Inocenţă şi perfecţiune, sub semnul splendorii lui Zubin Mehta :)

La fel ca data trecută, m-au încercat simultan mai multe sentimente - nostalgie, emoţie, drag şi duioşie - în clipa în care l-am revăzut, de la doar câţiva metri, pe omul care pentru mine este un absolut, reprezentând Alfa şi Omega în materie de muzică clasică. Zubin Mehta a aşteptat surâzător ca furtuna de aplauze să se domolească şi după ce-a salutat publicul, ne-a prezentat pe scurt - în limba germană - cele două lucrări din repertoriu, făcând despre fiecare câteva precizări.

"Veţi asculta mai întâi uvertura 'Egmont' în interpretarea orchestrei de tineret a Operei de Stat şi este momentul să vă spun că noi n-am mai cântat niciodată împreună. Consideraţi, prin urmare, că aceasta e repetiţia generală. Egmont a fost decapitat, după cum ştiţi... iar noi îl vom decapita încă o dată în această seară", a punctat el mustăcind, stârnind râsete şi noi aplauze. Apoi s-a întors către orchestră şi a ridicat bagheta.

Nu am pregătire în domeniu şi nu ştiu să "aud" notele muzicale, dar cu toate acestea am avut senzaţia că membrii orchestrei interpretează ezitant, ca şi cum ar merge pe bâjbâite şi sunt oarecum timoraţi de personalitatea celui care-i conduce de la pupitru. Departe de a mă deranja acest lucru, m-a impresionat şi m-am gândit ce experienţă extraordinară este pentru aceşti copii (cu vârste cuprinse între 17 şi 22 de ani) să cânte cu un maestru de calibrul lui.

Nu m-a deranjat nici atunci când, cunoscând foarte bine uvertura "Egmont" (o ascultasem de zeci de ori), mi-am dat seama că unii dintre instrumentişti au intrat prea repede, la un anumit pasaj din primele momente. Dar Zubin Mehta a reuşit să-i "repună pe circuit", iar restul lucrării a fost interpretat frumos, curat şi fără poticneli. Mi-a plăcut mai ales felul în care a ştiut să le redea încrederea copiilor după ezitarea de la început. Am mai spus-o şi cu alte ocazii, o parte din geniul lui Zubin este dat de felul în care stabileşte comunicarea cu orchestra, iar acum am avut ocazia să mă conving de acest lucru în spaţiu şi timp real. Mi-a făcut mai multă plăcere să asist la asta, decât dacă orchestra ar fi interpretat perfect.

"Recviemul" lui Verdi îl ştiam doar parţial. Interpretat de orchestra mare a Operei de Stat, s-a simţit imediat diferenţa faţă de copiii dinainte: aceştia erau muzicieni profesionişti şi experimentaţi, care mai cântaseră cu Zubin Mehta şi-i cunoşteau stilul.

Muzica este intensă, răscolitoare, patetică şi contrastantă. Dar.... aş avea un "dar". Poate că, admirându-l din tot sufletul pe Mozart, sunt subiectivă. Sau poate nu am suficientă cultură muzicală, sau poate că Verdi nu mi se dezvăluie pe deplin. În tot cazul, Recviemul lui Mozart îmi pare mult mai penetrant. "Lacrimosa" lui este de-o frumuseţe absolut sfâşietoare, exprimând dramatismul finalului, resemnarea în faţa implacabilului şi atingând în acelaşi timp cele mai adânci resorturi ale sufletului.

Recviemul verdian începe într-o notă dramatică, tensiunea fiind dozată în crescendo şi atingând, din punctul meu de vedere, apogeul cu "Dies Irae". A fost momentul în care mi-am încleştat mâinile şi l-am privit intens pe Zubin Mehta, simţind pentru prima dată de la începutul concertului că devin parte a muzicii şi muzica devine parte din mine.
 
Itzhak Perlman spunea la un moment despre dat despre Zubin că "a-l privi dirijând este la fel de intens pe cât este de-a îl asculta". Are dreptate. Cu toate că nu-l vedeam din faţă, îmi puteam foarte bine imagina tensiunea de pe chipul lui şi am trăit momentul "Dies Irae" mai intens decât orice altă parte a Recviemului lui Verdi.
 
Iată aici o interpretare relativ recentă a acestei părţi; ascultaţi-o şi imaginaţi-vă cum s-au auzit instrumentele de percuţie sub cerul liber, ascultate dintr-o "mare" de aproximativ 10.000 de persoane care păreau că au uitat să respire:

"Dies Irae" s-a repetat şi în ultima parte şi l-am "resimţit" mult mai intens decât prima oară. Nu mai exista nimic în afara dirijorului ale cărui mişcări le urmăream ca hipnotizată şi a muzicii care îmi invada sufletul şi mintea.

Sute de baloane albe au zburat spre cer la finalul concertului, în timp ce publicul ovaţiona în picioare, striga "Bravo!" şi aplauda cu energie şi entuziasm, descătuşând parcă toată tensiunea indusă de muzica apăsătoare a lui Verdi. Zubin Mehta a revenit de patru-cinci ori pe scenă, lumea parcă nevoind să-l lase să plece.

A fost o seară extraordinară, iar condiţiile deosebite în care am urmărit concertul au făcut ca totul să fie cu atât mai aparte. Pe drum spre hotel fiecare pas mă durea, fiecare respiraţie o simţeam în coloana tensionată, fiecare mişcare trimitea zeci de ace în muşchii înţepeniţi.
Dar uitate au fost de îndată toate acestea, rămânând doar fericirea de a-l fi revăzut pe dragul meu Zubin şi de a-mi fi umplut din nou sufletul cu muzica şi prezenţa lui... :)