Acum vreo hăăăt, 7-8 ani, viitorul (pe-atunci) soţ trebăluia pe
meleaguri străine - unde l-am urmat, după ce ne-am procurat certificatul
rozaliu - şi eu eram la Bucureşti, de asemenea trebăluind. Ne vedeam la
câteva luni, dar comunicam zilnic - prin sms-uri, telefoane sau, când aveam noroc, pe messenger, sănătate şi zile senine cui l-a inventat. Nu era
uşor, dar n-o să mă lansez acum în discursuri de tip "relaţia la
distanţă chiar poate să funcţioneze"; altceva voiam să vă povestesc.
Într-o seară, în timp ce eram ocupată cu masarea şi cremuirea conştiincioasă a zonelor pângărite de ticăloasa celulită, sună telefonul. Număr necunoscut. Cu mâinile pline de cremă, apuc telefonul cu un prosop şi răspund răstit, fiind gata să trântesc conversaţia în nasul cui mă întrerupe din nobila-mi îndeletnicire.
M-am lichefiat pe loc - era omul meu. Care, după efuziunile de început, m-a întrebat ce fac.
Ăăăăăăăă, cum să-i spun ce fac? Mi se părea o erezie. Bărbaţii nu trebuie să ştie că ne cremuim (de parcă ar fi chiori de-amândoi ochii şi n-ar observa nenumăratele tuburi şi cutiuţe din baie), ei trebuie să vadă numai produsul finit şi legat cu fundiţă roşie (nu cumva v-aţi gândit la prostii?).
Regretabil însă, nu mă găseam într-o dispoziţie creativă, aşa că n-am putut inventa la repezeală decât că mă uit la televizor. Doar nu era să-i fi spus că gătesc, serios acuma :D Intra în panică bietul.
- La ce te uiţi?
Argghhhh.... la ce, la ce, la ce?
- Hai, spune drept, ce făceai?
Mda, m-a prins că televizorul e închis.
- Ei bine, dacă vrei să ştii exact ce făceam, află că mă dădeam cu o cremă contra celulitei!
Na. Ia-o p-asta.
La celălalt capăt al firului, linişte.
-.... alo?
L-am şocat, îmi zic.
-... da, aici sunt. Mă întrebam dacă... nu e prea târziu pentru crema asta?
Stop-cadru. Nu asta ar fi trebuit să spună. Un contrariat "dar tu nu ai nevoie de aşa ceva!" ar fi fost imperios necesar.
Orgoliul meu a avut nevoie de luni de zile de îngrijiri medicale.
Postări
7 comentarii:
Pff...cat de bine am putut rade. :)) Chiar ca sinceritate maxima.
Pai nu vrem noi, femeile, ca barbatii sa fie sinceri, sa putem avea incredere in ei? Daca asta vrem, trebuie sa suportam si pagubele colaterale! :-))
:)) :)) :)) you've made my day :)) :)) :))
Ale, tu nu cumva râzi de celulita meaaaa? :))))
(pe care, în ciuda masajelor şi-a cremuirii, încă o am!) :)))
Adevărul este că acum râd şi eu, dar atunci eram stresată la ideea "deci se vede că am!" :D
Daaaa, sinceritatea e indispensabilă, dar nu şi când cade greu la stomac :)) Strict în cazul dat, nu m-aş fi supărat să fiu minţită frumos :))
Dar nah, măcar pot să mă bazez pe el că o să-mi spună adevărul când va veni momentul să-l întreb dacă m-am îngrăşat :D
Thea, mai ştiu un exemplu şi, culmea, tot cu celulită - o tipă jelea că vaaai, câtă celulită are. Soţul ei, relaxat: "vezi-ţi de treabă, dragă, n-ai". Ea, isterizată: cuuuuum, nu veeeezi că am?
Vine omul, se uită mai îndeaproape la coapsele ei: "de fapt, da... acum că mă uit, da, ai..." =))
Urmarea se intuieşte :D
da' poate ca "prea tarziu" a fost folosit pentru a indica o ora tarzie... nu stiu, zic si eu sa mai salvez situatia :)
mi-ai adus aminte de mine tot la inceputul relatiei, cand mi-a facut o surpriza si a aparut pe la 9 seara la mine la usa. Aveam capul plin cu bigudiuri si l-am tinut la usa pana le-am scos si am reusit sa ma piaptan cumva... si tocmai bine ca am avut subiect de bombaneala pana dimineata.
Veronica.
Trimiteți un comentariu