duminică, 29 mai 2011

Oameni care ating vieti


In majoritatea cazurilor, apar cand ne asteptam cel mai putin. De fapt, aparitia lor nu are nicio legatura cu asteptarile noastre; ei sunt acolo exact cand avem nevoie de ei si, de cele mai multe ori, dispar dupa o vreme. Si-au indeplinit misiunea: ne-au atins vietile, ne-au lasat un anume “ceva” extrem de pretios si acum isi continua drumul. Nu vor fi uitati niciodata, tocmai datorita faptului ca si-au pus amprenta pe sufletul nostru.
Cateodata se intampla ca unii dintre acestia sa ramana si sa faca parte din viata noastra pana la capat. Insa nu despre aceia as vrea sa scriu astazi.

N-as fi vrut sa treaca luna mai fara sa vorbesc despre o persoana dintr-un trecut foarte indepartat. O persoana care a insemnat foarte mult pentru mine, de care o sa-mi amintesc intotdeauna cu mare drag si care, cand a disparut, mi-a lasat un mare semn de intrebare. Un mare “de ce?”.

Nu e vorba de un barbat, asa cum s-ar putea crede :) Ci de o fata pe care-am cunoscut-o cu mult, mult timp in urma. In ziua in care ma internasem pentru chestia asta, mai precis. Nu-mi era deloc teama. Imi doream doar sa se termine totul cat mai repede si cea mai mare grija a mea era ca, fiind vorba de un spital militar, n-o sa fie copii de varsta mea si deci, n-o sa am cu cine ma intretine.
(Scurta explicatie: nu stiu cum stau lucrurile astazi, dar pe-atunci, la categoria asta de spital varsta minima a pacientului trebuia sa fie 18 ani. Eu nici nu implinisem 15, deci n-aveam ce cauta acolo. Am fost o exceptie, ca urmare a doua aspecte: medicul meu si-a asumat un caz  considerat in cel mai fericit caz unul “foarte dificil”, iar comandantul spitalului si-a dat acceptul).
Revenind, eram stresata nu atat de ceea ce urma sa se intample, cat mai ales de perspectiva de-a avea colege de salon niste doamne care nu vorbeau decat despre tricotat si muraturi si care habar n-aveau cine sunt Ace of Base sau Dr. Alban, Arnold Schwarzenegger sau The Cranberries. Dar grija asta n-a durat decat vreo 2 ore, pentru ca ea s-a internat in aceeasi zi si-n acelasi salon.

O chema Claudia, avea 21 de ani si a fost o mare simpatie reciproca la prima vedere. Nu ne-a mai tacut gura toata ziua, iar subiectele de discutie veneau unul dupa altul, desi diferenta de varsta dintre noi era totusi destul de mare si s-ar fi zis ca nu avem prea multe in comun. Eu – in primul an de liceu, ea – studenta in anul al treilea la Biochimie. Cam mare spagatul, nu? Dar asta n-a contat, parca ne cunosteam de-o viata. Am ras atunci cat n-o facusem tot anul si, odata cu venirea ei, perioada de spitalizare s-a transformat pentru mine intr-un soi de tabara unde o tineam numai in sporovait si chicoteli. Cui ii mai pasa de analize, mutrele (alarmant de) sobre ale medicilor si de operatia care fusese programata intr-una din zilele urmatoare? Mie nu, in tot cazul.

Claudia a fost operata chiar a doua zi (avea apendicita), asa ca pentru scurta vreme am pus distractia in standby, ea avand nevoie de liniste si, nu in ultimul rand, nemaiputand sa rada, pentru ca asta-i provoca dureri. Insa vreo 3 zile mai tarziu, iata-ne din nou palavragind cu si mai mult zel ca inainte, ca deh – eram nevorbite.

A venit sa ma viziteze la terapie intensiva, desi fusese externata cu doar o zi in urma, iar pana la respectiva sectie erau de urcat ceva scari. Mi-a adus stanjenei si liliac, am sporovait – ceva mai serioase, pentru ca acum niciuna nu mai putea rade in hohote fara sa simta ca-i ies ochii din cap – si-a continuat sa vina aproape zilnic si-n urmatoarele 2 saptamani, cat am mai stat eu, desi incepuse sesiunea si avea de recuperat si laboratoare pe care le pierduse in intervalul in care fusese internata.

