Din (si de) tinerete :)

De cate sute de ori nu am dat Replay la melodia asta, pe micul si modestul meu casetofon din plastic rosu...

 


Nu intelegeam cuvintele, dar nici nu era nevoie.  Aveam 16 ani si mi se parea ca toate melodiile de dragoste au fost scrise pentru mine :)
 

Aniversarea unui alt viitor

Daca luni e ziua Germaniei, astazi e ziua mea in Germania. Fix acum 4 ani, coboram cu (ingrijorator de) multe valize si genti in autogara internationala din Nürnberg. Dintr-o postura noua: nu frematand de emotie in perspectiva zilelor de concediu, cum mai fusesem pana atunci de cateva ori, ci cu inima penduland intre dimensiuni extreme: fie cat un purice de micaaa ("oare cum o sa fie? o sa ma descurc? o sa reusesc sa ma integrez? o sa-mi pot construi viata aici?"), fie umflandu-se ca un balon in care s-a pompat heliu din belsug ("de-acum, aici este casa mea").

Priveam in jur cu ochii unui copil scapat la bazarul de dulciuri. Nu cunosteam decat doua persoane din cele 80 de milioane de locuitori si nu stiam nimic, incepand cu limba germana. Ma uitam la toate cu ochii cat farfuriile si mi se parea incredibil ca lumea asta, atat de straina si de ciudata, ma va putea asimila. Sau ca voi fi eu capabila sa ma integrez in ea.

Patru ani. Multa ciocolata Ritter Sport si iaurt Almighurt in primele luni (a se revedea mentiunea despre bazarul de dulciuri). Cinci kilograme in plus pe chestia asta. Salata, salata, salata. Curs de limba germana. Hatisurile birocratiei teutone. Mult ravnitul permis de munca. Dor de casa, de familie, de catel, de prieteni, de tot ce insemna familiarul meu de atunci. Sute de aplicatii, cam tot atatea sute de refuzuri politicoase si ultracliseistice ("regretam foarte mult ca nu va putem da un raspuns favorabil..." - sa plangi de mila lor, nu alta). Cursuri, aprofundari, perfectionari. Cu timiditate, primele carti citite in limba germana. Primele job-uri. Satisfactii mici si valoroase, pe de-o parte, frustrari mari si provocatoare de junghiuri in coaste, pe de alta parte. Intre toate acestea si aproape fara sa-mi dau seama, se construieste viata mea aici.

Mai e mult pana departe. Iar departe e atat de departe, ca nu-l pot cuprinde cu privirea. Dar cred cu toata puterea ca sunt pe drumul care trebuie. Incep sa ma simt "de aici". Mi-e dor de ce-am lasat in Romania, dar sunt mai in largul meu aici decat la Piatra Neamt, unde am trait primii 18 ani din viata si decat la Bucuresti, unde i-am petrecut pe urmatorii 9. Ceea ce nu inseamna ca sunt "de-a lor". Din anumite puncte de vedere, nu cred ca voi fi vreodata, insa poate ca-n definitiv nici n-ar fi de dorit asa ceva. 

Concluzii n-am. Pot spune doar ca, daca m-as intoarce in timp, as face acelasi lucru. Este cel mai important aspect:  inseamna ca nu am regrete legate de virajul pe care l-am facut.

Si, in acelasi timp, este si ceea ce-mi doresc din tot sufletul pentru viitor.

Cu ochii (altora) dupa barza

In general, e imbucurator sa constati ca semenii tai sunt intens preocupati de problema natalitatii (care fie e constanta, fie in scadere, daca nu locuiesti in vreo tara din lumea a treia si nu folosesti ardeiul iute pisat pe post de contraceptiv) si incearca sa imbunatateasca situatia in felul lor. 

Eh, exact "felul" asta al lor se concretizeaza de multe ori intr-o singura intrebare: "Voi cand faceti un copil?", urmata de variatiunile clasice "timpul trece, sa stiti" (extraordinar, nici nu mi-ar fi dat prin cap), "e mai bine pentru copil sa aiba parinti tineri" (nici la asta nu m-as fi gandit, m-a trasnit revelatia), "daca mai amanati mult, nu mai apare copilul" (ma bucur sa vad ca se stapanesc notiunile de logica elementara). 

