Cea mai proastă lună a anului

Mda, iulie, tu ai ”câștigat” trofeul ăsta. Ce pot să-ți spun, mănâncă-l fript. De obicei ești în ordine, ba chiar îmi aduc aminte de ani în care ai fost deosebit de bună, generoasă și luminoasă, dar anul ăsta nu știu ce te-a apucat, serios... 

Numai în gânduri negre am ținut-o, spaime, tresăriri, frici, griji, nervi și de la capăt. Doar ce apucam să iau o gură de aer și trosc, mă pocnea altceva: o teamă, un gând negru, un vis urât. Pentru prima dată am avut senzația că-mi pierd, cu adevărat, speranța. Am fost permanent încordată, agasată, stresată, mi-a reapărut mătreața (reacția mea tipică la stres. Unele femei slăbesc, eu ”produc” mătreață în schimb, na bravo), nu m-am putut bucura de aproape nimic și-n aproape niciun moment, n-am putut citi și, capac la toate, uită-te și tu cât de puțin am scris pe blog. Cel mai puțin pe anul în curs, dacă mă uit la statisticile celorlalte luni. Ăsta chiar e fault în careu, madam iulie... Sunt supărată pe tine, așa să știi. Habar n-am cât timp va trebui să treacă și ce va trebui să faci să mă împaci. 

Mâine plec pentru două săptămâni în România. Teoretic în concediu, practic.... n-aș zice asta. Sper să mă întorc liniștită, e tot ce-mi doresc. Și-mi mai doresc să fie ăsta ultimul an în care nu plecăm într-un concediu adevărat.

Nu-mi urați ”concediu plăcut”, la serviciu nu mai nimeream să mă feresc de lumea care-mi spunea asta. Că deh, așa se spune și nimeni nu știe ce se întâmplă în, sau cu celălalt. Urați-mi, dacă vreți, să am parte de zile liniștite. Și să mă întorc liniștită.

(Am repetat cam des adjectivul ”liniștit”, bag seama... Fapt care spune multe despre cum nu mă simt și de ce mi-aș dori să am parte).

Acestea fiind spuse, du-te, iulie, că mi-ai scos peri albi.

De 6 ani aici, cu voi :)

Am reflectat dacă să scriu azi sau nu, având în vedere că n-am deloc dispoziția sărbătorească pe care ar merita-o articolul scris la aniversarea a 6 ani de blogging. Apoi m-am gândit că și dacă aș amâna, tot n-aș rezolva mare lucru, că nu-i ca și cum mâine o să fiu într-o dispoziție festivă și-o să postez curcubee și unicorni roz. Not gonna happen. 

Mda, traversez o perioadă mai dificilă, care poate n-ar fi așa apăsătoare dacă n-ar veni după alte perioade dificile. De povestit nu mă simt în stare, deci să depășim momentul (mmm, de-ar fi așa de simplu și-n realitate). Acum șase ani am început să scriu pe blog, din nostalgie pentru profesia mea între timp pusă în cui și încurajată de-o prietenă care considera că prezint ceva potențial în direția asta. N-am crezut-o, dar am zis să încerc. Stingheră la început, din ce în ce mai încrezatoare pe parcurs, iar după ce-au apărut primii cititori am căpătat tot mai mult curaj. Mi se părea, și încă mi se pare, ceva extraordinar: wow, lumea revine aici pentru scrierile mele... :) 

Datorez enorm acestui blog. Amintiri consemnate, bucuria scrisului, faptul că un pont dat de o cititoare s-a concretizat în procurarea biletului pentru Concertul de Anul Nou de la Viena și, cel mai important, voi. Voi toți care-mi sunteți aproape, care-mi împărtășiți din experiențele voastre și care, prin asta, mi-ați dăruit o bucățică din sufletul vostru. Vă mulțumesc că sunteți :)

Nu o să mă lungesc, nu mă simt în stare. Dar nu apăs pe ”publicați” înainte de a spune: La mulți ani, bloguleț :) Sper să scriu încă mult timp de acum încolo. Atâta timp cât sunt în stare să mă adun pentru asta, înseamnă că mai funcționez.

