Lanțul slăbiciunilor (guest post - partea I)

Povestea de mai jos este scrisă - în premieră pe acest blog - de către soțul meu, cunoscut aici în principal drept ”jupânul”. După ce veți fi citit toată odiseea (pe care, având în vedere lungimea textului, am hotărât că o voi împărți în două texte), veți fi cu siguranță de acord că asemenea experiență merita să fie povestită. Spre neuitare și luare-aminte 😀.
Acestea fiind spuse, îi dau cuvântul.

                                                                🥁🥁🥁

Tuturor ne e dat - din fericire, nu foarte des - să ni se întâmple niște chestii în urma cărora să avem acuta senzație că pinioanele mecanismului care ține în mișcare viața noastră sunt complet desincronizate. E vorba despre situațiile în care ceva ce ai făcut sau n-ai făcut la un moment dat, te urmărește și, atunci când crezi că ai scăpat și lumea e din nou în regulă, scrâșnetul pinioanelor mai produce încă o anomalie, încă o nepotrivire într-un timeline și-așa deja plin de aberații.

Acum probabil deja vă scormoniți memoria în căutarea unor vestigii asemănătoare celor descrise de mine mai sus. Probabil nu e ușor, pentru că descrierea e destul de generală. De-aia zic să vă povestesc mai întâi despre ce e vorba, și apoi să decideți singuri dacă ați avut experiențe asemănătoare.

Din experiența de până acum, aș zice că nu greșesc dacă spun că domeniul audio-video-hi-fi e mai mult apanajul bărbaților. Pentru noi e, de regulă, mai important ca muzica să sune bine, curat, autentic, echilibrat și suntem dispuși să facem niște eforturi pentru asta: să cumpărăm amplificatoare, boxe, cabluri, CD player-e, pick-up-uri, să facem setări, să tratăm acustic camera de audiție, ș.a.m.d. Și să discutăm între noi despre toate astea. De câte ori se ivește ocazia. Da, clar e mai simplu ca sexul opus în cazul ăsta: de regulă vă interesează puțin spre deloc domeniul, atâta vreme cât se aude ceva, și, de preferință, nu prea tare.

Un bun prieten îmi trimite la un moment dat un link cu o pereche de boxe, puse la vânzare pe un OLX local, site cu anunțuri de mică publicitate. Îmi spune că și-ar dori așa ceva, și întreabă dacă ar fi realizabil să le cumpăr pentru el, să-mi fie trimise mie, și să le trimit cu ajutorul vreunui șofer către România. Boxele erau făcute de o anumită firmă, firmă care pentru noi amândoi era, cel mult, un vis umed de acum 25 de ani. Ideea îmi surâde, nostalgia mă cuprinde, un shot de altruism îmi circulă deja alert prin vene. Scriu un mesaj vânzătoarei, mai mult de sondare a terenului. Nu am trimis încă oferte de preț, deși prețul era explicit negociabil. Doar am vrut să știu dacă încă există ambalajul original și eventualele accesorii. Fiind vorba de niște boxe-turn, mai înalte de un metru și care cântăresc împreună spre 50 kg, e foarte important să mai fie ambalajul original pentru transport.

Vânzătoarea mă informează că nu mai are cutiile originale, dar se va ocupa cu simț de răspundere să le împacheteze cât mai bine, ca să ajungă cu bine la destinație, și, fără să mai cer eu asta, schimbă statusul anunțului în ”rezervat”.

În clipa asta, oricât de mult aș încerca să ascund ce urmează, cu siguranță aveți deja primele viziuni despre ce urmează. Vă asigur că orice viziuni ați avea, nu vor putea revela ce va să urmeze.

Înapoi la afacerea noastră: ea mă asigură că va împacheta boxele, eu îmi exprim îndoiala că lipsa ambalajului original va putea fi cumva suplinită de altceva, ea îmi spune că a vândut și un amplificator, și că a ajuns cu bine la cumpărător. Mai întreb de niște accesorii, unele sunt găsite, altele nu. Ne înțelegem la preț și trimit banii prin PayPal, dar cu buyer protection. Lipsa ambalajului original, exemplul cu amplificatorul care nu s-a făcut bucăți pe drum, o anumită doză de naivitate a vânzătoarei privind domeniul ăsta - toate astea ar fi trebuit să fie motive serioase pentru cineva cu minte clară.
Nu poate fi vorba despre o minte clară a bărbaților în căutare de aparte hi-fi, că dacă ar fi clară, probabil că s-ar mulțumi și ei când muzica se aude, și atât. Când o boxă bună și frumoasă apare la orizont, toate slăbiciunile din dotare iau prim-planul, și wishful thinking e acum cuvântul de ordine.

