Dupa cate (zeci de) mii de kilometri parcursi te poti numi sofer?

Acum un an, dupa primele clipe de euforie ca urmare a telefonului pe care-l asteptasem de-atatea ori cu un sentiment care, nu exagerez, semana dubios de mult cu disperarea, telefon din partea HR-ului cu mesajul "Felicitari, ati primit postul", m-a apucat groaza. Pentru ca am realizat ca nu mai e cum s-o dau cotita: trebuie sa conduc. Serviciul depindea in mod absolut de disponibilitatea mea de a ma deplasa cu masina. 90 de kilometri, zilnic. 

Mi-a fost teribil de frica. La acea data, experienta mea la volan se concretiza in vreo 500 de kilometri in 3 ani, din care covarsitoarea majoritate cu sotul in dreapta. Stilul meu de condus urma stravechiul principiu "mama-mpunge, fata scoate", adica depindeam de aproape orice indicatie a copilotului. "Incetineste ca nu mai prinzi verde si trebuie sa fii pregatita sa franezi, vezi ca ala din fata are prioritate ca tu faci stanga, incadreaza-te din vreme pe banda de dreapta, ia curba mai larg, schimba viteza intr-o treapta superioara, n-auzi ca urla motorul?" samd. Ce s-aud, frate, eram surda toaca. Inconstient, ma bazam pe el, lucru pe care nu eram dispusa sa-l recunosc si cotcodaceam ca o gaina proaspat ouata cand mi se atragea atentia in acest sens. 

Faptul ca atat eu, cat si masina, am scapat fara pagube majore din aceste aventuroase inceputuri ale mele ca sofer, se datoreaza in primul rand ajutorului divin si-n al doilea rand precautiei celorlalti din trafic. Era o sarbatoare cand ajungeam la destinatie fara sa fi incasat niste claxoane impacientate sau mustratoare. La lasarea serii deja ma apucau carceii: "iar am de mers maine cu masina!", abia reuseam sa adorm, ma trezeam de cateva ori pe noapte, a doua zi imi tremura piciorul de pe ambreiaj, mana de pe schimbator si sufletul din mine, la intoarcerea acasa concluzionam ca "nu ma mai sui la volan in viata mea", pentru a o lua de la capat numai cateva ore mai tarziu. 

De-atunci am parcurs mai bine de 20.000 de kilometri. Ca urmare a negraitei mele indemanari, masina a trecut in ultimul an prin doua inlocuiri de spoiler, una de radiator si a primit cauciucuri noi. Teama s-a mai estompat, dar am ajuns la concluzia ca sunt ingrozitor de femeie la volan: nu ma abat de la traseul uzual nici in ruptul capului, parchez numai cu fata (de preferat pe stanga, pe dreapta numai cand nu am de ales), nu depasesc decat daca am in fata un tractor a carui limita de viteza e de 20 Km/h, a trebuit sa-mi spuna sotul (la telefon) unde sunt luminile de ceata pentru ca singura n-am izbutit sa le dibuiesc si lista ar putea continua. 

Ceea ce ma face sa ma intreb: avand in vedere ca am strabatut de mai bine de patru ori distanta dintre Romania si Polul Nord (care, calculand de la Bucuresti, e de 4.187 km, apropo), e normal sa fiu, in continuare, atat de curca la volan? Stiu, adaptarea si progresul variaza de la o persoana la alta.

Dar totusi, hmm.... n-ar fi fost deja cazul sa...? Ce verdict ar da experienta voastra de soferi?

(Multumesc anticipat pentru recomandari si sfaturi si, daca acestea vin din partea domnilor, va asigur ca n-o sa reclam ca barbatii sunt misogini. In cazul mai sus descris, au tot dreptul sa fie :D).