Cum m-am îmbrăcat astăzi (Blog Challenge 14)

Dacă e să trag o concluzie după ce-am parcurs aproape jumătate din ea, pot spune că leapșa-foileton a avut până acum câteva teme așa de anoste, de mai să mă apuce un mare căscat scriind la ele. Nici asta de acum nu e deosebit de stimulativă, dar tot e mai rezonabilă decât ”ce-ai mâncat azi”. Mai exact, se presupune că trebuie să-mi descriu îmbrăcămintea din ziua postării. Adică de azi, cum ar veni. Numai că n-o să fac asta, pentru că aș termina într-un singur rând: n-am ieșit din casă, deci colanți bleumarin și-un tricou portocaliu de casă, the end.

Plictisitor, nu? Mie-mi spuneți. Și nici dacă aș fi descris ținuta din zilele mele obișnuite de serviciu n-ar fi fost cu mult mai interesant: la muncă port blugi și, în funcție de anotimp, tricou, top, un cardigan peste (sau nu) sau o bluză simplă. Niciodată fustă sau cămașă; e un depozit, cu praful și inconvenientele aferente. Cât despre încălțăminte - obligatoriu, așa numiții pantofi de protecție (ca un fel de adidas întărit în față). Sunt recuzită de serviciu (îi primim gratuit, în funcție de mărime) și nu-s din cale-afară de arătoși, dar fără ei nu te lasă nimeni să muncești. Și bine că nu te lasă: s-a întâmplat de vreo câteva ori să lunece un suport metalic de pe rampa specială pe care-l transportam și să-mi vină direct peste degetele de la picioare. Fără încălțămintea specială, fractură scria pe mine. Așa, n-am avut absolut nimic.

Și gata, cu asta s-ar numi că am epuizat și povestea ținutei mele uzuale, de aproape fiecare zi. Ce-i drept, ar fi ieșit un post cu ceva mai multe rânduri, dar tot cam la fel de plictisitor precum ”Critica Rațiunii Pure” ar fi fost. 

Toată polologhia de mai sus a fost de fapt un preambul prin care am dorit să vă lămuresc de ce voi povesti despre ținuta din ziua de vineri. 

Alaltăieri, vineri adică, am fost la München. Și după ce m-am gândit mult (și bine :D), am ales o rochie de mătase cu un imprimeu floral bej cu negru, peste care am purtat un bolero lung din mătase neagră. Pantofi cu toc mediu, cercei aurii cu niște mărunte cristale Swarovski, poșetă aurie. Și ceasul, de care nu mă despart niciodată.

Părul ar fi stat mult mai bine de-atât, dar s-a jucat vântul prin el. 

Arătam cam obosită, știu. Așa și eram. Inclusiv din motivul ăsta nu par din cale-afară de entuziasmată, deși puteți să mă credeți pe cuvânt că mă năpădiseră emoțiile bune, pozitive, calde și prietenoase :))

Prima fotografie e făcută în fața Filarmonicii, a doua - la Operă, în timp ce ne plimbam. Filarmonica a fost destinația noastră.

Poate că ați intuit deja ce-am făcut pe-acolo, nu? :) L-am revăzut, pentru a opta oară, pe Zubin într-un concert :) A fost așa cum știam că o să fie - frumos, emoționant, ca un balsam, un adevărat Spa pentru sufletul meu destul de hărțuit în ultimele luni. Dar despre această experiență, ca de obicei, într-un articol separat :)

Mare e lumea asta și felurite creaturi călătoresc prin ea...

Introvertită cum mă știți și socializând cu vizibil mai mult succes online decât offline, am descoperit pe Facebook o chestie simpatică. Este vorba despre o listă a unor plângeri înaintate de turiștii din diverse părți ale lumii, clienți ai agenției Thomas Cook. Agenție care, judecând după reclamațiile unora dintre ei, s-ar crede că are magnet pentru făpturi abia coborâte din baobab :))

Am selectat câteva dintre ele. Pe mine m-au amuzat, ceea ce vă doresc și vouă :D (Da, sunt reale. Oamenii ăștia chiar există).

1. ”În timpul vacanței petrecute în India, am fost dezgustat să constat că-n aproape toate restaurantele se servește curry. Nu-mi place mâncarea condimentată”.

I-auzi. Dar tu cam ce credeai c-ai să mănânci în India, dacă nu preparate pe bază de curry? Creastă de cocoș marinată în esență de coarne de cerb tânăr? Să fii mulțumit dacă n-ai băut și apă cu aromă de curry. 

2. ”Femeilor nu ar trebui să li se permită să facă plajă topless. Acest aspect a fost foarte derutant pentru soțul meu, care nu dorea decât să se relaxeze”. 

Pfuahaha, dar ce te-a făcut soțul în foi de viță :)) Și zi așa, a suferit mult bietul de el, nu? S-au prelins sudorile pe el și, în încercarea de-a nu se mai uita într-acolo, a dezvoltat una dintre cunoscutele complicații date de situațiile când vrei să înșeli atenția vulturească a legitimei, complicație cunoscută sub numele de strabism conjugal.

3. ”Ne-am dus în vacanță în Spania și-am avut o problemă cu șoferii de taxi, care erau cu toții spanioli”. 

Ăsta cred că e cumnat cu tipul siderat de curry-ul omniprezent în restaurantele din India :)) Alo domnu', fii atent că-ți vând un pont: data viitoare să vă petreceți concediul în Taumatawhakatangihangakoauauotamateapokaiwhenuakitanatahu. Acolo sunt destul de multe șanse să nu dați peste șoferi spanioli. (Localitatea chiar există, e situată în Noua Zeelandă).

4. ”Plaja era prea nisipoasă. A trebuit să curățăm totul când ne-am întors în cameră”.

Probabil că oamenii ăștia s-ar simți minunat pe o plajă plină de pietre colțuroase, scoici sparte și alge care se lipesc de piele. Și meduze. Foarte multe meduze :D Și crabi, să le țină companie meduzelor :))

5. Nisipul le-a provocat și altora traume. ”Nisipul nu arăta precum în imaginea din broșura turistică. Acolo părea alb, dar în realitate era mai mult galben”. Așa, și problema fiind care? Nu se asorta galbenul cu restul vestimentației voastre?

