Cât de puțin îți trebuie uneori...

.... ca să-ți începi ziua cu o stare de bine.

Azi dimineață (încă nu bătuse ora 6), ce să fac și eu: răzuiam cu râvnă geamurile mașinii. Mult alb în jur, întuneric și liniște. Atât de liniște, încât nu se-auzea decât cum se crapă de ziuă :D Stâlpii de iluminat răspândeau ceva asemănător cu un fel de ceață difuză și gălbuie. Aerul era rece și tăios, aveam senzația că mi-au pătruns 1000 de cioburi mărunte-mărunte în nas (cică un feeling asemănător, evident că la scară mult mai mare, au și cei care prizează cocaină; cu regret vă mărturisesc că eu nu m-am simțit deloc high).

Singurul sunet perceptibil e cel al racletei mele. Hârști-hârști, schimbăm mâna, că asta deja doare și au început să înghețe degetele înmănușate. Tiii, că delicată mai sunt, frățioare.

De undeva din față se aud voci, care se apropie tot mai mult.

Un el îi explică unei ei - ce-i drept, pe un ton calm și plin de înțelegere :D - că e complet pe dinafară.  "N-ai idee unde ești, acolo ai făcut la dreapta prea devreme, mergi într-o direcție total greșită, n-ai niciun reper". Huh, e chiar pisălog cetățeanul. Ea ascultă smerită, îngânând câte-un "ja, ja".

Cei doi se opresc lângă mașina mea între timp aproape complet curățată, dau bună dimineața, iar el mă întreabă în ce direcție se află universitatea.  Așa-i că prima la stânga?
Prima la stânga, apoi prima la dreapta și apoi tot înainte, mitraliez eu scurt. 
- Mulțumim, spune el, și adaugă zâmbind:  succes cu mașina și drum bun!

O urare în definitiv banală, care însă mi-a înfrumusețat începutul de zi.  Cum spuneam la început, e uimitor cât de puțin e necesar câteodată.

PS: recitind postul, întrebarea s-a ivit de la sine: ce păcatele mele căutau respectivii la universitate, la ora 6 dimineața?