Primesc tracking number, pachetele cele două sunt pe drum. Nu mai durează mult și vine ziua în care vor fi livrate. Aștept curierul ”ca și când”, curierul vine și cară, pe rând, cu cârca, cele două pachete voluminoase. În timp ce eu sunt foarte mirat că pachetele nu fac o foarte bună impresie prin dimensiuni, curierul cere și primește semnătura. Nu mai am timp de inspecție suplimentară, că trebuie să ajung iute la o repetiție. Revin acasă apoi și, cu înfrigurare, încep să desfac pachetele. Nu e treabă ușoară, mai ales de unul singur, dar un lucru e clar foarte repede: pachetele sunt cam la fel de mari ca boxele. În limbaj de specialitate: hope for the best, prepare for the worst.

Aaand... drumroll: the worst it is! Boxele sunt, structural, întregi, dar nu prea a rămas colț care să nu fie bușit. Fiind negre, furnirul maro-gălbui, expus în toată splendoarea lui, arată înfiorător. Îndepărtez și protecțiile difuzoarelor, și nodul din gât devine mai improbabil de-a fi înghițit prea curând. Difuzoarele sunt sănătoase, dar toate găurile de prindere ale protecțiilor au, la rândul lor, o floare splendidă de culoarea furnirului de mai sus. Nu e bine deloc. Dar deloc. 

Până una-alta, să ascultăm niște muzică la ele. Colțurile plesnite sunt, momentan, doar un detaliu estetic. Sau, mai degrabă, inestetic. Pun protecțiile la loc, florile de furnir dispar în spatele lor,  le conectez la vechiul meu amplificator și prima impresie e, de fapt, o certitudine: vechile mele boxe sunt niște gioarse obosite. Dar astea negre, cu colțuri gălbui, sunt boxe!

Fac poze și le trimit prietenului meu. În fond, sunt ca și ale lui. Prietenul, pe bună dreptate, e furios. Să trecem cu milostivenie peste reproducerea exactă a vorbelor spuse de el, și să traducem (Irina-Margareta Nistor style): la naiba! 😀

Evaluăm situația, prietenul zice că le-ar putea, probabil, repara, dar nu se poate împăca neam cu ideea de a le păstra așa, fără vreo despăgubire rezonabilă. În fond, suntem de aceeași părere: cutiile alese de vânzătoare au fost doar ca un înveliș de carton pe exterior pentru boxe, iar un strat de folie cu bule nu putea împiedica inevitabilul. Cutiile originale sunt semnificativ mai mari, și au elemente din polistiren care protejează fix partea de jos și de sus, ca niște capace mari - și cu ele puse, boxa ar arăta cam ca o coloană de templu grecesc. Ei bine, ale noastre n-au fost coloane de templu grecesc. Mai degrabă arată a totemuri acum, cu smalțul sărit prin mai multe locuri.

Calea către o rezolvare scurtă ar fi fost: informarea vânzătoarei, cu pozele de rigoare ca argumente, și concomitent deschiderea unui caz de buyer protection la PayPal, pe motiv de obiecte neconforme cu descrierea inițială.

Dar să fim noi așa niște neoameni, și să dăm direct cu barda (pe care o avem în mână, pentru că am dorit expres să avem, la nevoie, o bardă în mână pentru orice eventualitate nefericită)?! Noooo. Să fim oameni, să fim rezonabili, să astea.

Până aici, foarte probabil, v-ați putut imagina și voi cam la ce se va ajunge. Asta dacă ați mai ajuns cu cititul până aici. Dacă nu, eu tot o să scriu despre pinioanele alea ale vieții, bată-le vina, că tocmai din momentul ăsta încep să nu mai fie sincronizate.

(Va urma)

Trei categorii de oameni pe care nu-i înțeleg

Mă rog, e cam mult spus că nu-i înțeleg, dar tot mă minunez din când în când. 