Dupa ce-am iesit si eu din spital, am inceput sa ne scriem. Cam o scrisoare la 2 saptamani, in care ne povesteam toate cele, ne trimiteam ilustrate cu pisici si catei sau abtibilduri. Ne-am mai si revazut de cateva ori si de fiecare data aveam senzatia ca n-am fost niciodata departe una de cealalta. Daca am trecut cu bine de perioada absolut oribila care-a urmat, a fost cu siguranta si datorita ei.

Legatura dintre noi s-a intrerupt, abrupt si total inexplicabil, aproape 3 ani mai tarziu. Pur si simplu, nu mi-a mai raspuns la scrisoare. Ma invinuiesc si astazi ca n-am insistat, ca nu i-am dat un telefon, ca n-am incercat sa aflu ce se intampla cu ea. N-am alta scuza decat ca se apropia bacalaureatul, ma scaldam in stres si-n mormanele de carti si foi cu notite, asa incat am amanat… si iar am amanat….
In toamna am plecat la Bucuresti, am fost total prinsa in iuresul de acolo si, cu toate ca ma gandeam des la ea, am pus-o cumva pe hold. Iar anii au trecut si-au tot trecut, am ajuns sa-mi spun ca poate-o jignisem cu ceva in scrisoare (desi am rememorat de sute de ori ce-i scrisesem si sunt sigura ca nu fusese nimic ofensator, nici macar interpretabil), prin urmare…. din prostie, am lasat lucrurile asa cum sunt.

Dupa cum se vede insa, n-am uitat-o. Asta nu se va intampla niciodata, pentru ca a fost unul dintre oamenii care mi-au atins viata si sufletul. Mi-as dori din tot sufletul macar sa stiu ca e bine, ca are o familie frumoasa si ca a reusit sa-si construiasca o cariera in domeniul pe care-l studia si care-i placea atat de mult. Am incercat, bineinteles, sa o caut pe google si facebook, dar foarte probabil s-a casatorit, asa ca e practic imposibil s-o gasesc.
De fapt, mergand un pic mai departe cu gandurile… e oribil s-o gandesc, daramite s-o mai si scriu, insa nu pot fi sigura nici macar ca mai e in viata. Cum as putea paria pe asta? Nu mai stiu absolut nimic de ea de atata amar de vreme… cate nu s-ar fi putut intampla in tot acest timp?

Voi regreta intotdeauna ca am lasat sa se piarda legatura cu ea. Este un om deosebit, cu un suflet luminos si cu cel mai molipsitor ras. Voi sa nu faceti ca mine. Invatati sa-i recunoasteti pe cei care va ating viata si, chiar daca nu-i puteti tine aproape, incercati sa nu-i lasati sa dispara. E greu sa le mai dai de urma apoi. Iar amintirile ajuta, dar nu estompeaza mereu parerile de rau.

De la ea am auzit prima data de Mike Oldfield. Ii placea foarte mult. Claudia, melodia de mai jos e pentru tine. Oriunde-ai fi, sper ca esti ceea ce voiai sa devii, din toate punctele de vedere.



Si cine stie, poate ca intr-o buna zi…

joi, 26 mai 2011

Munca. Frecat de menta. Labilitate (inca) discutabila


Constat, cu deosebita neplacere, ca iar am devenit o chiulangioaica. De unde abia ma obisnuisem sa scriu (putin) mai des, vad ca am inceput din nou sa-mi dau in petic. Apropo, n-am inteles niciodata de unde vine expresia asta. Ii cunosc semnificatia, dar nu pricep ce-a stat la baza ei si ce rol a jucat peticul in poveste. Dupa cum la fel nu inteleg nici originile zicalei "colac peste pupaza". De ce colac, domn'le, si mai ales, de ce pupaza?!

In fine. Sambata am mimat cu succes harnicia deosebita (in traducere libera, am dat cu aspiratorul si-am sters praful), fapt care m-a obosit destul de mult, asa ca duminica m-am odihnit. Odihnit, adica m-am invartit de colo-colo fara vreo tinta anume si n-am reusit sa fac nimic din ce mi-am propus (aici intra si scrisul pe blog).

