avut decât 4 zile, fiindcă luni a fost sărbătoare și nu am lucrat, mi s-a părut interminabilă. De-asta nici nu m-am mai adunat să scriu, dar și pentru că n-am avut nimic special de povestit. 

N-am mai citit, n-am mai stat în balcon (și-aici a fost frig, a plouat, ba a fost și furtună care mi-a rupt bucăți din orhideea aflată-n balcon, în general o vreme de stat în casă și de făcut copii), n-am mai... nimic. După cum vedeți, nu mă aflu într-o dispoziție din cale-afară de trandafirie. 

Încă și mai puțin trandafirie devine când mă gândesc la faptul că de mâine mă reîntorc la birou. Era vorba ca de la începutul lunii viitoare, dar zilele trecute m-au luat cu hai c-o fi, c-o păți, că nu mai e periculos, că stai acasă de aproape 3 luni, că să vedem, că să-ncerci. 

Asta cu statul acasă e o porcărie, de altminteri. Am muncit mai mult ca la birou, parțial pentru că aveam mai mult timp (nemaipierzând ore pe drum) și parțial din teama de-a nu mă suspecta careva că trag chiulul.

Dar mno, dacă ordinul vine ”de sus”, încerc cu plăcere 🙄 Vorba vine. Patruzecidemii de pumni în cap să-mi dau. 

Sunt foarte recunoscătoare că am avut posibilitatea să lucrez full time de acasă și a fost o experiență interesantă. Una căreia îi voi duce dorul, cel puțin până mă reacomodez... 

În fine, asta-i situația și cu ea defilez. După cum spunea un personaj pe care unii dintre voi îl vor recunoaște...

Revin cu impresii (poate și cu lamentări, nu exclud).

Bucuria câtorva metri pătrați

Mi-am dorit asta 12 ani, dar habar n-avusesem câtă bucurie-mi poate aduce să privesc luna.

Să urmăresc o coțofană care țopăie în iarbă. Doi guguștiuci pe acoperișul blocului de vis-a-vis. Un domn în vârstă, care plimbă un superb Golden Retriever în lesă.

Să ascult ciripit de păsări.

Să mă uit la copaci, la flori, să urmăresc norii cum se petrec duși de vânt.

Să beau o cafea (care niciodată nu e singulară, ci minimum două; amănunte...).

În balconul nostru.

Nu e mare. Nici nu trebuie să fie. Este tot ce ne-am fi putut dori. 

Stăm, vorbim, mâncăm înghețată de caramel sărat, ne minunăm de ce ni se întâmplă, oftăm parcă tot nevenindu-ne să credem, evocăm momente când veniturile noastre lunare cumulate nu erau nici cât rata pe care-o plătim la casă.

Am un sentiment ciudat, ca și cum nu știu cum să procedez pentru a savura mai bine și a trăi mai din plin faptul - banal pentru mulți, extraordinar pentru mine - de-a mă relaxa în balcon.

Sper să fim sănătoși, să ne bem cafeaua în acest balcon până când vom fi amândoi asemeni bătrânelului care plimbă frumusețea de Golden, și încă mulți ani după aceea.

Suntem plini de drepturi, ca pisica de purici

Asta e una dintre extrem de rarele ocazii când pun titlul unui articol fără să fi scris măcar un rând din el. Propoziția din titlu e gândul care-mi tot trece prin cap de ieri, de când am citit pe Facebook niște postări pline de revoltă legate de faptul că începând de mâine se va impune (și) în România obligativitatea de a-ți furniza datele personale când mergi la o terasă. În articolul ăsta e prezentat totul în detaliu. Ideea fiind desigur aceea ca, în eventualitatea în care cineva care-a fost acolo e depistat pozitiv, să se poată investiga și trimite la testare pe toți care-au fost prezenți la terasa respectivă, în acea zi. 

De ce am zis că ”și” în România - în alte țări se procedează așa de câteva săptămâni deja, v-am povestit cum a fost la coafor. Și am avut aceeași experiență și la terasa la care am mâncat când am fost săptămâna trecută în stațiunea de la Marea Nordului. 

Evident, la ai noștri ca brazii... stupefacție și maximă indignare. Care sunt ei cetățeni europeni și AU DREPTURI.

• Ni se iau datele, săriți! Sigur le vor folosi în alte scopuri! Nino-nino!

• Asta nu e decât o scuză ca să ne dea și mai multe amenzi, dom'le.

• Ne trec în registre că bem o bere! Abuz! 

• Nu ne mai ducem la terase! Boicotăm!

Da' n-aveți decât să boicotați până poimarți, îmi vine mie să le zic. Numa' bine, mai puțini nătărăi în spațiul public... 