6. ”Nu ni s-a spus că vor fi pești în apă. Copiii s-au speriat”. Mda, adevărul e că-i foarte puțin probabil să fie pești în apă, dacă nu e vorba de vreo piscină. Nimănui nu i-ar fi dat prin cap una ca asta. Propun să descânte copiii de frică. După care să-i trimită să se joace cu meduzele de la punctul 4, poate că de ele nu s-or speria :))

7. ”Cu toate că în broșură se menționa că bucătăria este complet utilată, nu am găsit feliator de ouă”. Serios, voi știați că există așa ceva? Eu nu, am cercetat cu google :)) În schimb știam demult de existența aparatului de împachetat sarmale (nu, n-am; eu le înfăș manual, cu devotament și simț de răspundere :D Însă mă-ntreb dacă revoltații ăștia or fi avut un astfel de dispozitiv în bucătăria lor în mod evident incomplet utilată).

8. Hait, am mai găsit unul traumatizat de spanioli. Grăiește revoltat cetățeanul: ”când am fost în Spania, erau prea mulți spanioli acolo. Recepționerul vorbea spaniolă, mâncarea era spaniolă. Nimeni nu ne-a informat că vor fi atât de mulți străini”. Fecior, ține minte un cuvânt: Taumatawhakatangihangakoauauotamateapokaiwhenuakitanatahu, cu peronul pe partea dreaptă.

9. ”Am fost înțepat de un țânțar. În broșură nu se menționează țânțarii”. Păi dacă n-au plătit spațiu publicitar :))

10. ”Eu și logodnicul meu am solicitat o cameră cu două paturi, dar am fost repartizați într-o cameră cu un singur pat mare king size. Vă facem responsabili pentru faptul că am rămas însărcinată și solicităm despăgubiri. Dacă ni s-ar fi dat o cameră cu două paturi, acum nu aș fi gravidă”. 

Tipa asta le bate pe toate puștoaicele care se întreabă dacă au rămas însărcinate după ce s-au șters cu prosopul lui iubi :))

Eterna manie a persecuției noastre

Este cel de-al treilea an când scriu un post despre Eurovision; bag seama că începe să devină un obicei. Nu mi-am propus asta, dar dacă mă mănâncă tastele să mă exprim.... Și cum să nu se întâmple așa când mă uitam aseară că abia dacă se anunțaseră voturile din primele 20 de țări și canalele Social Media deja dădeau în clocot: ”Făcătură! Sabotaj! Se fură voturile României!”.

Sincer, nu cred că s-a furat nimic și nu ne-a sabotat nimeni. Am primit cât meritam. În primul rând, asta nu era piesă de Eurovision; n-a avut niciun cârlig. Melodie? Lălăită, banală, somnifer. Show, coregrafie, efecte speciale, vreun ceva-cumva care să te ia de ochi? N-avem, mai poftiți pe la noi. Versuri? Aha, aici e aici. Melodia are mesaj, au decretat doct unii. Așa, ce fel de mesaj? Că vai de mine, săracii români sunt nevoiți să muncească pe meleaguri străine, jaleeee. De ce ne-ar vota un continent întreg pentru că ne jelim? Unii trăiesc cu impresia greșită că, dacă filmele cu mesaj social puternic obțin premii la festivale europene, ne putem prezenta oriunde cu teme de-astea, lumea va lăcrima cu empatie și ne va potopi instantaneu cu voturi. Ei ce să vezi, nu s-a întâmplat, pentru că nu mesajul este totul, contează și ”ambalajul” în care îl prezinți. Dincolo de asta însă.... ups, exceptând moldovenii și românii din diaspora, nimeni n-a înțeles ”mesajul” :))) Și nu toți cei care l-au înțeles au fost și impresionați, apropo de faptul că Italia nu ne-a dat niciun punct.

Ăsta a fost unul dintre principalele ”mere ale discordiei” în ceea ce privește piesa României. De ce-au cântat în limba română, se întreabă unii. Taman pentru că unicul criteriu prin care ar fi putut atrage voturi era mesajul, ai fi zis că este esențial ca acest mesaj să ajungă la cât mai mulți (deci să fi cântat în engleză). Cum spuneam mai sus, piesei i-au lipsit toate ingredientele succesului. Măcar să fi impresionat cu tema. Dar cum s-o facă, dacă aproape nimeni n-a înțeles despre ce-i vorba-n propoziție? Limba română nu este una de circulație, pe care s-o știe lumea...

Păi ce, răspunde baricada cealaltă, italienii n-au cântat în limba lor? Și-au primit o grămadă de puncte. Dar că piesa lor a fost una catchy, melodioasă, care-a captivat audiența de la primele note, asta n-au mai băgat de seamă. Erau ocupați să acuze publicul european de sabotaj și, cum altfel, de ”vot geopolitic”. 

Personal, mi-aș fi dorit să câștige Norvegia. Mi-a plăcut mult piesa, un duet foarte reușit după părerea mea, și celor doi le stătea bine împreună, ”umpleau” scena. Dar n-a fost să fie, pentru că Suedia, multiplă laureată a acestui concurs, a venit cu o rețetă infailibilă. O piesă cu zvâc, un solist simpatic foc și cu zâmbetul pe buze, efecte speciale deosebite. Atât a trebuit ca să ducă în Suedia, pentru cea de-a șasea oară, trofeul Eurovision.

Foarte mulți dintre compatrioții noștri nu vor înțelege niciodată asta, ci vor continua să arate cu degetul țările votante și să acuze sabotajul. Mai mare mila, vai, săracii români asupriți.... Te face să te-ntrebi ce-ar mai trebui să spună Germania, care a încheiat seara cu zero puncte. Sau Austria, tot cu zero puncte. Sabotaj la nivel înalt, domn'le, nu așa oricum.

Serios vorbind: penibil. Nu știm și n-o să știm niciodată să pierdem.

Felicitări, Suedia! :)

Despre mersul la psiholog

Dacă n-aș fi citit la Simona Tache articolul ăsta despre depresie și prejudecățile extrem de răspândite potrivit cărora dacă te duci la psiholog sau psihiatru ești nebun de-a binelea și locul tău e într-o cameră cu pereți capitonați, n-aș fi purces să scriu eu însămi despre asta. Dar articolul Simonei și, în egală măsură, comentariile m-au determinat să mă încumet. 

Recunosc, am nevoie de o doză serioasă de curaj ca să scriu despre asta. Până acum, foarte puține persoane au știut că fac psihoterapie de ani de zile (de doi ani și jumătate, mai precis). Chiar dacă eu însămi am căutat ajutorul psihologului și m-am îndreptat spre cabinet cu disperarea pe care numai conștientizarea faptului că e ultimul refugiu o poate da, am continuat să am foarte multe rețineri în a vorbi despre asta. În mod sigur, prejudecățile menționate în primul paragraf își făcuseră cuib și la mine. Astăzi, sunt convinsă că fără ședințele periodice de terapie aș fi fost un fel de gelatină nevropată, înrobită spaimelor, amintirilor cumplite și coșmarurilor pe care le aveam de câteva ori pe lună.

