Gânduri pentru prima mea mașină

Mai ții minte prima noastră întâlnire? Era pe la sfârșit de 2007, luasem de câteva luni permisul și nu știam de nici unele, deși impresia mea era alta. Mi-am înfipt nemiloasă și nepricepută picioarele în pedalele tale și te-am forțat pe șoselele Bavariei, ți-am înecat motorul și, cu toate că am parcurs numai câteva zeci de kilometri împreună, mi s-a cam făcut teamă. Nu de tine, cât mai ales de ceea ce reprezentai tu. Mult timp n-am mai avut curaj să pornesc la drum cu tine, decât dacă eram însoțită. Nu știam atunci că vor veni ani în care vom fi numai noi două, zi de zi... 

Uite o poză din vremea începuturilor noastre. Cât de crispată eram.... și cât de străină îmi păreai. 

(Și cât de tânără eram, dar nu despre asta e vorba acum. Și nici despre faptul că nu mă avantaja deloc șaten-roșcatul ăla. Ce-o fi fost în capul meu?!). 

Au trecut câțiva ani, ani în care tu nu erai pentru mine decât "mașina" si nu mă gândeam la tine decât ca la un accesoriu necesar și menit să ne facă viața mai ușoară.

Dar, într-o bună zi.... mi-ai devenit dintr-odată indispensabilă. Mă angajasem, aveam de făcut naveta, transportul în comun până la destinație era extrem de problematic (imposibil, de fapt, în intervalele orare când aveam nevoie), deci tu rămăseseși unica variantă. 

Că eram înspăimântată, e puțin spus. Parcursesem cu tine, în trei ani și jumătate de când aveam permis, 500 de kilometri în total. Și numai cu soțul în dreapta, singurul dintre noi pe care-l cunoșteai ca șofer. Iar acum, iată-mă (sau iată-ne) în fața perspectivei a aproape 2000 de kilometri pe lună. Singure, doar eu și cu tine.

Previzibil, te-am pocnit încă din prima zi. Greșisem drumul, am vrut să întorc într-o benzinărie și ți-am proptit nasul într-un perete de plexiglas. Frumosul tău spoiler s-a făcut praf și-ai primit, câteva zile mai târziu, unul nou - tot în culoarea ta (gri), motiv pentru care nu l-am mai vopsit în nuanța ta metalizată. Nu te-ai supărat pe mine și, după ce mecanicul te-a externat din service-ul unde fuseseși tratată, ne-am așternut, cu adevărat, la drum. 

Oboseala acumulată și-a spus cuvântul și, cu toate că aveam de-acum ceva experiență, jumătate de an mai târziu te-am lovit din nou. Ceva mai serios de data asta: ai avut nevoie nu doar de spoiler, ci și de radiator nou. Am povestit aici cum s-a întâmplat totul. Ți-a trebuit atunci aproape o săptămână de spitalizare în service. Dar încă o dată, m-ai iertat. Oare la ce te-oi fi gândit tu atunci....?

90 de kilometri zilnic, de cinci ori pe săptămână. Zi, noapte, zăpadă, ploaie torențială, ceață, caniculă. Noi două eram mereu împreună. Cu timpul, am ajuns să te cunosc foarte bine și-am început să mă relaxez. Dacă în primele luni nu cutezam nici să mestec gumă la volan - mi se părea că-mi ia din concentrare -, după o vreme ascultam muzică, fredonam, mâncam liniștită cu o singură mână pe volan, ehei... :) Și nu mai erai "mașina", deveniseși "Baby". Te salutam dimineața, când te lăsam în parcarea firmei îți spuneam că ne vedem în jurul orei cutare și că între timp ai "fete" de toate tipurile în jur, deci ai cu cine să stai de vorbă până vin eu... 

"Pe mâine, Baby. Ești ok, te-am pus bine aici", îți spuneam când ajungeam acasă. Ai ajuns să faci parte din mine, ai trăit împreună cu mine toate greutățile începuturilor, tot ce știu să fac la volan, știu pentru că m-ai învățat tu și nu ți-ai pierdut încrederea în mine.

Ieri dimineață ne-am luat rămas-bun. Ai îmbătrânit, ai început să ai nevoie tot mai des de doctorul-mecanic. Când s-a pus problema unei mașini noi, primul meu gând a fost la tine. "Ce facem cu Baby?!". Nu mă împăcam deloc cu ideea de a te lăsa la un serviciu de dezmembrare - ceea ce probabil s-ar fi întâmplat, având în vedere că ești prea ostenită de ani și de sutele de mii de kilometri pe care le-ai acumulat la bord...

Însă am avut noroc! Un văr a hotărât că are nevoie de tine, pentru soție - și ea, începătoare la volan, cum eram eu când m-ai cunoscut. Va avea grijă de tine, te va duce la doctor, va repara tot ce e de reparat la tine. Soția lui e norocoasă că te are pe tine, iar tu ești norocoasă că ai ajuns la niște oameni responsabili și inimoși.

Ieri ți-am vorbit, cu noduri în gât și lacrimi în ochi. Te-am sărutat, mi-am lipit obrazul de tine și ți-am spus diverse, pe care n-o să le repet aici, pentru că rămân între noi două. Sunt liniștită că te las pe mâini bune, așa cum și tu știi că m-ai lăsat pe mâini bune.

Ai cunoscut-o pe Blackie, știi că e o fată pe cinste și că-mi va fi bine la volanul ei. Dar tu vei fi întotdeauna specială și vei avea mereu un loc aparte în inima mea. Și știi ceva? Chiar dacă erai tare cochetă atunci când te-am cunoscut (poza de mai jos stă mărturie), eu te voi păstra în suflet așa cum ești acum, Baby: ușor decolorată de intemperiile vremii, cu spoiler înlocuit, cu multiple zgârieturi, cu vopseaua sărită ici-colo...

Drum bun, draga mea Baby, cea dintâi mașinuță a mea...