Postare de cenușă-n cap

Nu mă simt deloc confortabil la gândul că au trecut niște zile bune fără ca eu să fi scris pe blog, dar mai multe aspecte s-au ”împletit” cu rezultat nedorit în privința asta:

- schimbul 2 de săptămâna trecută a fost absolut epuizant și mi-a erodat nervii cum nu credeam că se va întâmpla (deși mă așteptasem să nu fie apă de roze programul ăsta și eram pregătită să fie greu, dar a fost mai greu decât îmi imaginasem). 

- sâmbătă după-amiază m-am urcat în tren(uri), unde de data asta nu a fost lipsit de peripeții. În favoritul meu, Intercity Express, două lucruri s-au petrecut:

• am vărsat pe mine aproximativ un sfert din cafeaua luată din vagonul-restaurant;
• am avut niște colegi de drum chiar pe scaunele paralele (de cealaltă parte a culoarului) care, timp de vreo 40 de minute, au jucat zaruri. Zaruri. Aveau vreo șase, pe care le țineau într-un pahar de plastic unde le amestecau bine-bine, apoi le dădeau drumul pe măsuța aia pliantă montată pe spatele fiecărui scaun. Zbârrrrr! Notau scorul pe o foaie, le amestecau din nou în paharul de plastic - clipclapclopclappp - și din nou zbârrrrr! pe măsuță. Și toooot așa, zeci de minute, în ciuda privirii mele crunte. Ceilalți pasageri din jur nu păreau prea deranjați, dintr-un motiv foarte simplu: erau ”cablați” și ascultau muzică, deci imuni la zurăiala exterioară. Eu n-aveam căști, motiv pentru care cochetam serios cu ideea să mă duc să anunț conductorul. N-a mai fost cazul, privirea mea probabil le-a penetrat creierele altminteri destul de amorțite și au încetat de la sine. 

Ultimul tren, respectiv cel de-al treilea, a avut 40 de minute întârziere. Așa, cât să pună cireașa pe tortul făcut din ceea ce odinioară fuseseră nervii mei. 

Astfel stând lucrurile, n-am fost în stare de nimic în ultimele 36 de ore decât să dorm, să dorm și să fac recapitulare a sus-numitei acțiuni. Ah, bine, m-am uitat la noul episod ”Suits” (dinamită curată, vi-l recomand). Sper să mă adun și să revin la ritmul normal de 2-3 texte pe săptămână, că urât mi-e să las locul ăsta în paragină....

În altă ordine de idei, mi-e dor de Grecia de mor. Nu am cuvinte să vă spun cât iubesc țara aia, e cel mai ”acasă” pentru mine dintre toate locurile de pe pământ. Am fost o singură dată, în 2002 și de-atunci tânjesc s-o revăd. Anul ăsta nu avem cum ajunge, dar anul viitor trebuie să reîntâlnesc Grecia mea iubită și să înot din nou în Marea Egee, trebuie...