N-am primit un diagnostic, probabil pentru că nici nu am unul. Nu-s depresivă, dar mă aflam ”pe ”drumul cel bun” către asta. Eram doar la capătul puterilor, emoțional vorbind. Motivele care m-au adus în situația asta nu sunt importante; poate că mulți oameni se pot descurca de unii singuri cu demoni de tipul celor care aproape-mi veniseră mie de hac. Eu nu-i mai dovedeam. Mi-am dat seama că nu mai rezist în momentul în care sursa de stres a început să fie asociată cu simptome fizice (senzații puternice de presiune la ceafă). Atunci mi-a devenit clar; psihicul îmi trimitea semnale că-și epuizează resursele și că era momentul să întreprind ceva. 

Am avut ezitări serioase față de perspectiva de-a face terapie în limba germană. Nu se punea problema de vreo barieră lingvistică, înțeleg și vorbesc bine (mă rog, unii spun că foarte bine, dar eu nu-i cred :)); mă întrebam dacă aș putea vorbi despre cele mai întunecate aspecte ale vieții mele într-o limbă străină. S-a dovedit, însă, că a fost chiar mai bine așa: unele lucruri erau atât de groaznic de pronunțat, încât nu cred c-aș fi reușit să le rostesc în limba maternă. Raționalul fiind însă ocupat cu declinarea substantivelor și folosirea corectă a verbelor cu particulă separabilă, i-a lăsat drum liber emoționalului, care s-a putut desfășura în voie.

Cu toate astea, au fost foarte multe momente de ”nod în gât” (mai sunt și acum, dar în mod evident mai puține), iar în primele luni aproape că nu era ședință fără bocit. Aveam senzația concretă că arunc afară balastul strâns de aproape o viață întreagă. Nu pot spune că am avut revelații, nici că aș fi devenit o altă persoană după acești ani; dar sunt funcțională, reușesc să zâmbesc și chiar să mă bucur uneori, fapt care devenise greu spre imposibil.

Nici acum nu-s bine de tot, habar n-am dacă o să fiu vreodată; dar cred că toți purtăm urmele gloanțelor din războaiele pe care le-am dus. În tot cazul, sunt MAI bine. Poate mai e loc de progres, nu se știe.

Psiholoaga - e o femeie, însă aspectul ăsta n-are nicio importanță, ideea e să rezonezi cu terapeutul, iar eu din fericire am făcut ”click” de la prima ședință - nu-mi dă soluții sau răspunsuri, ci-mi pune întrebări. Uneori, nu mereu. Și nu, nu face ca broscuța din imaginea de mai jos (am zis să ”îndulcesc” un pic textul ăsta solemn :)). 

Nu știu s-o spun mai exact, dar mă ajută să găsesc răspunsuri, explicații pentru unele lucruri și, câteodată, alinare. Sunt zile când mă duc la ea întrebându-mă oare despre ce o să vorbim azi; n-am nimic anume pe suflet care să se ceară disecat. Mai corect spus, mi se pare că n-am; e suficient să mă întrebe ceva în aparență banal, ca să atingă ÎNCĂ o zonă fragilă. În alte zile abia aștept să mă revărs și după 50 de minute mă ridic din fotoliu simțindu-mă stoarsă, dar în același timp și mai ușoară. 

Da, mi-aș fi dorit să poată face miracole și să mă redefinească, să scoată la iveală persoana care (cred eu că) aș fi fost dacă lucrurile ar fi stat... altfel. N-o poate face și nici nu poate șterge cu buretele ceea ce mi s-a întâmplat, dar m-a ajutat și mă ajută să gestionez marasmul ăsta (și să mă gestionez și pe mine, for that matter). 

Nu, a merge la psiholog nu este un moft; așa cum avem grijă de corpul nostru și mergem periodic la controale, la fel ar fi de dorit să procedăm și cu sufletul. Doar pentru că avem impresia că le putem duce singuri pe toate, nu înseamnă că așa și este; și omul și-ar face un mare serviciu dacă, odată ce-și dă seama că i-ar prinde bine un pic de ajutor, nu se împiedică în prejudecăți și merge să-l caute.

In other exciting news... (IV)

1) Nu credeam să se întâmple prea curând, însă am descoperit o carte care mă ”decuplează” complet de la lumea exterioară. O carte al cărei autor trăiește sub escorta poliției de aproape nouă ani, deoarece viața îi este în pericol.  M-a făcut prizonieră, mă transpune în universul ei de cum o deschid, mă domină și îmi stăpânește gândurile, deși mă înspăimântă ca nicio alta de până acum.

Este o carte de-un realism înfiorător, care povestește niște orori pe care le-am atribui unor scenariști sadici, dar care sunt reale și se întâmplă în zilele noastre, foarte aproape de noi. O lume în care viața unui om nu valorează nici măcar cât glonțul cu care va fi ucis. Lumea adevărată a Camorrei, mafia napoletană.

”Gomorra”, de Roberto Saviano. 

2) În altă ordine de idei, să vă zic: am scăpat de Viezurele Corporatist :D De tot, de-a binelea, complet și definitiv. Cum de s-a putut petrece una ca asta, v-ați întreba. Cel mai pisălog om de care-am avut ghinionul să dau până acum, mai insistent decât toți martorii lui Iehova și MLM-iștii la un loc. Ei bine, concursul de împrejurări nu a fost unul tocmai fericit: unul dintre principalii noștri supplier-i a reziliat contractul cu noi, drept pentru care compania s-a pomenit cu o ”gaură” financiară de proporții. Taie de ici, taie de dincolo, redistribuie oamenii, unii dintre ei au fost concediați pe motiv de încetarea activității, în sfârșit... multe probleme și dureri de cap masive.

În condițiile astea, ultimul lucru pe care-ar mai fi fost managerii dispuși să arunce banii erau prostiile Viezurelui și închipuirile lui de ”facem lumea mai bună”. Drept pentru care i-au închis robinetul, iar Viezurele am înțeles că și-a dat demisia. Se duce să facă lumea mai bună în altă parte, de asta sunt convinsă. Bine c-am scăpat de el, că mă enervase cumplit cu ultima lui găselniță (proiect de ”curățenie în departamentul dumneavoastră”). Cu vreo două zile înainte de-a i se tăia macaroana venise la mine cu ”planul”, din care rezulta că trebuie să fac liste, să punctez, să bifez, să împicățez... Las' să împicățeze alții.

