joi, 21 mai 2015

Despre mersul la psiholog


Dacă n-aș fi citit la Simona Tache articolul ăsta despre depresie și prejudecățile extrem de răspândite potrivit cărora dacă te duci la psiholog sau psihiatru ești nebun de-a binelea și locul tău e într-o cameră cu pereți capitonați, n-aș fi purces să scriu eu însămi despre asta. Dar articolul Simonei și, în egală măsură, comentariile m-au determinat să mă încumet. 

Recunosc, am nevoie de o doză serioasă de curaj ca să scriu despre asta. Până acum, foarte puține persoane au știut că fac psihoterapie de ani de zile (de doi ani și jumătate, mai precis). Chiar dacă eu însămi am căutat ajutorul psihologului și m-am îndreptat spre cabinet cu disperarea pe care numai conștientizarea faptului că e ultimul refugiu o poate da, am continuat să am foarte multe rețineri în a vorbi despre asta. În mod sigur, prejudecățile menționate în primul paragraf își făcuseră cuib și la mine. Astăzi, sunt convinsă că fără ședințele periodice de terapie aș fi fost un fel de gelatină nevropată, înrobită spaimelor, amintirilor cumplite și coșmarurilor pe care le aveam de câteva ori pe lună.

N-am primit un diagnostic, probabil pentru că nici nu am unul. Nu-s depresivă, dar mă aflam ”pe ”drumul cel bun” către asta. Eram doar la capătul puterilor, emoțional vorbind. Motivele care m-au adus în situația asta nu sunt importante; poate că mulți oameni se pot descurca de unii singuri cu demoni de tipul celor care aproape-mi veniseră mie de hac. Eu nu-i mai dovedeam. Mi-am dat seama că nu mai rezist în momentul în care sursa de stres a început să fie asociată cu simptome fizice (senzații puternice de presiune la ceafă). Atunci mi-a devenit clar; psihicul îmi trimitea semnale că-și epuizează resursele și că era momentul să întreprind ceva. 

Am avut ezitări serioase față de perspectiva de-a face terapie în limba germană. Nu se punea problema de vreo barieră lingvistică, înțeleg și vorbesc bine (mă rog, unii spun că foarte bine, dar eu nu-i cred :)); mă întrebam dacă aș putea vorbi despre cele mai întunecate aspecte ale vieții mele într-o limbă străină. S-a dovedit, însă, că a fost chiar mai bine așa: unele lucruri erau atât de groaznic de pronunțat, încât nu cred c-aș fi reușit să le rostesc în limba maternă. Raționalul fiind însă ocupat cu declinarea substantivelor și folosirea corectă a verbelor cu particulă separabilă, i-a lăsat drum liber emoționalului, care s-a putut desfășura în voie.

Cu toate astea, au fost foarte multe momente de ”nod în gât” (mai sunt și acum, dar în mod evident mai puține), iar în primele luni aproape că nu era ședință fără bocit. Aveam senzația concretă că arunc afară balastul strâns de aproape o viață întreagă. Nu pot spune că am avut revelații, nici că aș fi devenit o altă persoană după acești ani; dar sunt funcțională, reușesc să zâmbesc și chiar să mă bucur uneori, fapt care devenise greu spre imposibil.
Nici acum nu-s bine de tot, habar n-am dacă o să fiu vreodată; dar cred că toți purtăm urmele gloanțelor din războaiele pe care le-am dus. În tot cazul, sunt MAI bine. Poate mai e loc de progres, nu se știe.

Psiholoaga - e o femeie, însă aspectul ăsta n-are nicio importanță, ideea e să rezonezi cu terapeutul, iar eu din fericire am făcut ”click” de la prima ședință - nu-mi dă soluții sau răspunsuri, ci-mi pune întrebări. Uneori, nu mereu. Și nu, nu face ca broscuța din imaginea de mai jos (am zis să ”îndulcesc” un pic textul ăsta solemn :)). 


Nu știu s-o spun mai exact, dar mă ajută să găsesc răspunsuri, explicații pentru unele lucruri și, câteodată, alinare. Sunt zile când mă duc la ea întrebându-mă oare despre ce o să vorbim azi; n-am nimic anume pe suflet care să se ceară disecat. Mai corect spus, mi se pare că n-am; e suficient să mă întrebe ceva în aparență banal, ca să atingă ÎNCĂ o zonă fragilă. În alte zile abia aștept să mă revărs și după 50 de minute mă ridic din fotoliu simțindu-mă stoarsă, dar în același timp și mai ușoară. 

Da, mi-aș fi dorit să poată face miracole și să mă redefinească, să scoată la iveală persoana care (cred eu că) aș fi fost dacă lucrurile ar fi stat... altfel. N-o poate face și nici nu poate șterge cu buretele ceea ce mi s-a întâmplat, dar m-a ajutat și mă ajută să gestionez marasmul ăsta (și să mă gestionez și pe mine, for that matter). 

Nu, a merge la psiholog nu este un moft; așa cum avem grijă de corpul nostru și mergem periodic la controale, la fel ar fi de dorit să procedăm și cu sufletul. Doar pentru că avem impresia că le putem duce singuri pe toate, nu înseamnă că așa și este; și omul și-ar face un mare serviciu dacă, odată ce-și dă seama că i-ar prinde bine un pic de ajutor, nu se împiedică în prejudecăți și merge să-l caute.

9 comentarii:

Anonim spunea...