Pardon, nătărăi CU DREPTURI.
Reversul e că proprietarii teraselor (și, prin ricoșeu, angajații lor) vor avea de suferit, fiindcă ei au nevoie de consumatori ca de aer; eu sper totuși că nu-s foarte mulți de-ăștia care vor să aibă numai DREPTURI... 

Evident, în condiții normale, o asemenea măsură ar fi un abuz și indignarea vajnicilor cetățeni ar fi absolut justificată. Dar situația în care ne regăsim de vreo 3 luni poate fi considerată oricum, numai normală nu. Și am convingerea că, în condiții care vizează sănătatea publică și, extrapolând, siguranța națională, măsura asta își găsește justificare legală.

Am încercat și eu să le elucidez câtorva dintre ei de ce se face asta. Adică nu-s nici eu tocmai încântată de ideea de a-mi da numele și numărul de telefon (atât s-a cerut la terasă), eventual și adresa (cerută la coafor). În același timp însă, dacă m-am aflat în proximitatea unui om testat pozitiv, personal mi-aș dori să știu asta, ca să mă testez. Și fără aceste date, nu aș avea cum să aflu.

”Eu o să dau date false”, a anunțat unul, bubuind plin de demnitate de marea-i inteligență. Ce să zic... dacă atâta te duce mintea, atâta faci. N-am ce să comentez mai mult. 

Tot citindu-i pe-ăștia cotcodăcind că AU DREPTURI, ajung la concluzia că de fapt deviza lor e ceva de genul ”eu lupt pentru dreptul altora de-a se îmbolnăvi (eventual de-a rămâne cu sechele sau chiar de-a muri), din cauza unor inepți ca mine”.

Și nu înțeleg.... se iau tot mai multe măsuri de relaxare, dar cuvântul de ordine este TREPTAT. Azi un pic, mâine mai mult, săptămâna viitoare și mai mult. Bunăoară se redeschid plajele, terasele, s-a eliminat declarația pe proprie răspundere. Se fac pași, puțin câte puțin. De ce nu au deloc răbdare? Ce naiba-i mână așa, ca pe niște oi zănatice? Că vai, de ce nu ne lasă să stăm la terasă câte zece persoane la aceeași masă, ci numai câte patru. De-aia! Acum o lună nu v-ar fi lăsat decât câte doi, dacă nu puteați dovedi că locuiți în aceeași casă.

E chiar atât de greu să pricepi - și să respecți! - niște reguli care de fapt te ajută și pe tine, Ionică cel Viteaz și colcăind de DREPTURI, să fii în siguranță?

Edit:
Nu pot să nu v-arăt asta. E vorba de o doamnă ceva-politician de la PNL, nu știu exact cu ce se îndeletnicește... care, pe tema acestor măsuri de colectare a datelor în vederea unei eventuale anchete epidemiologice, cuvântează astfel:
” E vremea ca acest virus să fie considerat 'de-al nostru' și să trăim sau să murim cu el, dar liberi.”

Liberté , Egalité, Prostié 🙄

”Breșă” de-o zi în Home Office

Ce ți-e și cu izolarea asta.... rămâi fără pic de inspirație. Nu c-aș mai fi fost eu deosebit de vrednică nici înainte, dar orișicât. Acuma nu mai sunt nici cât eram odinioară. 

(Chestiune care, la drept vorbind, mă agasează.... Mai citesc unele bloguri ai căror autori sunt în continuare în izolare și nu pricep de unde au oamenii ăștia inspirație de scriu aproape în fiecare zi, deși ei nu ies decât până la cumpărături? Cred că de fapt asta nu e decât încă o dovadă că nu sunt atât de înzestrată pe cât aș fi putut crede la un moment dat). 

'n fine. Ieri s-a petrecut o abatere de la ceea ce-a devenit cotidianul meu, în sensul că m-am dus la serviciu și-am zis să vă povestesc primele impresii după ”scos capul de la cutie”. 

(Nu, n-am terminat cu Home office-ul. Pentru că merg cu transportul în comun, șefu' consideră că e încă prea riscant. Cică de la începutul lui iulie, dacă n-o ia razna situația până atunci. Ieri m-am dus la birou pentru că urmau să ne viziteze niște clienți și un coleg m-a întrebat dacă nu vreau să vin și eu, că ar putea fi interesant și constructiv). 

Și deci m-am dus. Nu dădeam pe-afară de încântare, dar fie vorba-ntre noi, nici n-am știut când s-a dus ziua. Asta deși m-am trezit la 6 în loc de 7:30, not cool. Dar. Altfel e totuși la birou, cu toți colegii, mai schimbi o vorbă, te mai miri ce bătut în cap e cutărică, ”aaaa, stai că mi-a scris și mie bazaconii”, hahaha, altfel trece timpul și parcă ai și spor mai mult. 