3) Dar de Porcușorul Vizionar vă mai aduceți aminte? Probabil nu, fiindcă a trecut aproape un an de când v-am povestit despre el. Iată ce s-a întâmplat după conferința aia interminabilă și aproape ilegal de ridicolă la care am fost obligați să participăm: am primit niște formulare tipizate, pe care-a trebuit să notăm cinci modalități prin care considerăm că ne-am putea îmbunătăți comunicarea și eficiența. Asta era parte din ”implementarea noilor principii de comunicare organizațională”, am citat. Nu vă povestesc ce-a fost la gura noastră și câte i-am zis de bine Porcușorului. N-am putut să ne fofilăm de la formularele alea, pentru că erau obligatorii și șefii ne-au hărțuit cu reminder-uri săptămâni în șir. În fine, am scrijelit ceva acolo și le-am dat, promițându-ni-se că vom primi ”feedback personalizat”. Uuuu, abia așteptam, nici nu mai puteam dormi de nerăbdare și emoție. Not. 

Zilele trecute, primesc un plic. ”Feedback-ul”, rânjește tipa care împarte corespondența. ”Și ce te hlizești așa”, mormăi eu, ”nu cumva ne cheamă iar la vreo conferință?” Neah, zice, ia și citește. Citesc și mă umflă râsul: Porcușorul se ia de mână cu Viezurele. Ca urmare a politicilor de austeritate necesare în condițiile actuale, mai-marii au scurtcircuitat ”programul de implementare”. Cu alte cuvinte, orvoar și Porcușorului cu principiile lui cu tot :)) Dar, dacă ținem neapărat să primim feedback la ce-am scris anul trecut în formulare, n-avem decât să solicităm o audiență la unul dintre manageri. Cum să nu, mă grăbesc :))

O curiozitate aveam: ce-a zis Musiu Șarl de ”feedback-ul” ăsta? Evident, anul trecut fusese și el nevoit să completeze un formular. Cunoscându-l cât de cât, îmi puteam închipui ce părere o fi avut despre eventuala programare la un manager. ”A mototolit scrisoarea și-a aruncat-o la coș, iar ce-a zis nu se poate reproduce” :))) Așa cum mi-am imaginat. Bravo, Musiu Șarl, nu ești definitiv pierdut în hățișurile corporatiste și vizionare :))

”Răzbunarea se îmbracă de la Prada”

... și degeaba se îmbracă.

După ”Bridget Jones: Mad about the boy”, iată că am încă un exemplu de natură să-mi confirme că o rețetă de succes nu poate fi exploatată la nesfârșit. Poate chiar ar fi bine să rămână unicat. Riscul să obții o peltea de corcodușe este foarte mare, chiar dacă sunt aceleași personaje pe care cititorii le-au îndrăgit. Așteptările sunt direct proporționale cu succesul de prima dată și de prea puține ori sunt împlinite.

Ați auzit cu siguranță de romanul ”Diavolul se îmbracă de la Prada”. Inspirat din realitate, este scris de-o fostă asistentă a celebrei Anna Wintour, redactor-șef la revista ”Vogue”. Urmând acest model, personajul Andrea (Andy) Sachs este asistenta Mirandei Priestly, redactor-șef al publicației de modă ”Runway”. Respectând modelul din viața reală, Miranda este un șef de coșmar, iar Andrea demisionează abrupt, la capătul unui an epuizant de muncă. ”Du-te naibii”, îi spune celei care tocmai a devenit fosta ei șefă. Romanul se încheie cu Andrea având deja un alt loc de muncă și aspirând să devină scriitoare.

Au trecut zece ani. ”Răzbunarea se îmbracă de la Prada” începe cu Andrea având un coșmar în care-o visează pe Miranda, hărțuiala și pretențiile absurde ale acesteia. S-ar zice că după atâta vreme ar fi trebuit să fi depășit momentul, dar să trecem peste asta. Încă din primele pagini aflăm că Andrea este editor al revistei ”The Plunge”, una dintre cele mai de succes publicații pentru mirese. Surprizele nu se opresc: partenera ei în business nu este alta decât Emily, cea care i-a făcut viața amară în cealaltă carte. Wow, asta da întorsătură, mi-am zis și-am continuat să citesc cu aviditate. 

S-a dovedit însă că degeaba am fost avidă. Exceptând începutul furtunos și vreo zece pagini de la final, romanul este plictisitor, tern și lipsit de sclipire. Andrea s-a măritat cu moștenitorul unui imperiu publicistic, a avut o nuntă glamour, dar vreo sută de pagini a pritocit ideea că soacră-sa n-o place (ar fi trebuit să citească ”Soacra cu 3 nurori”, garantat îi trecea amocul). Ca și cum n-ar fi fost suficient, a mestecat îndelung faptul că bărbatul se întâlnise cu fosta iubire înainte de-a se însura, și oare ce-o însemna asta? Da' oare de ce s-au văzut? Da' oare de ce nu i-a spus? Da' oare mai are sentimente pentru ea? Să-l întrebe pe el însuși toate astea n-a nimerit, dar a cugetat, a vorbit cu lumea, a povestit și s-a frământat pe zeci de pagini degeaba. Între timp și-a dat seama că e gravidă și (alte) câteva zeci de pagini s-a gândit cum să-i spună treaba asta. Un personaj mai imatur și mai anost n-am mai găsit demult.

Titlul e degeaba; nu-i vorba de nicio răzbunare, nici în Prada, nici în Dior sau Chanel. Miranda apare foarte puțin, nu s-a schimbat  - știe ce vrea și nu se lasă până nu obține, în cazul de față revista ”The Plunge” - și nu-și mai aduce aminte nici de Emily, nici de Andrea. ”Ați lucrat pentru mine? Vreuna dintre voi este angajata care-a făcut o criză și-a ajuns la psihiatrie? Sau cea care m-a amenințat că-mi dă foc la casă? Nu? În cazul ăsta, prea interesante n-ați fost”, conchide ea. Și-am ajuns să-i dau dreptate :))

Toată intriga e construită în jurul preluării revistei ”The Plunge” de către grupul editorial condus de Miranda. Ideea în sine nu e rea, dar n-a fost dusă deloc în direcția potrivită. Este extrem de multă vorbărie, tergiversare și învârtit în jurul cozii. Abia spre final avem parte de un pic de acțiune și dialoguri interesante, dar mult prea puțin, raportat la ansamblul plictisitor. Ah, și se termină siropos. Telenovelistic, Jose Armando-style.