💡💡💡 Oamenii care nu-și citesc contractele
Să presupunem că închiriați o casă complet mobilată și utilată, totul e nou și fain-frumos, sclipește și funcționează optim. La semnarea contractului de închiriere, pe una dintre multele pagini se menționează că pentru anumite defecțiuni, vă luați angajamentul să efectuați reparațiile pe cont propriu; de exemplu, să înlocuiți un bec. Semnați actele, preluați casa, vă instalați și vă bucurați de ea. 
Și-ntr-o bună zi se arde un bec. Pe neașteptate, așa cum se ard becurile de obicei 🙄.

Pfff, cum s-a putut întâmpla așa ceva, cum e posibil, vă puneți pe cotcodăcit să vi se schimbe imediat becul. Păi, vine răspunsul, în contractul de închiriere scrie că așa și pe dincolo, iată, în virtutea a ce este specificat acolo trebuie să schimbați singuri becul. Dar ceeee, dar nuuuu, dar nu e clar precizat (ba este), dar poate că becul s-a ars fiindcă nu era bun din capul locului (ba era și nu e ca și cum s-a ars a doua zi), poate de fapt toată instalația e problema (nu e cazul) și dacă se epuizează argumentele tehnice ne întoarcem la ”nu scrie clar că trebuie să schimb eu becul deci vă cer să-mi schimbați imediat becul că stau pe întuneric și-o să pățesc și-o să mi se întâmple”. 

Mai există și categoria căutătorilor de nod în papură. ”Ca să pot să-mi schimb singur becul trebuie să-mi furnizați următoarele informații referitoare la producția becului: data de fabricație, locul de unde l-ați achiziționat, culoarea chiloților pe care-i purta muncitorul care a asamblat becul și dovada că antemenționatul muncitor deținea atestatul de asamblator de becuri, valabil la data de fabricație a becului. Dacă nu-mi furnizați toate aceste date, nu pot să-mi schimb becul și stau pe întuneric și-o să pățesc și-o să mi se întâmple”. 

🍎🍏🍎 Oamenii care se sustrag de la obligațiile contractuale
De foarte multe ori sunt vecini cu ăia de mai sus, care orbecăie prin casă pentru că refuză să-și schimbe singuri becul. Pe modelul anterior, să presupunem că ați închiriat o livadă de meri. Vi se pune la dispoziție manualul de îngrijire a pomilor și vă asumați că vă ocupați anual de tăierea crengilor și curățare, irigații, aplicat de îngrășăminte, fertilizatori și orice mai au nevoie pomii pentru a rodi cu strășnicie.

În primul an totul merge de minune: pomii erau îngrijiți și fertilizați când ați preluat livada, se fac fructele, uiuiu și uiuiu. Mai trece un an, mai trece încă unul, merii încep să se veștejească, parcă nu mai au rod atât de bogat, sunt atacați de dăunători. Proprietarul livezii vă amintește că v-ați luat angajamentul de-a îngriji pomii conform criteriilor ics și igrec, moment în care vă apucați de cotrobăit după scuze și pretexte. 
”Dar nu mi-ați solicitat niciodată oficial să îngrijesc pomii”. Nici nu era cazul, obligația ta era limpede. 
”Dar nu mi-ați spus cât de des trebuie îngrijiți pomii”. Ba da, se menționează clar că trebuie îngrijiți o dată pe an, treaba ta când, atâta vreme cât o faci anual. 
”Dar nu mi-ați spus cu ce grădinari am voie să lucrez”. Nu era necesar, de vreme ce e strict treaba ta. 
”Și oricum merele au început să se acrească, nu așa fusese înțelegerea, cer să mi se dea altă livadă că altfel în loc de suc iese oțet și-o să fie numai vina voastră și vă reamintesc că nu mi-ați solicitat oficial să îngrijesc pomii”. 

📷📷📷 Oamenii care fac poze în care scot limba
E o curiozitate personală mai veche și mi-am adus aminte de ea, drept pentru care am zis s-o exprim. Nu reușesc să pricep chestia asta. De ce te-ai schimonosi de asemenea manieră? Imaginile astea mi se par atât de... repulsive, încât nici nu pot să mă uit la ele. După părerea mea, nu e nimic simpatic sau amuzant într-o imagine cu limba cuiva. Și nu e ca și cum faptul de-a avea limbă ar fi tocmai o raritate, ca să zic așa 🤨. În sfârșit. Poate problema e la mine. 