Am citit și eu postarea Simonei.Da,unii consideră că mersul la psiholog este pentru cei duși cu capul dar alții (deloc puțini),considera că este o afecțiune a celor care,vezi Doamne,nu mai pot de bine.
De buna voie si silita de împrejurări am ajuns si eu la terapie.Pur și simplu am spus "gata,nu mai pot,am nevoie de ajutor".L-am primit,mi-a prins bine,am avut sprijinul soțului și fiicei mele și pe cel al prietenilor.Pot spune ca cei din urma au făcut zid in jurul meu văzând că mă clatin (la figurat vorbind).Nu am fost depresivă,altele au fost problemele.
Nu este o rușine și nici pe departe un moft,primul pas,conștientizarea și apelarea la ajutor contează enorm . Așa cum ne lovim la o mână sau la un picior și rămân urmele,ei bine,așa suferă și psihicul.Cand incep somatizările,este greu.Eu am avut la un moment dat impresia ca cineva luase telecomanda corpului meu și se juca apăsând haotic pe butoane.
De la mine ai o îmbrățișare cât China.Nu de milă, nu din empatie ci cu tot dragul de care sunt capabila a fi in stare.
Mă cheamă Carmen si am făcut terapie.

thea spunea...

Chapeau bas! Ii admir pe toti aceia care constientizeaza ca au o problema si cer ajutor pentru asta! N-a facut niciodata terapie, dar exemple avute la un moment dat in jurul meu m-au convins ca daca as avea nevoie, n-as ezita!

De gura lumii nu-mi pasa; oricum, indiferent de ce faci, se gaseste cineva sa comenteze :)).

Te imbratisez asa, de le departare :)

Tomata spunea...

Greta, iarta-mi autopromovarea (poti sterge comentariul si linkul), dar e prea mult sa insir tot ce am de spus despre mersul la psiholog. Am facut-o pe blog de 2 ori deja si simt ca ma repet, asa ca las linkul primului articol http://www.tomatacuscufita.com/2011/09/22/nu-esti-nebun-daca-mergi-la-psiholog/ pe al doilea il gasesti la related posts in josul lui.
si continui sa sustin mersul la psiholog chiar si cu un banner gratuit catre psiholoaga mea care m-a ajutat. felicitari ca ai avut initiativa si ca ai avut grija de tine. odata ce intelegem ca nu parerea altora e mai importanta decat sanatatea noastra, suntem pe drumul cel bun. eu n-am avut NICIODATA grija parerii altora despre mine si ma cam doare in cot de ce zic unii si altii, atata timp cat mie imi e bine fizic si psihic.

Greta spunea...

Ar trebui să răspund cum vedem prin filme: ”Bună, Carmen!” :) Da, ai dreptate: urmele rămân și (sau uneori, mai ales) la nivelul psihicului, și numai pentru că nu se văd, nu înseamnă că nu există. În multe cazuri sunt acolo, tăcute și otrăvitoare, luându-ți toată energia, vlaga și bucuria de-a trăi.
Mă bucur enorm că ai avut sprijinul celor apropiați, e vital în situațiile astea.
Te îmbrățișez și eu, strâns de tot :)

Greta spunea...

:) Mulțumesc tare mult. Nu știu dacă-s de admirat, nu mi se pare că aș fi făcut ceva ieșit din comun - doar am căutat ajutor când am simțit că lucrurile se agravează. Ar fi trebuit s-o fi făcut mai demult; anii în care m-am chinuit singură cu tot felul de monștri nu mi-i mai dă nimeni înapoi.

Greta spunea...

Ahhh, Tomi, cum să șterg așa ceva? Păi inclusiv articolul tău a fost o sursă de inspirație pentru mine și mi-a dat curaj să caut ajutor de specialitate (mă refer la primul). Eu am început în noiembrie 2012, iar până atunci citisem de mai multe ori articolul tău :) Așa că se poate spune că-ți datorez și ție faptul de a-mi fi luat inima în dinți :) Și pentru că am ajuns să vorbim despre asta, mulțumesc... :)

Anonim spunea...

Cum a spus si Carmen, o imbratisare pt tine mare-mare, nu din mila sau empatie, ci de drag. ca mi-esti draga si te admir tare. Si totusi simt ca perceptia oamenilor incepe a se schimba treptat, nu ca mi-ar pasa ce cred cei din jur, ci pt ca e important pt oricine sa se ocupe si de sanatatea lor mentala, vad asta la apropiatii mei, unii din ei care pareau a nu ar fi inteles vreodata lucrul acesta.
Cris

Greta spunea...

Săru'mâna, tare bine prinde îmbrățișarea :) Da, și eu cred că lucrurile încep ușor-ușor să se schimbe, lumea se informează și înțelege tot mai mult, dar cred că prejudecățile au rădăcini adânci. Și până vor fi smulse, mai durează...

Anonim spunea...

buna,
nici eu nu consider ca ai facut ceva extraordinar, nu mi se pare decat ca ai facut ceea ce trebuia facut. Si chiar bine.
Cand treci prin niste intamplari neplacute, nu neaparat drame, iti construiesti niste turnulete, ziduri sau monstruleti pe care psihologul nu face altceva decat sa te ajute sa le darami/distrugi incetul cu incetul, asa cum le-ai si construit. De-aia pune si intrebari simple, aparent fara legatura... de fapt incearca sa te duca cu gandul intr-o zona in care sa constientizezi tu ca nu mai ai nevoie de ele si sa incepi sa le darami caramida cu caramida - pentru ca el nu poate sa faca asta, tu esti singura care poti sa la darami. Psihologul te ajuta sa le identifici, sa iti spuna unde e zidul. Apoi trebuie tu sa incepi sa sapi. Nu e usor, uneori se refac, chiar mai repede decat ai reusit sa darami din ele, poate iti construiesti altele intre timp... dar pana la urma reusesti.
o imbratisare mare si de la mine, te pup!
Veronica.