Spre deosebire de prima carte, din asta nu rămâi cu nimic, exceptând senzația c-ai fi putut să-ți umpli timpul cu ceva mult mai interesant.

O traistă sublimă ca un Ferrari

Postarea de astăzi se referă la un subiect care mă face să scutur din cap a neîncredere şi să-mi spun că, vorba filozofului, aşa ceva nu există! :D

Despre ce e vorba: am descoperit o poşetă. Mai neaoş spus, o traistă. Dimensiune medie (30 cm lăţime, 25 înălţime). De un roz cam kitsch în opinia mea, amintindu-mi de zdrăngănelele care se vând de obicei la bâlciuri. Lucioasă (piele de crocodil, mă scuzaţi). Accesorizată cu un lăcăţel încrustat cu diamante (lăcăţel care nu se vede prea bine în imaginea de mai jos, dar e aşa cum vă spun).

Şi altceva nu mai ştiu să spun despre ea, în afară de faptul că face parte din colecţia Hermès Birkin şi preţul ei este de 195.000 de Euro. Un Ferrari acolo, de sămânţă.

Nu mi-ar plăcea şi n-aş purta-o nici să mi-o dea careva degeaba. Şi puteţi să mă credeţi pe cuvânt când vă spun că nu este un caz de vulpe care nu ajunge la struguri. Nu serios, de ce-o privesc mai mult, de ce-mi displace mai tare. E prea ţipătoare, prea sclipicioasă, prea stridentă (acum că mă gândesc, e normal, cei aproape 200.000 de Euro probabil se dau cu capul de pereţi). Nu de aceeaşi părere sunt şi cei mai mulţi dintre comentatorii de pe Facebook (acolo am găsit-o), care se extaziază de zici că tocmai le-ai pus în faţă cel puţin colecţia Fabergé Eggs. 

"Este cel mai minunat obiect pe care l-am văzut în viaţa mea", zice una. "Nu există ceva mai frumos pe lume", îi ţine isonul altcineva. Pe una, traista o îndeamnă la teleportare: "Ireal! O călătorie în altă lume... visând la vise imposibile" (tanti asta sigur a văzut dragonul din bucătărie, dacă ştiţi bancul cu pastilele Ecstasy). Ici şi colo, câte un om cu toţi boii acasă e stupefiat de preţul aberant: "oh Doamne, costă cât o casă!", dar i se dă rapid la temelie: "este un preţ foarte rezonabil pentru asemenea minune" (whaaaaaat?!!!). 

Citesc mai departe comentariile şi continuu să scutur din cap. Oamenii ăştia nu pot fi reali :)) "O încântare pentru ochi", oftează una. Mie-mi spui, cred că mi-ar trebui ochelari de soare ca să mă pot uita la ea, la cât de bling-bling pare să fie. O duduie suspină că nu-şi mai găseşte cuvintele în faţa acestei frumuseţi. Epitetele se înghesuie în comentarii. Somptuos, sublim, magnific.

Şi de la deal la vale, nu e decât o paporniţă lucioasă.

Scurt serial despre colegii de serviciu: Sfârfâlică (IV)

Ehei, dragii babei (vorba vine :D), aşezaţi-vă-ţi comod, că azi vă povestesc despre unul dintre cele mai importante personaje din viaţa mea. Care este.

Să vi-l prezint: Sfârfâlică, adjunctul lui Musiu Şarl. Responsabil de un procent considerabil din firele albe pe care le am până acum :)) Faptul că mi-e (tot un fel de) şef face ca titlul postării să fie oarecum inexact, dar m-am gândit să revigorez serialul despre colegii de serviciu.

Mai întâi, de ce l-am botezat aşa. Vă mai aduceţi aminte de personajul omonim din "Moromeţii"? Ei, de-acolo i se trage, din simplul motiv că nu o dată îmi vine să-i spun "lua-te-ar dracii", precum piciului "plin de noroi până şi pe dinţi" din romanul lui Marin Preda :))

Din câte ştiu, Sfârfâlică al meu n-a rupt nicio stănoagă. Are vreo 28 de ani şi, vorbeşte una lume care cunoaşte ceva mai bine situaţia, probabil poartă o pălărie cam prea mare. Funcţia de adjunct la secţia de expediere nu e deloc una uşoară; să zicem că presupune anumite aptitudini la care el, dacă le are (şi dând Cezarului ce-i al Cezarului, probabil că le are, pentru că Musiu Şarl nu l-a ales degeaba pentru rolul de "secund" al său), mai trebuie să lucreze.

E foarte pretențios, în multe privințe inflexibil, nu-l dă diplomația afară din casă, intră (cam prea) ușor în panică, pare genul care vrea să facă vin înainte de-a fi cules strugurii. Desigur, omul nu este doar un monument de defecte, iar la urma-urmei toate cele de mai sus pot fi puse pe seama lipsei de experiență și a tinereții.

Personal mă înţeleg bine cu tânărul, în cea mai mare parte a timpului. Mă scoate câteodată din sărite, mai ales pentru că-mi dă impresia că vorbesc la pereţi când îi spun că aia NU se poate face, oricât de tare s-ar împipota el. Sau că 450 de pachete nu pot soluţiona de una singură în opt ore decât dacă aş fi caracatiţă. Dar până la urmă tot ne întâlnim la jumătatea drumului, pe principiul "mai dă, Ioane, mai lasă, cucoane".

El face gălăgie că "trebuie să termini restanţele azi", eu îi spun solemnă că am nevoie de trei oameni. El n-are decât unul singur disponibil, eu oftez şi conchid că tot e mai bine decât deloc, la care el îşi aduce aminte că ar mai avea pe cineva, deci în total doi. Peste vreo oră şi jumătate vine să vadă cum merge treaba şi să-mi amintească faptul că trebuie să termin "totul, nici nu se discută altfel", eu oftez (iar) şi-i spun că, uite, merge şnur cu doi oameni, dacă aş mai avea pe cineva aş reuşi să le dau la linie, ce păcat că nu se poate, el pleacă mormăind că "va vedea ce reuşeşte să facă", peste zece minute mă sună că mai trimite un om. Victorie!

Alteori nu reuşesc să-l scot din ale lui şi trebuie să cedez, pentru că mi-e superior. Sau să ascult vreo predică. În acele momente, îmi amintesc de ce l-am botezat Sfârfâlică :)) Se întâmplă să se răţoiască la mine, dar ulterior îşi cere scuze. Mă ascultă, chiar dacă nu iese mereu ca mine. Dacă am cu adevărat o problemă e disponibil să stăm de vorbă şi nu o dată mi-a fost de ajutor.