Prin urmare, luni m-am trezit la o ora foarte nerusinata cu o profunda senzatie de nemultumire si frustrare. Ma rog, in ceea ce priveste ora de trezire, i-as zice mai degraba desfranata, dar tinand cont ca am ajuns sa ma trezesc inainte ca alarma telefonului sa-mi treaca prin urechi si prin creier, tind sa cred ca unica desfranata sunt eu. Pe parcursul zilei, frustrarea mi s-a acutizat pana la starea de "solicit 4521261653 de farfurii pe care sa le sparg de pereti, dupa ce mai intai am rupt 3 saci de box in bataie" cand am aflat ca seful s-a transferat la un alt sediu al firmei, in alta localitate, lasandu-l pe adjunctul sau stapan pe campul de lupta. Pe, de-acum fostul sef, il placeam foarte mult si-mi inspira o anume siguranta. 

E genul de om care te face sa te simti bine in prezenta lui inca din primul moment si care a reusit sa-si pastreze calmul si in perioadele foarte aglomerate, cand prestam in draci ore suplimentare la cerere (vorba nemuritorului Toma, la cererea sefului) si reflectam la ideea de a-mi lua patul si filtrul de cafea la serviciu. Pe de alta parte, cam in aceeasi perioada l-am vazut pe adjunct aproape isteric si hartuindu-ne pe toti cu un devotament demn de cauze mai bune. La chestia asta adaugandu-se inca vreo cateva din categoria "multe si marunte", am primit vestea plecarii sefului cu aceeasi placere cu care as fi incasat un ghiont in coaste de la Mike Tyson.

Asta a fost luni. Marti insa, am avut o surpriza placuta. La serviciu, zic. Sper din tot sufletul sa capete contururi mai concrete si sa dureze. Cand o sa fiu ceva mai sigura pe mine in privinta asta, o sa va povestesc. Pana una-alta, am ajuns la concluzia ca, foarte probabil, sunt labila. Pai la ce alta concluzie as fi putut ajunge, din moment ce luni ma vizitau niste ganduri deosebit de razboinice la adresa noului sef, iar marti m-am pomenit reflectand, blajina, ca "in definitiv, omul nu e chiar atat de rau".

All things considered, ma duc sa-mi calc hainele pentru maine (nu reusesc neam sa ma mobilizez in weekend si sa calc pentru toata saptamana). Ca veni vorba, oare cum ar trebui sa ma imbrac de fapt, tinand cont ca plec pe 6 (sase) grade Celsius si ma intorc pe 27-28?

vineri, 20 mai 2011

Curiozitate


Statistic vorbind, oare cate sanse sunt sa te numesti Wolfgang, sa fi studiat la scoala de muzica "Mozarteum" din Salzburg, sa locuiesti pe strada Mozart si sa fii un extraordinar profesor de pian?

miercuri, 18 mai 2011

Bayreuth. Orasul lui Wagner si al lui Liszt


Intr-o oarecare masura, titlul e inexact. Si foarte interpretabil. Asta pentru ca in cursul anului acestuia Bayreuth este, intr-o covarsitoare masura, orasul lui Franz Liszt. Este anul lui, se vorbeste frecvent despre el, ii este interpretata muzica si celebrata memoria mult mai mult decat cea a lui Richard Wagner. De ce? Simplu: daca legile firii si ale biologiei ar fi fost altele, pe 22 octombrie Franz Liszt ar fi implinit 200 de ani.

Cu toate acestea, Bayreuth este si va ramane pentru totdeauna orasul amandurora: al lui Richard Wagner si al lui Franz Liszt. Aici au trait, au compus, au cantat si astfel au legat o particica din istoria muzicii de un orasel care, fara ei, ar fi ramas doar unul dintre atat de numeroasele orase frumoase ale Germaniei. 

Si tot aici isi dorm si somnul de veci. In orasul in care-au fost atat de fericiti. In plus, Richard Wagner e in eternitate alaturi de femeia pe care-a iubit-o cel mai mult pe lume: sotia sa, Cosima Wagner. Nascuta Liszt. Da, un fapt mai putin cunoscut, desi n-a incercat nimeni sa faca vreun secret din asta: Richard Wagner a fost ginerele lui Franz Liszt :)

In casa asta a locuit si murit Liszt.



Pentru ca este anul international Liszt, accesul e liber pe toata durata lui 2011 – nu ca te-ar ruina in rest. Era 1,60 euro intrarea. Ridicol de putin pentru a vedea camerele in care a stat, fragmente de jurnal (in franceza), partituri scrise de el, scrisori, fotografii-document, multe obiecte care i-au apartinut si, in general, pentru a-l cunoaste putin mai bine.