Da... știu că aparent asta contrazice articolul în care preamăream Home office-ul, dar numai aparent. Reiterez faptul că m-am dus numai o zi. Tot ce-am scris acolo rămâne valabil.

Nu, nu au sosit creveții, în caz că vă-ntrebați. 

Pe drumul de întoarcere a fost ciudat tare. Era oră de vârf (trecut de 17, când foarte mulți oameni ies de la muncă), dar metroul era aproape gol. Nici măcar nu erau toate scaunele ocupate, și merg destul de mult, schimbând și metroul - practic ”tai” orașul în două. S-ar zice că asta-mi oferă o perspectivă destul de realistă. Nu prea dă lumea-n brânci să revină la muncă, lucru cert. 

M-am bucurat mult să revăd centrul, fie și numai de la geamul metroului. Chiar îmi fusese dor.

Altminteri, nu am observat ca lumea să se fi destins - sau relaxat, cum se spune acum - prea mult, deocamdată. Pe peron nu poartă cu toții masca (în metrou da, este obligatoriu și la difuzoarele din stații rulează cu regularitate un avertisment în acest sens), dar păstrează distanța, se uită unii la alții cu suspiciune în priviri, sunt încruntați și pierduți în gânduri. 

Poate e mai bine așa. Nu cred că excesul de optimism ne-ar face vreun serviciu. 

N-am nicio concluzie. A fost ciudat și-aseară eram frântă de oboseală. Dar cred că totuși nu-mi va fi prea greu să mă reacomodez. Deși de lamentat nu sunt deloc sigură că n-o să mă jelesc pe-aici, măcar în prima săptămână 🙄

Astăzi, despre mare, parfumuri și culori

După mai bine de două luni de izolare, timp în care am ieșit doar la cumpărături, chestiuni legate de serviciu (jupânul, că eu mă desfășor în home office, după cum știți) și plimbări în solitudine - în rezumat funcționând pe modul ”râdem, glumim, dar nu părăsim incinta” - joi, când a fost liber în Germania, ne-am încumetat la o scurtă excursie într-o stațiune de la Marea Nordului, pe nume Bad St. Peter-Ording.

Ca impresie generală, aș spune că parcă-parcă începem să ne întoarcem la... nu aș zice ”la normalitate” neapărat, având în vedere că normalul e o chestiune relativă; dar la banalul cotidian.

Stațiunea era destul de aglomerată, iar oamenii - atenți și grijulii. Păstrau distanța, dacă erau în mers nu purtau masca (o țineau pregătită), însă o puneau când se așezau la vreo coadă. Și-n timp ce stăteau la rând păstrau de asemenea distanța între ei.

În zare se vedea marea, de-al cărei miros, sărat și inconfundabil, nu ne mai săturam. Nu se văd prea mulți oameni în imagine, dar plaja era, totuși, mai aglomerată.

Îmi fusese atât de dor de ea, de imensitatea ei, de pacea pe care o inspiră, de sentimentul de libertate pe care numai pe țărm îl poți regăsi...

Copiii înălțau zmeie, un băiețel căra, cu simț de răspundere, o găletușă cu apă, iar cățeii alergau extaziați pe nisip. Ai fi putut crede că nu s-a întâmplat nimic și că de fapt paranteza ultimelor două luni și jumătate nici n-a existat. 

De la plajă ne-am dus la o plimbare prin stațiune. E un loc oarecum mai exclusivist, în sensul că e plin de case de vacanță (care se pot închiria, cu prețuri aflate în medie cam la 800-1.000 de euro pe săptămână), așadar arată îngrijit și pitoresc, iar unele case erau splendide.

Poate și de unde zilele astea recitesc povestiri și romane de Agatha Christie, mie casele astea mi-au evocat atmosfera unui sat englezesc autentic. Îmi doresc să vizitez cândva măcar unul.

Și pentru că tot menționasem în titlu culorile....

Eu iubesc floarea de liliac, am mai zis asta. Aș fi cea mai fericită să am așa ceva în vază, dar nu se găsește de cumpărat, iar din copac nu vreau să rup. Așa că mă mulțumesc să admir arborii - și din fericire, unde locuim avem câțiva care sunt o adevărată încântare. 

În apropiere de casă îl avem pe ăsta...

Și chiar sub balcon, unul alb. Răspândește un parfum pe care nu mi-aș dori decât să-l port permanent cu mine 🙂

Ieri l-am fotografiat din balcon și pe vecinul lui, un trandafir galben atât de frumos încât nu-mi pot lua ochii de la el:

Am marea aproape, am liliac și am și bujori albi (în vază. De la florăria din apropiere, care e un mic colț de Rai și pe care o voi vizita săptămânal, acum că am descoperit-o). Dacă aș mai avea și lăcrămioare, aș fi pe deplin satisfăcută.