Şi nu de puţine ori, interacţiunea cu el e amuzantă. Mai jos, câteva mostre:

1) - Wow, super, ai rezolvat o grămadă azi. Vezi să faci la fel şi mâine, că dacă nu, o să urlu ca un bezmetic.

Mă uit la el dintr-o parte.
- Nu asta faci oricum?
- Ai şi tu dreptate.
Când am, am :D

2) Insipida era încă la noi, dar s-a nimerit să răspund eu la telefon (cred că ei nu i se aliniaseră corespunzător planetele şi n-avea chef de telefoane). Era Sfârfâlică.
- Avem nevoie câteva ore de un om la sortare / ambalare, care dintre voi două merge?
Evident, n-aveam niciun chef, dar nu puteam spune asta şi nici s-o bag pe Insipidă la înaintare, cum cu mare plăcere aş fi făcut. Zic prin urmare, "hotărăşte tu".
- Eu? De ce eu? se miră junele.
Moment în care am avut limbrici, cu alte cuvinte m-a mâncat undeva.
- Păi ceva trebuie să faci şi tu ca să-ţi meriţi banii. 

A râs de limbricii mei. Şi nu mai e necesar să vă spun cine s-a dus la ambalare, nu? :))

3) Vine pe la zece dimineaţa şi-ncepe să-mi cânte melodia "Frère Jacques", ediţie revăzută şi adaptată: "Dragă Greta, dragă Greta, nu dormi, nu dormi! Dragă Greta, dragă Greta, munceşte un pic, munceşte un pic!". Încheie triumfător: "salutare! Şi ce zici c-ai făcut de azi dimineaţă?".
Unicul meu răspuns a fost un proiectil reprezentat de-o pereche de blugi pe care tocmai îi puneam într-un pachet şi pe care i-am dat (lui) de cap. "Sunt rănit", observă el. I-am spus să se bucure că n-am aruncat cu vreun capsator.

Una peste alta, cu bune şi rele, îmi place despre Sfârfâlică. De multe ori e un "tampon" util între mine şi Musiu Şarl - pe care nu-l evit, dar pe care încerc să-l bat cât mai puţin la cap. Îi iert lu' ăsta micu' şi faptul că-ntr-o vreme a fost un susţinător înfocat al Insipidei, al cărei amic în viaţa extraprofesională este. Sau mă rog, era, nu ştiu care mai e statusul actual :))

După 20 de ani de când m-am născut a doua oară

Nu ştiu cum să încep articolul ăsta altfel decât în cel mai simplu mod: astăzi se împlinesc 20 de ani din ziua în care am primit o nouă viaţă. Ziua în care, în urma unei operaţii foarte dificile şi riscante, mi-am regăsit sănătatea, dar am pierdut şansa de-a avea vreodată copii.

N-o să ştiu niciodată ce-am avut de fapt. Medicina nu avea un nume pentru boala mea şi doctorii n-au putut-o încadra nicăieri. Au dat vina pe Cernobâl, fiindcă era cea mai la îndemână explicaţie şi fiindcă alta oricum nu aveau. Pentru că trebuia să scrie ceva pe biletul de externare, au scris "sindrom malformativ". Nu era o minciună sau inexactitate; a fost într-adevăr o malformaţie, care a atras după sine o serie de disfuncţii şi-a provocat ravagii masive. Cauza fiind necunoscută, nu se putea anticipa dacă va surveni sau nu vreo recidivă, aşa că au ales să taie răul din rădăcină. Aveau măcar siguranţa că voi trăi şi că nu vor mai apărea probleme dinspre partea asta - după cum, slavă Domnului, nici n-au mai apărut. 

10 mai 1995. Îmi pare-a fi fost într-o altă viaţă, şi de fapt cam aşa şi e; a fost în viaţa mea "dinainte".  Nu mi-era deloc frică, mai degrabă găseam oarecum... exotic, dacă pot să spun aşa, ceea ce mi se întâmpla. Vedeam operaţia ca pe-o izbăvire; în săptămâna dinainte, care-a însemnat doar analize şi pregătire preoperatorie, ajunsesem să număr zilele. Voiam doar să scap odată de durerile epuizante pe care le aveam de mai bine de-un an, care mă făceau să muşc din pernă şi să mă chircesc, încovrigată ca un fetus. De ce să fi fost stresată deci, nu eram deloc. Ştiam c-o să dorm şi n-o să am habar de nimic, aşa că nici măcar cuvintele medicului, bine intenţionat dar nu din cale-afară de diplomat, nu m-au neliniştit. (Chiar înainte să-şi facă efectul cocktail-ul de anestezice, când deja picoteam ameţită, mi-a zis "să nu-ţi fie frică, o să facem tot ce se poate pentru tine". Mno, bine că mi-a zis atunci şi nu mai devreme, că am adormit imediat şi n-am mai avut timp să reflectez la implicaţiile vorbelor lui :)) ).

S-a ţinut de cuvânt: au făcut tot ce-au putut. Şi-au făcut bine, chiar dacă preţul a fost, şi continuă să fie, foarte mare.

Nu pot spune că am fost din cale-afară de şocată când am aflat adevărul, adică după vreo două luni de la operaţie. Abia împlinisem 15 ani, de ce m-ar fi zguduit faptul că nu mai puteam avea copii? Poate ăsta a fost norocul meu, că eram atât de tânără, practic un copil încă. Nu puteam percepe adevărata dimensiune a ceea ce mi se întâmplase şi din punctul ăsta de vedere mi-a fost mai uşor, chiar dacă la nivel emoţional şocul operaţiei şi al recuperării a fost unul destul de puternic. În special zilele petrecute la Reanimare au lăsat urme adânci, dar despre asta prefer să nu vorbesc. 

Anii au alunecat, mi-am văzut de viaţă, dar pe măsură ce creşteam şi începeam să devin tot mai femeie, realitatea faptului că nu voi fi mamă devenea şi ea tot mai apăsătoare. Încet, dar foarte sigur şi pregnant, şi-au făcut apariţia frustrarea, "de ce eu"-urile şi durerea. O durere imensă, uneori mai surdă, alteori mai ascuţită, care mă făcea câteodată să plâng până la epuizare şi să mă simt nimicitor de inutilă. Ce rost mai am eu pe lume, mă întrebam, din moment ce n-o să am vreodată un copil al meu? Nu mi-e ruşine să spun că m-au bântuit şi gânduri de sinucidere, care însă s-au dus aşa cum au venit. 