Doi copii numărau o bilă pe care o chema ”With Love, Meghan”

Dacă vi se pare că titlul nu are niciun sens, nu vi se pare. Dar tot cam atâta sens are și show-ul de ”gătit” al eternei plângăcioase. Netflix cred că se dă cu capu' de ce-apucă.

Adevăru-i că nu mi-am găsit resurse de răbdare pentru a urmări integral producția ducesei de Sussex, mai cunoscută publicului drept NimeniNuMaiECaMineI'mTheBest. Avusesem de gând să mă uit, ba chiar începusem la un moment dat, însă am cedat nervos când s-a apucat să cuvânteze despre mindfulness-ul albinelor. Dar drăguțul de Youtube a găsit de cuviință să-mi arate la sugestii un clip în care alteța Scârț concepea, cu nesăvârșită migală și pricepere, un curcubeu de fructe. Iar chestia asta mi-a băgat foc în taste, adică știu că o mulțime de oameni și-au dat cu părerea pe subiect (și mai nimic de bine, fapt deloc de mirare), dar lasă că mai e loc. De păreri, vreau să spun. 
Drept pentru care m-am îndeletnicit o vreme cu minunata producție. 

Pentru început, ținutele ei în bucătărie sunt primul element care-o arată drept ceea ce e: o neavenită. Lasă că nu poartă aproape niciodată șorț și niciodată bonetă, de-i flutură cosițele în blide; însă când o vezi cum taie ardei și dovlecei sau bate ouăle îmbrăcată în bluze de dantelă și fuste de mătase (deseori nuanțe deschise, alb sau crem) și purtând brățări, inele și cercei, te cuprinde o înduioșare de nu vă pot povesti 😃. 

(Apropo, n-o să ghiciți ce-a înfăptuit după ce-a terminat de tăiat legumele: le-a pus într-un castron și pe un ton misterios, ne-a dezvăluit ce urmează: ”aduc legumele lângă tigaie”. Eeee, ziceți drept, nu v-ați fi așteptat la așa ceva, nu? Rezon!). Și ca să vă șochez definitiv, vă informez că după aia a adăugat ardei, pe care de asemenea îi tăiase cu aplomb nețărmurit. A urmat o mărturisire zguduitoare: ”îmi place să presar semințe” și-a unit vorba cu fapta, de m-am simțit adânc străfulgerată de impactul momentului existențial 🙄.
În caz că vă-ntrebați ce manufactura acolo: omletă cu șuncă, brânză și legume. Ce, nu merită asta un show de gătit? Nu mai spun că ne-a umplut pe toți de mindfulness când, pe un ton sobru și adecvat momentului, ne-a informat: ”acum iau șunca”. 

Am trecut mai repede peste o secvență cu gemul de caise, despre care am aflat că ”poate fi mâncat simplu la micul dejun, dar poate fi servit și mai elegant” (eleganța însemnând să așterni cu respect peste el un strat de iaurt și apoi zmeură deasupra și unde-i steaua aia Michelin, că mă și enervez 😒). Aicea n-a zis de mindfulness, o omisiune absolut deconcertantă. 

Să nu-mi uit vorba, ne-am luat de la curcubeu. În preambul, ne-a elucidat cum se face o salată de fructe: ”tăiem fructele și le punem în bol”, am citat precis. 
Deci stai, cum? Fructele în bol? Nu bolul în fructe? Am ajuns la 45 de ani și habar n-avusesem, 'ai de capu' meu 🫤.

A purces prin a ne aduce la cunoștință că va tăia căpșunile ”în bucăți cât o îmbucătură, ca să fie mai ușor de savurat” și le-a așezat ”în direcții diferite, ceea ce denotă veselie”. (Vă poftesc să nu vă hliziți și să luați în serios show-ul doamnei ducese, daaaa? Alo 🤨). În continuare a plasat cu dibăcie bucățile de căpșuni, urmate de zmeură, felii de caise, clementine, ananas, kiwi (”bunătăți perfecte pentru o îmbucătură” 🤓) și afine. ”Vedeți cum se formează curcubeul?” 

Bananele de la bază erau norii, în caz că vă-ntrebați. Nu de alta, da' și eu m-am întrebat ce treabă or avea în curcubeu, noroc că m-a luminat doamna ducesă. Pic de simț artistic n-avem, rușine, rușine, de trei ori rușine, suntem varză viezure mânz. 