Eu, dupa cum am mai scris pe blog, nu pot avea copii. Chestiunea e veche si iremediabila, problema - in cea mai mare parte depasita, eu - impacata cu mine insami din punctul asta de vedere, casnicia mea - neafectata din cauza acestei chestiuni, we all live in a yellow submarine. Doar ca n-am facut o conferinta de presa cu toate cele 436363648 de neamuri ale noastre, ca sa le anuntam ca n-are rost sa se uite prin magazine dupa botosei. Stiu doar cei foarte apropiati.

Culmea e ca, desi suntem casatoriti de 4 ani, pana acum n-am avut problema asta. Ma si minunam de zor in sinea mea, cum de nu ne bate nimeni la cap? Eh, se pare ca i-am deochiat. In concediul asta am raspuns la antementionata intrebare (aia cu "voi cand...?") pana am inceput sa vad stele verzi cu puchitei portocalii. Nu intelegeam ce i-a gasit pe toti (dintr-odata), insa apoi am realizat: am fost "pasuiti" pana am facut nunta, ceea ce s-a intamplat anul trecut. Din moment ce s-a intamplat si asta, nu mai avem nicio scuza pentru a nu contribui la sporirea neamului.

De raspuns, am raspuns politically correct: mai vedem, sa ne mai aranjam si noi din punct de vedere profesional, suntem inca tineri samd. Toate astea acompaniate de un zambet diplomatic, in spatele caruia un ochi mai avizat ar fi citit imediat "just mind your business".

Poate ca suna stupid, insa nu inteleg de ce se pune intrebarea asta. In opinia mea de om cu scaun la cap (ma rog, chiar daca scaunul are uneori 3 picioare in loc de 4), exista numai doua motive mari si late pentru care un cuplu nu are copii: fie nu pot, fie nu vor - in momentul ala, in viitorul apropiat sau niciodata. In ambele cazuri, intrebarea e cretina si pica prost. Daca n-am copii, cu siguranta exista un motiv pentru asta. Si, tot cu siguranta, motivul e al naibii de personal si nu e de datoria mea sa-mi insir problemele pe toate gardurile.

Cred ca problema e, de fapt, modelul social romanesc: omul creste, face o scoala, se casatoreste si se pune pe facut copii. Copii care la randul lor cresc, fac o scoala, se casatoresc si fac la randul lor copii. Over and over again.

Conceptul de cuplu fericit in absenta copiilor nu exista. Nu la noi, in tot cazul. Cu putine exceptii, lumea considera ca esti neimplinit daca nu ai copii. Drept pentru care nici nu se iau in calcul alte forme de implinire, care exista, sunt reale si nu placebo si care te pot face un om fericit inclusiv in cazul in care nu esti parinte. 

Nu, nu e "rau" fara copii. E doar altfel.

Fericirea o avea macar viza de flotant?

Si uite ca am revenit din concediu. A fost indelung asteptat, planuit, "asamblat", discutat. Ca orice concediu. Si a trecut ametitor de repede. Cat ai zice "concediu".

N-am avut cine stie ce aventuri, deci cu regret va anunt ca nu-i mare scofala de povestit. Dar daca n-am avut aventuri, am avut in schimb ganduri. Multe, invalmasite, fiecare idee grabindu-se sa ajunga prima si furand startul. 

Din tot amalgamul asta, am extras concluzia ca fericirea nu are domiciliu stabil. Nici aici, in tara mea de adoptie, nici in tara unde m-am nascut si unde, vreme de 27 de ani, a fost "acasa". Cand sunt aici, mi-e dor de acolo. Cand sunt acolo, dupa cel mult cateva zile mi-e dor de aici. 

Motiv pentru care am ajuns la concluzia ca fericirea nu e nici aici, nici acolo. E undeva pe drum. 

Dincolo de asta (in alt context), am mai ajuns si la concluzia ca unii oameni se maturizeaza degeaba. Si ca imbatranirea e obligatorie, dar intelepciunea e optionala.

Insa despre asta (si despre multe altele) va povestesc zilele urmatoare, cand sper sa adun la un loc si sa ordonez ideile zburatacite. Acum ma grabesc sa comand o pizza, deoarece frigiderul da probe artistice pentru o versiune moderna dupa "Maja dezbracata" a lui Goya. Altfel zis, e gol-golut.

Notita de avizier

Timp de doua saptamani sunt in concediu si nu voi avea acces la net. Sper sa va gasesc tot aici.

Imi cer scuze pentru caracterul lapidar al postarii. Sunt atat de obosita - si, prin ricoseu, depresiva - incat nu mai pot si nu mai vreau nimic. 

Va rog sa nu va lasati sa ajungeti ca mine.