Mi-ar fi prins foarte bine un psiholog, dar pe vremea aia nu prea se punea problema de aşa ceva. Cel mai greu mi-a fost în intervalul 25-28 de ani. Probabil că organismul era pregătit din punct de vedere biologic pentru experienţa maternităţii, la asta adăugându-se faptul că tot mai multe cunoştinţe şi amice deveneau pe rând mame. A fost cumplit, sufocant de greu.

Dar am ieşit cu bine din asta, sau cel puţin aşa-mi place să cred. Da, există viaţă fără copii, şi-anume o viaţă frumoasă, plină, colorată. Am avut şansa imensă de-a cunoaşte un om care mă iubeşte, pe care-l iubesc şi pentru care absenţa copiilor nu constituie un motiv de frustrare. Sigur că va exista mereu un regret, care din când în când mai scoate capul şi-mi mai dă câte-un ghiont în suflet, dar am învăţat să trăiesc cu el. E parte din mine, din ceea ce-am devenit. M-am împăcat cu mine însămi şi cu acest dat al sorţii, chiar dacă n-am să înţeleg niciodată de ce.  Aşa a fost să fie.  

Adopţia nu este o opţiune pentru mine. Ceea ce mi s-a întâmplat m-a redefinit, probabil mai ales pentru că eram atât de tânără. Am crescut ştiind că nu voi avea copii, iar această nouă realitate m-a schimbat. Nu mă mai văd mamă, pentru că prea mulţi ani m-am străduit să accept că n-o să fiu.

Poate că printre vizitatoarele blogului meu se regăseşte şi cineva care se află în aceeaşi situaţie. Dacă da, aş vrea să-i spun să nu-şi piardă curajul şi nici încrederea. Va trece prin, şi mai târziu peste asta. Îşi va regăsi bucuria şi motivaţia de-a trăi, şi odată cu ele şi zâmbetul, chiar dacă uneori asta pare imposibil.
Fericirea poate fi incredibil de diversă şi are multe faţete. Iar viaţa are darul să umple golurile, m-am convins pe propria piele. Şi ştie şi să dăruiască, nu doar să ia. Să avem nădejde.

Şi, ce faci tu toată ziua la serviciu?

Teoretic, să vorbesc despre asta ar trebui să fie cel mai uşor lucru din lume, doar este ceea ce fac 8-9 ore pe zi, timp de cinci, ba uneori chiar şase zile pe săptămână. Cunosc toate dedesubturile şi toate chichiţele, practic nu există problemă pe care să nu o pot soluţiona - chiar dacă pentru asta e nevoie câteodată să apelez la Help Desk, demers care poate fi atât de aventuros, încât se concretizează într-o postare pe blog :D. Cu toate astea, constat că-mi vine cam greu să pun în cuvinte ceea ce prestez eu la serviciu, poate inclusiv ca urmare-a faptului că (şi-acum vă rog să mă credeţi că nu-s vreun Răducioiu, "como se dice la voi in Romania". Nu, nu) - îmi vine greu să transpun în limba maternă ceea ce n-am învăţat să fac decât în germană. 

Însă tocmai pentru că e un demers oarecum dificil pentru mine, îmi pare cu atât mai interesant. Invitaţia lansată de Tomata cu Scufiţă în articolul ei de astăzi mi-a ridicat imediat mingea la fileu. Da, vreau să scriu despre asta! Mai ales că, sunt conştientă, uneori mă exprim atât de alambicat când vorbesc despre serviciu, încât unii ar putea avea senzaţia că trimit rachete în spaţiu sau ceva asemănător :))

Aşadar, după cum am mai povestit pe aici, eu lucrez în logistică, într-o companie cu vreo 770 de angajaţi, parte a unui concern. Noi nu producem nimic, în schimb comercializăm - exclusiv online - ceea ce produc alţii. Întreaga activitate este structurată în patru secţii imense - primirea mărfii, pregătirea comenzilor (preluate anterior de Call Center, care funcţionează în alt sediu), expediere şi retur.

Eu lucrez la expediere (cu permisiunea voastră, am să folosesc termenul englezesc de "shipping", care-mi pare mult mai expresiv), într-un departament separat, unde se corectează, la propriu, comenzile cu probleme. Asta înseamnă: colete incomplete, neconcordanţe în factură, cod de bare incorect pe etichetă, plus încă vreo două-trei situaţii posibile, care apar însă mai rar (cum ar fi, că un client a comandat atât de multe lucruri încât nu încap în cea mai mare cutie pe care o avem disponibilă, aşa încât comanda trebuie să fie "împărţită", ceea ce presupune ca dintr-o factură să obţin două sau trei, în funcţie de câte cutii sunt necesare. Un alt exemplu ar fi suspiciunea de fraudă, semnalată ca atare de Call Center, în care caz comanda se anulează, respectând anumite protocoale).

Cam 50% din munca mea se desfăşoară pe calculator; fiecare articol este scanat şi, în funcţie de problema pe care o am, comand ceea ce lipseşte, corectez eroarea de facturare sau din codul de bare, stornez, printez etichete de retur şamd. Restul de 50% presupune "mânuirea" propriu-zisă a coletelor - deschide-le, rezolvă problema, sigilează-le şi dă-le drumul pe bandă, spre rampa de încărcare. 

Pus aşa în cuvinte sună complicat, dar nu e. Sau mă rog, mie nu mi se pare. Îmi place munca asta, e ca un fel de puzzle sau cub Rubik pe care trebuie să-l rezolv. În fiecare zi pot apărea probleme noi, pe care nu le-am mai întâlnit, deşi în patru ani de când lucrez în departamentul ăsta, mi-au trecut prin mână zeci de mii de colete. Responsabilitatea este, desigur, mare - dacă se întâmplă vreo greşeală de-a lungul "lanţului" care începe de la primirea mărfii, eu o pot corecta. Dacă însă greşesc eu, ura şi la gară; sunt ultima "staţie" în care se opreşte pachetul înainte de-a ajunge la client.