Apropo de fotografii, va arat una dintre cele mai interesante ilustratii din muzeu:


(La pian, Liszt. Pe jos, la picioarele lui, contesa Marie d’Agoult – mama copiilor lui Liszt si scriitoare, cunoscuta sub pseudonimul Daniel Stern. In fotoliu, cu tigareta in mana, George Sand. Langa ea, Alexandre Dumas. In plan secund, de la stanga la dreapta: Victor Hugo, Paganini si Rossini. Pe perete se afla un portret al Lordului Byron, iar pe pian – un bust al lui Beethoven). 

Ma fascineaza imaginea. Atat de multe minti luminate la un loc…. Ca o curiozitate, artistul care a pictat tabloul este si cel care a realizat masca mortuara a lui Beethoven, in 1827.
In muzeu nu este permis sa faci poze, dar pentru pictura asta am riscat. Si, marturisesc, nu-mi pare deloc rau.

La cateva zeci de metri distanta se afla casa lui Richard Wagner.



A fost construita special pentru el, de regele Ludovic al II-lea al Bavariei, sub protectia caruia s-a aflat incepand din anul 1864. Deloc intamplator, in fata intrarii principale se afla bustul acestuia din urma.

Momentan este inchisa pentru renovare si restaurare, iar redeschiderea e preconizata abia in 2013. Dar am vizitat-o de doua ori si, ascultand in fundal muzica wagneriana, am contemplat pianul pe care a compus “Lohengrin”. Camerele in care a locuit. Sutele, de data asta, de obiecte personale ramase (muzeul e mult mai mare decat cel al socrului sau). Zeci de costume folosite in operele sale. Sala unde se organizau auditii si concerte private. Fotografii, scrisori, pagini de ziar din presa vremii, afise. Este, cu adevarat, o calatorie in timp.

In spatele casei se afla mormantul lor. Al lui Richard Wagner si al Cosimei. A fost dorinta lui sa fie inhumat in curtea casei careia el insusi i-a dat numele (Wahnfried), unde si-a gasit linistea, unde a fost atat de prolific in ceea ce priveste compozitia si unde a iubit.


La cativa kilometri departare, pe un deal, se afla Opera Richard Wagner. Construita pentru el, pentru a avea unde sa-si tina spectacolele - unele dintre ele (ma refer la cele de opera) presupun decoruri foarte complexe - dupa indicatiile sale exprese (pentru o cat mai buna calitate acustica) si cu fonduri donate integral de acelasi rege Ludovic al II-lea.


Practic vorbind, cladirea este nefunctionala 11 luni pe an. Nu se dau spectacole. Dar in fiecare an, in luna august, intreaga lume e cu ochii pe ce se intampla aici. Se intampla festivalul Richard Wagner, un eveniment de amploare si la fel de exclusivist precum concertul de Anul Nou de la Viena. E un (alt) vis al meu sa ajung acolo.

(Initial, imi propusesem sa vorbesc intr-un singur post despre tot ce inseamna Bayreuth, dar acum realizez ca ar iesi o supa alambicata. Wagner si Liszt merita un material separat. Asadar, in urmatorul post va arat gradini, una din cele mai frumoase cladiri in stil baroc din Europa, parcuri si o terasa superba. Si cine stie, poate ajungem sa bem o bere impreuna pe-aici) :)

luni, 16 mai 2011

Mini raport


Starea vremii: 8 grade, vant si nori care nu se anunta prea amabili. Iar ma imbrac stil ceapa (adica in straturi: o bluza cu maneca scurta, in care raman la serviciu cand mi se face cald, un pulover deasupra - de care o sa ma descotorosesc la un moment dat - si o jacheta). Hate it.

Starea lui yours truly: relaxata dupa un weekend excelent, in care am reusit, alaturi de unchiul care mi-e cel mai apropiat (sufleteste vorbind) si de matusa mea, sa ma destind si sa ma deconectez, iau in piept (sau de piept, ca-s viteaza azi) o noua saptamana. In ultimele 2 zile am realizat, o data in plus, cat de frumos e orasul in care locuiesc si cat de multe are de oferit.

Motiv pentru care o sa-l laud zilele urmatoare si o sa va arat si poze, ca sa vedeti ca nu-l laud degeaba.