Gânduri răzlețe, după o săptămână cu 2 atentate în țara unde locuiesc

Săptămâna care tocmai se încheie (și bine face) a fost... ciudată. Nu prea m-am putut relaxa pe parcursul celor trei zile petrecute în vizită la jupân. Trenul a avut întârziere, eram frântă de oboseală, am fost cam tot timpul vag iritată fără să pot indica precis motivul. Am aflat despre atentatul individului cu toporul din trenul regional care trecea prin Würzburg și-am înghițit în sec; în călătoria mea, urma să trec și prin zona respectivă. Aș minți să spun că mi-a fost teamă, nu se poate spune asta, dar clar aveam un disconfort. 

Miercuri dimineață, ajunsă la gară, aveam să aflu că trenul meu fusese anulat din motiv de nu-știu-ce lucrări de terasament. După telefoane și informări, am luat alt tren, schimbând practic traseul și ajungând la Bayreuth cu o întârziere de două ore în cap. Drumul mi s-a părut epuizant, n-am putut mânca, nici cafea nu mi-a trebuit în Intercity Express, nu m-am concentrat la citit. Am petrecut cu privirea toți tinerii bruneți care traversau vagonul. Unii dintre ei (îmi) păreau destul de agasați. Oare ce-or avea în rucsacul de pe umăr? Reflectam că până acum m-am simțit mereu în deplină siguranță în țara asta, dar că acest lucru probabil tocmai s-a schimbat. Germania a dovedit că e și ea vulnerabilă.

Și-apoi a venit ziua de ieri. 

Nu știu să pun prea bine în cuvinte ce am simțit în primele momente. Totul era halucinant, știrile se rostogoleau contradictorii una după alta. Sunt trei atacatori, sigur e Isis, stai că unul din ei vorbește fluent germană, s-au auzit împușcături din trei zone distincte, ah ba nu, a treia zonă nu se confirmă, 16 morți inițial, ulterior au anunțat opt, care apoi au devenit șase. Haos, panică, trupele speciale de elită GSG 9 care nu au mai fost văzute în public de la atentatul din 1972 de la Olimpiadă, gara centrală evacuată, circulația oprită în tot orașul, peste 2000 de polițiști mobilizați, atacatorii de negăsit. Mi se învârtea capul. Logica-mi spunea că e ceva ciudat cu numărul morților - de obicei cifrele sunt în creștere, având în vedere că unii dintre răniți sucombă ulterior la spital. Or, de data asta numărul persoanelor decedate era în scădere și asta mă intrigă și acum. În final, s-au anunțat zece persoane decedate, inclusiv autorul atentatului. Totuși, evoluția cifrelor comunicate oficial continuă să mi se pară ciudată.

Am ascultat ”Tagesthemen” (o emisiune de știri, evident în ediție specială) până la 1:30 noaptea. Nu mai făcusem niciodată un astfel de ”maraton” (și sper din tot sufletul să nu mai fac, având în vedere contextul dramatic) și pentru mine a fost o revelație referitor la cum înțelege televiziunea germană să acopere un asemenea eveniment. Indiferent de vorbitor, discursul se menține foarte obiectiv (fără speculații, fără ”se pare”-uri), rațional, informativ și echilibrat. Se spune, fără teamă sau ezitare, ”nu știm”. Și, mai presus de toate, tonul tuturor este calm, efectiv te liniștește, în ciuda a ceea ce se întâmplase. Picam de somn și mă durea capul, dar nu mă înduram să închid televizorul. Aveam senzația că mi se va face frică dacă nu-i mai ascult. 

Cred că o situație de genul acesta reprezintă unul dintre cele mai grele teste pentru o televiziune: să gestionezi o astfel de criză și să nu uiți că rolul (și rostul) tău e să informezi și să analizezi, într-un mod prin care oamenii să aibă încredere în ceea ce transmiți.

Astăzi, lucrurile arată ca și cum încep să se așeze din nou în matca lor. Dar asta numai în aparență. Versiunea oficială este că autorul atentatului era un puști de 18 ani, care a acționat singur, s-a sinucis la puțin timp după atac și asupra căruia s-au găsit... 300 de gloanțe. Trei sute. Este momentul să spun că, nu... eu nu cred că ni s-a spus tot adevărul. Nu-i suspectez de dezinformare, cred că nici ei nu știu deocamdată mai mult. Dar eu nu-mi pot imagina că un copilandru a făcut rost de pistol și de atâta muniție, a omorât atâția oameni și a paralizat de unul singur un oraș de calibrul München-ului. La știri nu se spune cu titlu de informație sigură că a fost o singură persoană implicată. Și vreți să vă mai spun ceva? La ora asta, elicopterele survolează în continuare orașul. De ce? Să fie oare doar o măsură de precauție? Sau ce / pe cine mai caută?