Stresul este direct proporţional cu volumul de muncă. În perioadele de vârf (înainte de Crăciun, sau când au loc acţiuni masive de reducere a preţurilor), vin coletele de zici că le-a adus apa. Am avut şi câteva sute pe zi, senzaţia mea fiind că mă lupt cu balaurul din poveste, căruia îi tai un cap şi-i cresc două-n loc. Reuşeam să trimit 300 de pachete, până a doua zi mai veneau 400 :)) Alteori, ca zilele astea de pildă, e linişte: mai mult de 150 de colete pe zi n-am. Nu ştiu cât durează până la următorul val, dar savurez :))

Când este foarte mult de lucru, primesc ajutor - Musiu Şarl deleagă 2-3 oameni care să lucreze cu mine. Sigur, trebuie să fiu atentă şi la ei ca să nu greşească, să le arăt ce să facă dacă se împotmolesc, să răspund la telefon şi să mai muncesc şi eu oarece :)) Şi nu ştiu cum se întâmplă, dar exact atunci sună mai îndrăcit telefonul, un şef de tură are o problemă cu un colet pe care trebuie să i-o rezolv imediat, sistemul dă erori, Musiu Şarl vrea ceva cum altfel decât urgent, oamenii mei au nelămuriri şi nu pot avansa cu munca până nu le explic ce şi cum, zici că-s în mijlocul taifunului :))

Cam asta fac eu :) Sper că n-a fost prea stufoasă povestea. Şi-mi place serviciul, cu tot stresul pe care-l presupune câteodată. Sigur, nu-mi propun să fac asta până la pensie, dar munca în logistică poate fi foarte interesantă :)

Poze de profil degeaba

Contemplând ca de obicei ce şi de ce mai pune lumea pe Facebook, constat că încep să mă enervez. Şi asta nu din cauza conţinutului, pentru că am fost destul de selectivă cu "prietenii" şi, în general, se postează lucruri interesante. Dar în lista mea se regăsesc şi câţiva pe care i-am adăugat numai pentru că noblesse oblige, iar pe lângă asta, ca urmare a ticker-ului din dreapta homepage-ului care mă anunţă cine-a mai zis unde, ajung să văd profile foarte diverse şi foarte.... pestriţe. Unele dintre ele, cu poze care mă intrigă şi mă irită.

În ordinea în care-mi aduc aminte (sau în funcţie de cât de tare mă enervează), iată o clasificare a pozelor de profil care mie nu-mi plac deloc (conceptual vorbind) şi al căror rost nu-l văd.

- pozele cu picioare. Mai exact, cu degetele de la picioare. Beats me dacă înţeleg de ce şi-ar pune cineva picioarele la profil. Ok, cu pedichiură acceptabilă şi date cu ojă, dar totuşi... sunt doar nişte falange. De ce să le pui la poza de profil? Asta te reprezintă pe tine cel mai bine? (Ok, eu nu pricep nici de ce şi-ar poza careva labele picioarelor, dar de gustibus nu discutăm).

- pozele de la nuntă, dacă a trecut mai mult de jumătate de an de la eveniment. Băi frate, deci există persoane care s-au măritat acum trei-patru ani, dar care lunar (dacă nu mai des) schimbă poza de profil, alternând pozele cu ele mirese. Mereu alte poze, dar cu acelaşi subiect. Sigur, nunta este un eveniment important pentru oricine şi înţeleg prea bine fascinaţia rochiei de mireasă, doar am fost şi eu pe-acolo :D Dar asta este o etapă, viaţa continuă apoi şi nu poţi să "mireseşti" ani în şir, doar în amintirea unei zile. Adică poţi, dar e cam trist dacă pe tine doar rochia aia te defineşte de atâta vreme. 

- pozele în care te strâmbi. Puteţi spune că-mi lipseşte simţul umorului, dar de ce-ai considera reprezentativă o poză în care te scălâmbăi? Dacă ţii musai, du-te la un desenator bun şi fă-ţi o caricatură mişto, aia e totul altceva.

- poze ale unor celebrităţi. N-o să te creadă nimeni că eşti Kim Kardashian sau Messi numai pentru că ţi-ai pus poza lor la profil, să ştii.

Nu-i înţeleg pe oamenii ăştia, serios. Şi acum, pentru că tot am cârcotit, să v-arăt poza mea de profil. Nu mai e chiar actuală (sunt mai veche cu aproape 3 ani :D) şi nici nu mai am aceeaşi culoare de păr, dar îmi place şi nu cred că o voi schimba prea curând.

Am mai avut unele în care purtam măşti veneţiene, o poză cu o girafă, când n-am intuit răspunsul la o ghicitoare care a circulat pe Facebook (explicaţia mai detaliată, aici), precum şi vreo două fotografii tip paşaport - de fapt, erau pentru aplicaţiile la job-uri sau pentru cardul de sănătate), făcute la un studio din oraş, cu lumină propice şi retuşate în Photoshop :D

PS: da' să ştiţi că poza de mai sus nu e prelucrată. Ce tinerică eram, o tempora... :))

Ce-am făcut de 1 Mai

Ordine în dulap, asta am făcut. Nu că-i trist? Aproape mi se face milă de mine, mai ales când îmi amintesc de momentul în care jumătate din conţinutul şifonierului era pe pat, iar cealaltă jumătate pe jos. Claie peste grămadă, fără niciun sistem (altul decât "deschide dulapul şi trage jos tot din el"). Bluze, topuri, pulovere, fuste, pantaloni. În anii anteriori, o revizie de genul ăsta se solda cu minimum un sac plin, donat la biserică (unde se strâng haine şi încălţăminte pentru săraci). 

De data asta, nu am mai dat peste nimic la care să mă gândesc să renunţ - deocamdată. Chiar şi aşa însă, mi se pare incredibil cât de multe boarfe poate avea o femeie. Ca să vă faceţi idee, avem un şifonier cu cinci uşi. Omului îi revin două rafturi, plus unul dintre spaţiile prevăzute cu bară pentru umeraşe. Restul e al meu. Miiiiine! Şi tot nu-mi ajunge :)))

Tot amânasem treaba asta cu ordinea în dulap, fiindcă ştiam cât de tare o să mă enerveze. În vederea acestei solicitante îndeletniciri, m-am pregătit temeinic: am pus de-o cafea şi am ales un DVD cu Zubin :)) Chiar şi aşa, după doar trei bulendre împăturite mă pomeneam oftând, epuizată de atâta muncă :))) 

Sigur, partea bună în toată povestea asta e că AM haine. Însă nu e decât o palidă consolare, raportat la consumul nervos de-a le pune în ordine, pe căprării: tricouri la tricouri, bluze cu mânecă lungă la bluze cu mânecă lungă, topuri la topuri şamd.

Dar am biruit! Îmi vine să deschid dulapul şi să mă minunez de mine, gospodină şi femeie organizată ce sunt :D Bine, cât o să ţină ordinea, asta e altă întrebare. Una la care n-am niciun chef să mă gândesc :)))