No, așa. Dacă tot ne-a scos fosta alteță regală din bezna ignoranței și ne-a elucidat că ”fructele sunt de diferite culori” (nici asta nu știusem pân-acuma), bașca ne-a dezvăluit acest mod revoluționar de-a le prezenta, mă-ntreb oare ce mistere se vor mai fi devoalat în episoadele următoare. Anticipez că ne va destăinui faptul că iarba e verde și cerul e albastru. Sau poate ne face o demonstrație live a stoarcerii unei portocale pentru suc. 
Și fiindcă acuma sunt deșteaptă 😎, știu care va fi primul pas: ”acum iau portocala”. Ha! 😃

”Banii de plastic nu sunt bani!”. Ei taci 🙄

Vinerea trecută după serviciu m-am oprit în oraș, ceea ce nu mai făcusem de multă vreme. Dar aveam chef să iau ceva bun de ronțăit, inclusiv în vederea binging-ului dezmățat pe care-l preconizam cu ”Mentalistul”. 
(Paranteză: am ajuns la sezonul al cincilea și tot n-am aflat cine e Red John. Am avut trei suspecți, din care a mai rămas unul. Și, cu toate că la serialul ăsta am dat de multe ori chix în ceea ce privește autorii crimelor din fiecare episod, sunt mândră că-n privința unuia dintre suspecți am avut de la bun început dreptate cu o chestie. De altfel, sunt rezonabil de sigură că l-am găsit și pe Red John. Dacă se va dovedi că am avut dreptate, vin aici să mă laud 😀. Fără spoilere, promit. Că poate mai sunt oameni care nu l-au văzut, cum nici eu nu-l văzusem, și nu se face). 

Revenind. Mă opresc așadar în târg și, ieșind din stația de metrou, constat că tot centrul este pregătit de sărbătoare: a doua zi urma să aibă loc parada Hamburg Pride (unde-a fost un record de participare: aproximativ 260.000 de persoane). În piață erau amenajate o mulțime de căsuțe din lemn unde se vindeau tot felul de bunătăți. M-am oprit la standul de cârnați și fripturi și mai întâi am întrebat dacă se poate plăti cu cardul. N-aveam la mine decât câteva monede, care în niciun caz n-ar fi fost de ajuns. 
- Natürlich, zice veselă fata care vindea. 
Pfiu, bun a fost, exact cât trebuia de rumenit. M-am ospătat și-am plecat să caut clătite. Imposibil să nu fie măcar un stand. 
L-am găsit repede, era o coadă măricică. Pentru a nu sta degeaba la rând, m-am dus și-am întrebat de plata pe card.
- Nein! s-a stropșit vânzătorul ofensat, nur Bargeld (numai bani gheață). 
Eh, asta e. Am plecat și după mine au mai plecat câțiva care stătuseră până atunci la rând și care porniseră probabil de la premisa că pot plăti cu cardul. 

M-am mai învârtit pe acolo, nu părea să mai fie vreun stand de clătite, mno bine, hai un langoș atunci. Numai că ce să vezi, nici aici nu se putea plăti decât cu bani gheață. Mehhh. M-am mai frăsunit un pic și-am hotărât să fac cale întoarsă pentru a ajunge în partea cealaltă a pieței, unde nu fusesem încă.

Am trecut pe lângă ofensatul cu clătitele. Coada se subțiase considerabil. Era și mai prost dispus decât îl lăsasem eu și tocmai se rățoia la doi băieți care întrebaseră și ei același lucru ca mine:
- Plastikgeld ist kein Geld! (Banii de plastic nu sunt bani).
(”Plastikgeld” e de fapt un termen colocvial și desemnează cardul bancar sau în general orice altă modalitate de plată în afară de cash). 
Zi așa, deci cardul nu înseamnă bani 🙄. Păi stai cu marfa atunci, că din ce văd ai reușit să alungi destul de mulți potențiali clienți. 

Toate ca toate, dar eu vreau clătite. Eram cât pe ce să abandonez, când văd venind din sens opus niște fetișcane care se-nfruptau din clătite. En avant deci, să le găsim!
La chioșcul cu pricina servea o bătrânică foarte simpatică, dar avea un aer atât de, cum să spun... arhaic, încât nu mi-am făcut absolut nicio iluzie că aș avea noroc. 
- Bineînțeles că puteți plăti cu cardul, m-a asigurat ea. 
Ha! 🥳 Cu Nutella și banane să fie (n-avea ciocolată albă, dar hei, eram foarte mulțumită oricum 😀). Cât timp a pregătit-o i-am povestit despre ceilalți doi care nu acceptau decât cash.
- Așa cred ei că se fac afaceri, a pufnit bătrânica. Oricum, sunt tot mai puțini. 