Dumnezeu să ne ajute pe toți, altceva nu mai găsesc de zis.

Cea mai enervantă taxă din Germania

Cred că pot afirma cu toată siguranța că nu există nimic mai enervant în Germania decât taxa Radio/Tv. Prea puțin îi auzi pe nemți cârcotind din cauza impozitului pe venit (poate cel mult oftează melancolic atunci când primesc fluturașul de salariu și observă negru pe alb diferența dintre brut și net), a asigurării de sănătate, a celei de șomaj sau a taxei de solidaritate (5,5% din venitul brut, suma fiind considerată ca alocată reconstrucției fostei Germanii de Est). Pe astea le plătesc oamenii în general fără să crâcnească (deși în privința taxei de solidaritate am unele rezerve că e atât de ușor acceptată de toți). Dar când vine vorba despre taxa lunară de radio și televiziune, situația se schimbă: covârșitoarea majoritate consideră că este o formă de abuz. 

(În imagine este o pancartă de la un protest împotriva acestei taxe; ”Nu am televizor, nu mă holbez la televizor, pupați-mă în c...”. Mi se pare un mesaj foarte relevant pentru a ilustra curentul general).

În primul rând, taxa nu e tocmai mică - 17,98 Euro lunar și nu e inclusă în abonamentul de energie electrică, așa cum e în România, ci este separată. În al doilea rând, e obligatorie pentru absolut orice persoană care domiciliază pe teritoriul Germaniei, indiferent dacă deține sau nu un radio sau un televizor (până în 2013 nu plăteai dacă nu declarai că deții radio sau televizor și nu puține erau vizitele inopinate ale angajaților stațiilor locale care urmăreau să te prindă cu mâța-n sac și cu televizoru-n casă). De la 1 ianuarie 2013 însă, au ”simplificat” legea - ai sau n-ai, tot plătești. Baza lor de date este actualizată frecvent, ei primind toate informațiile de la primăriile locale și astfel află cine s-a mutat, când și unde. N-ai făcut tu cerere de-a plăti taxa? Nicio problemă, primești scrisoare acasă: ”Am fost informați că începând din data X v-ați mutat în strada Sapienții la nr. șaișpe bis, nu am primit nicio cerere de la dvs pentru taxa Radio/Tv, completați formularul atașat și trimiteți-l neapărat la adresa de mai jos. Dacă nu-l trimiteți în interval de patru săptămâni, vom considera că vă dați acordul pentru taxa obligatorie (n.r. haha) și va fi emisă factură șamd șamd”. 

Da, sunt de acord că radioul și televiziunea se susțin din bani publici. Pe de altă parte însă, personal mi se pare o taxă abuzivă în principal pentru că nu se calculează pe cap de locuitor, ci pe domiciliu. Bunăoară, jupânul are două domicilii (continuă să figureze și la adresa de la Bayreuth, chiar dacă din iunie s-a mutat din cauza serviciului) și plătește taxa dublă, adică pentru fiecare adresă. Or, mie ăsta mi se pare un abuz, mai ales în măsura în care pe ei nu-i interesează dacă ai radio, televizor, calculator conectat la Internet sau primești informații de la porumbei călători. Locuiești legal? Ești vinovat, poftim de plătește taxa. N-o plătești? Urmează somații, procese and all that jazz. Există o femeie care a hotărât să-i sfideze și care a efectuat două luni de închisoare. Momentan e liberă, dar cum în continuare nu are de gând să plătească, e foarte posibil să se întoarcă după gratii.

Găsesc cu atât mai enervant totul cu cât eu personal (și cu siguranță nu doar eu) prea puțin mai folosesc televizorul strict ca sursă de informare. De regulă, primele informații le aflu de pe Facebook, la televizor mă uit cel mult pentru analize și comentarii aprofundate. Și nu e ca și cum n-aș putea renunța la asta. Iar radio nu ascult aproape niciodată, nu mă împac deloc cu gusturile lor muzicale. Deci se poate spune că plătesc degeaba taxa aia, nu? Sau ok, ca să fiu onestă, mă uit de vreo două ori pe an la televizor: la Concertul de Anul Nou de la Viena și la Concertul unei Nopți de Vară din același oraș (Summer Night Concert). Așadar, pentru aproximativ patru ore de televiziune în total, plătesc peste 200 de Euro anual.  Scump, doamnă, scump, vorba unei cunoscute reclame. Halatul, cât e halatul?

