Praga prin ochii mei (III)

Îmi doream un suvenir din Praga, dar nu aveam deloc idee ce-ar putea să fie. Ştiam cu siguranţă ce nu vreau, în schimb: brelocuri, globuri de sticlă cu podul şi fulgi de zăpadă, păpuşi Matrioşka, magneţi, căni, ouă Fabergé (vorbă să fie), pernuţe sau tricouri cu "I love Prague", cercei de tablă colorată (sau ruginită, în care caz erau înnobilaţi cu titulatura "vintage"), miniaturi de lemn, ouă cu Maica Domnului, gablonţuri din sticlă de Murano... Toate astea şi altele asemeni lor erau big no-no. Şi nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, la o adică (unele erau chiar foarte frumoase), dar cred că aşa ceva merită să-ţi cumperi doar în măsura în care eşti un colecţionar constant.

Am prea destule din categoria "multe şi mărunte", şi afară de asta, chiar nu mă atrăgea nimic. Nu mă lua nimic de ochi, cum se spune. E adevărat că timpul era scurt şi nu aveam răgaz să mă zgâiesc pe îndelete la toate cele, dar chiar dacă aş fi avut... cred că tot la aceeaşi concluzie aş fi ajuns.

Pe parcursul uneia dintre cele, cred, cinci-şase traversări ale podului, am zăbovit câteva minute să-l privim la lucru pe unul dintre pictori. Desena, ca toţi ceilalţi de altfel, în cărbune. Tocmai termina portretul unei fete şi am stat să contemplăm cu câtă migală, folosind mai multe tipuri şi dimensiuni de cărbune, îi desenează părul - care nu era tocmai simplu de redat, fiind vorba de o coafură afro în mai multe nuanţe. Ce-a ieşit mi s-a părut extraordinar. Asemănarea era uluitoare - şi totuşi, era o altă "ea". Mai interesantă, mai misterioasă, mai... altcineva.

Nu ne-am decis pe loc. Ne-am mai plimbat, ne-am mai foit, am mai străbătut câteva străduţe, ne-am mai aşezat la umbră. Am cercetat şi desenele altor pictori "cantonaţi" pe pod, dar niciun portret nu ni s-a părut atât de expresiv precum cel deja menţionat. Soţul părea mai încântat de perspectivă decât mine. Eu nu prea ştiam cum să abordez ideea de a fi desenată; mai exact, nu ştiam dacă sunt dispusă să mă las studiată. Nu privită - studiată. Era şi foarte cald la ora aceea şi, chiar dacă pictorul avea o umbrelă pentru clienţii săi, tot nu mă vedeam rumenindu-mă ca o ciozvârtă la grătar timp de aproximativ jumătate de oră, cât dura în medie realizarea unui portret. 

Spre seară am ajuns iar pe pod şi, de data asta, am nimerit când pictorul care ne atrăsese atenţia începea un nou portret. Pregătise o coală nouă A3 şi luase în mână cărbunele. Ne-am zis, asta e. Hai să-l urmărim cum desenează, de la zero. Dacă ne-o plăcea la final... mă aşez pe scaun. Dacă nu, nu. 

Nu doar că ne-a plăcut rezultatul, dar ne-a uluit şi modul în care lucra. Din trei-patru linii definise deja conturul feţei. A acordat o atenţie deosebită ochilor, pe care-i desena în paralel cu nasul. O tuşă la nas, un detaliu la ochi. Conturul sprâncenelor, accentuarea nărilor. Probabil e ceva ce ţine de echilibrul şi simetria chipului în ansamblu, nu ştiu. Schimba des cărbunele, în funcţie de ce urma - contur sau "umplere" - şi intensitatea culorii, iar pentru umbre folosea un burete. Pe nesimţite, din foaia albă începea să ne privească o femeie. Una care semăna foarte bine cu fata de pe scaun, dar părea descinsă din alte lumi. Avea un quelque chose medieval, din punctul meu de vedere.

Tot timpul cât m-a desenat, am zâmbit. Şi asta nu numai din cochetărie. Sentimentul era însă fantastic. Întregul tablou mi se părea cumva desprins dintr-un film. Eu, pe cel mai mare pod din Praga, ascultând fluviul de sub mine şi vântul care îmi răzleţea şuviţele... un bărbat studiindu-mă, trasând linii şi contururi, iar privindu-mă, iar desenând.... soţul care se uita când la mine, când la desen.... trecătorii care se opreau curioşi, zâmbeau şi-mi făceau semne aprobatoare, adică e bine ce iese... iar eu nu ştiam ce se întâmplă pe şevalet. Îmi puteam doar imagina şi mă întrebam cum mă vede pictorul, oare. Sau CE vede când se uită la mine.

M-am gândit la multe. La mine, la unii oameni din viaţa mea, la unele întâmplări şi experienţe trăite, care probabil mi se pot citi pe chip. 

M-am întrebat ce s-o vedea, oare, în ochii mei.

Cărbunele alerga pe hârtie, în timp ce în mintea mea se luau la întrecere amintiri, oameni, râsete,  emoţii, doruri, nostalgii şi vise. 

Un moment mai târziu mă pomeneam întrebându-mă, cu superficialitate, dacă mi-o fi stând bine părul. 

Privirea îmi luneca mereu pe de lături şi cred că măcar de vreo zece ori mi-a făcut semn, surâzând înţelegător ca un profesor elevului ştrengar, să mă uit spre el şi nu spre altundeva. 

"Ok", a zis într-un sfârşit şi în secunda aia mi-a fost teamă. Dacă n-o să mă plac? Sau, mai rău, dacă n-o să mă recunosc?

Nu mi-a venit să cred. "Is this really me?!". Cochetăria feminină s-a iţit din nou. "Do I really look.... like this?". "This is how I see you", a zâmbit pictorul, încântat de entuziasmul meu. Un necunoscut, care mi-a arătat o altă eu. Un zâmbet enigmatic, nişte ochi care par să fi văzut multe.

Nu m-am plăcut niciodată cine-ştie-ce din punct de vedere fizic - de multe ori, chiar dimpotrivă. Dar omul ăsta m-a desenat într-un fel de-mi place până şi mie. Într-atât, încât există pericol de narcisism :D Mai ales că îmi place la nebunie cum mi-a desenat părul :))

Portretul a fost înrămat şi, dat fiind că în sufragerie avem deja diverse chestii pe pereţi, l-am pus în dormitor. Prin urmare, e cam primul lucru pe care-l vede soţul când se trezeşte. Eh, noroc că-mi stă bine părul :D