Clătita a fost foarte gustoasă, din categoria ”pofta ce-am poftit”. Ce să vezi, banii de plastic chiar sunt bani. Un fapt aparent surprinzător pentru unii. Și ”Karte” (cuvântul german pentru ”card”) nici măcar nu înseamnă drac dacă-l scrii invers 🙄.

De ce se bucură oamenii că Iliescu e pe moarte?

Întrebarea din titlu este adresată serios și deloc la modul retoric. Ion Iliescu e internat de vreo două luni la terapie intensivă și după surescitarea inițială, oamenii se cam blazaseră, starea lui menținându-se constantă timp de mai multe săptămâni la rând. 
Ei, dar de câteva zile încoace - mai exact, de când spitalul a comunicat o agravare a stării - foarte mulți au luat poziția ”pe locuri, fiți gata, deschideți șampania”. 

Și, ei bine, eu nu înțeleg de ce. 

De ce te-ai bucura că un om care a făcut atâta rău moare de moarte naturală, foarte bine îngrijit și fără a fi plătit pentru faptele sale? 
Personal, nu văd nimic de sărbătorit în faptul că se duce. A trăit bine și mult. S-a bucurat de lux, de onoruri, apoi de vreo două decenii de pensie, netulburat de nimeni care să-l întrebe despre morții de la Revoluție sau despre oamenii căsăpiți la mineriade. 
Își încheie nemeritat de ușor socotelile cu viața în care a făcut atât de mult rău. 

Păstrând proporțiile, a fost vreun motiv de bucurie când a murit Mengele? După război a reușit să scape și-a trăit încă 34 de ani în America de Sud, murind din cauze naturale în 1979 (în timp ce înota în mare, a suferit un atac cerebral și s-a înecat). 
S-a înfăptuit justiție? Nu. 
Li s-a făcut dreptate victimelor lui? Cu siguranță, nu. Și personal, nici nu cred că există vreo formă pământeană de dreptate în cazul lui.
Oricum, ar fi trebuit să fie judecat și spânzurat. Cu toate că și asta ar fi fost prea puțin având în vedere ororile pe care le-a comis, dar măcar ar fi fost o pedeapsă, așa cum au fost pedepsiți alți lideri naziști.
Și Hitler a scăpat mult prea ușor. O formă de justiție se poate spune că s-a înfăptuit în cazul lui Stalin, care - potrivit relatărilor fiicei sale - a agonizat vreo patru zile și-a murit sufocându-se. 

Revenind la Iliescu, mi-aș fi dorit să fie judecat, să trăiască luni în șir cu spaima pușcăriei și să ajungă într-o celulă din care să fie conștient că nu va mai ieși ani de zile, sau chiar niciodată. Imposibil n-ar fi fost: avem exemplul fiarei de Vișinescu, torționarul care a murit la Rahova, fiind judecat după 50 de ani de la comiterea faptelor. Avea 93 de ani și ultimii aproape 4 îi petrecuse în închisoare. 
Ar fi fost posibil și cu Iliescu, dar poate că știa prea multe și a fost ținut departe de tribunale tocmai pentru a nu exista riscul să vorbească. Sau poate tocmai fiindcă justiția coruptă de astăzi e rodul și moștenirea lui. 

Dar cum pentru astea e prea târziu, mi-aș dori să fie măcar conștient și vizitat de amintirile crimelor pe care le-a autorizat. Înțeleg însă că nici asta nu e cazul, fiind intubat și inconștient. Va trece dincolo, când îi va sosi ceasul, lin și fără a fi plătit pentru niciuna dintre viețile și destinele distruse.  
Și apoi va fi înmormântat cu funeralii naționale, care i se cuvin în calitate de fost șef de stat. Un ultim scuipat pe țara pe care a condus-o, în obrazul victimelor lui și-al famiilor acestora. 
Singura care-l va pedepsi este istoria. 
Dar am dubii că-l va deranja prea mult asta, acolo unde-o ajunge.