În caz că vă-ntrebați dacă n-or exista totuși niște categorii scutite de plata acestei taxe-lipitori, aflați că lista e scurtă și-n principiu nu e de dorit să te regăsești pe ea. Astfel, nu plătesc taxa de Radio/TV studenții care beneficiază de sprijin de la stat, pensionarii aflați în cămine de bătrâni, persoanele cu handicap de vedere sau auz (cât de cinică e chestia asta? Dacă ai alt tip de handicap, ești bun de plată) și cei care primesc șomaj sau ajutor social. 

Ca o glumă, dacă dai pe google.de căutare după Rundfunkbeitrag (traducerea germană a taxei ăsteia), printre primele opțiuni de căutare se va regăsi ”Rundfunkbeitrag Befreiung”, adică exonerare de la plata respectivei taxe. Lumea caută, încearcă, luptă. Până acum n-a reușit nimeni, dacă nu se  regăsește pe lista de care scriam mai sus. 

Postare de cenușă-n cap

Nu mă simt deloc confortabil la gândul că au trecut niște zile bune fără ca eu să fi scris pe blog, dar mai multe aspecte s-au ”împletit” cu rezultat nedorit în privința asta:

- schimbul 2 de săptămâna trecută a fost absolut epuizant și mi-a erodat nervii cum nu credeam că se va întâmpla (deși mă așteptasem să nu fie apă de roze programul ăsta și eram pregătită să fie greu, dar a fost mai greu decât îmi imaginasem). 

- sâmbătă după-amiază m-am urcat în tren(uri), unde de data asta nu a fost lipsit de peripeții. În favoritul meu, Intercity Express, două lucruri s-au petrecut:

• am vărsat pe mine aproximativ un sfert din cafeaua luată din vagonul-restaurant;
• am avut niște colegi de drum chiar pe scaunele paralele (de cealaltă parte a culoarului) care, timp de vreo 40 de minute, au jucat zaruri. Zaruri. Aveau vreo șase, pe care le țineau într-un pahar de plastic unde le amestecau bine-bine, apoi le dădeau drumul pe măsuța aia pliantă montată pe spatele fiecărui scaun. Zbârrrrr! Notau scorul pe o foaie, le amestecau din nou în paharul de plastic - clipclapclopclappp - și din nou zbârrrrr! pe măsuță. Și toooot așa, zeci de minute, în ciuda privirii mele crunte. Ceilalți pasageri din jur nu păreau prea deranjați, dintr-un motiv foarte simplu: erau ”cablați” și ascultau muzică, deci imuni la zurăiala exterioară. Eu n-aveam căști, motiv pentru care cochetam serios cu ideea să mă duc să anunț conductorul. N-a mai fost cazul, privirea mea probabil le-a penetrat creierele altminteri destul de amorțite și au încetat de la sine. 

Ultimul tren, respectiv cel de-al treilea, a avut 40 de minute întârziere. Așa, cât să pună cireașa pe tortul făcut din ceea ce odinioară fuseseră nervii mei. 

Astfel stând lucrurile, n-am fost în stare de nimic în ultimele 36 de ore decât să dorm, să dorm și să fac recapitulare a sus-numitei acțiuni. Ah, bine, m-am uitat la noul episod ”Suits” (dinamită curată, vi-l recomand). Sper să mă adun și să revin la ritmul normal de 2-3 texte pe săptămână, că urât mi-e să las locul ăsta în paragină....

În altă ordine de idei, mi-e dor de Grecia de mor. Nu am cuvinte să vă spun cât iubesc țara aia, e cel mai ”acasă” pentru mine dintre toate locurile de pe pământ. Am fost o singură dată, în 2002 și de-atunci tânjesc s-o revăd. Anul ăsta nu avem cum ajunge, dar anul viitor trebuie să reîntâlnesc Grecia mea iubită și să înot din nou în Marea Egee, trebuie...