Azi voiam să scriu despre o prăjitură

Așa plănuiam ieri, cel puțin.  Dădusem peste un articol despre prăjitura mea preferată, care anul acesta împlinește 100 de ani :) O delicatesă cu tradiție și atât de fină și de gustoasă, cum n-aș fi crezut că există, până n-am descoperit-o. Și voiam să vă povestesc și vouă desprea ea, să vă invit să n-o ratați dacă se ivește ocazia de-a o gusta și-apoi să mă duc în prima cofetărie și să-mi iau vreo trei felii, să-mi ajungă. 

Dar nu pot scrie asta. Nu astăzi. Nu după ce s-a întâmplat aseară în clubul Colectiv din București, unde un incendiu, pornit spontan de la artificiile care-au aprins bureții fonoizolanți, a pus capăt vieții a 27 de oameni potrivit sinistrului bilanț actual și a rănit peste 100 de persoane.

Mintea omenească (ok, a mea cel puțin) nu poate cuprinde cu adevărat ceea ce trebuie să se fi întâmplat acolo. Ce panică viscerală, ce groază a morții iminente trebuie să-i fi cuprins pe toți. Ce gânduri or fi avut oamenii aflați mai în spate, când au înțeles că nu vor mai ieși în viață din locul acela. Că vor arde de vii. 

Sper din tot sufletul că și-au pierdut cunoștința de la fumul inhalat înainte de-a conștientiza pe deplin ce urmează să se întâmple cu ei. 

Și deschid azi-dimineață Facebook-ul. Printre multe postări de bun-simț, cum ar fi apelurile pentru donat sânge și informațiile referitoare la asta, sau share-urile cu listele persoanelor internate la diferite spitale din București (mulți își caută și acum prietenii sau rudele, despre unii nu se știe nimic, of Doamne...), deci printre aceste postări cum ziceam, se mai ițește câte una cu o imagine a unei căni de cafea și mesajul ”bună dimineața, e weekend!”. Sau cu vreo pisicuță care-n acest moment nu-interesează-pe-nimeni-normal-la-cap-cât-de-drăgălașă-e. Sau cu orice altă tâmpenie precum cele de mai sus. 

Oamenilor (mă adresez celor cu postări precum cele exemplificate în paragraful anterior cu pisica sau cafeaua, dacă o citi vreunul pe aici), voi ați înnebunit? Mai bine-zis, ați fost vreodată normali la cap? Cum naiba vă mai arde acum de așa ceva? Cum de n-ați dat buzna la centrele de donat sânge? (singurul motiv pentru care-mi pare rău că nu-s în București azi e că nu pot dona). Ok, să zicem că ați donat sau că, din motive obiective, n-o puteți face. Sau că ați băut o bere aseară și nu puteți dona decât mâine, cel devreme. Bun, dar asta tot nu vă scuză inconștiența și, n-aveți decât să vă supărați pe mine, prostia. E stupid să puneți postări roz-bombon într-un moment ca ăsta și nu face decât să demonstreze cât de nepăsători sunteți. 

”Și ce-ai vrea să fac, ce pot să fac eu”, m-ar putea întreba unii din ei. De acord, nu e ca și cum noi cei mulți am putea să facem prea multe. Pentru asta s-a votat, pentru asta au fost unii aleși: ca să aibă puterea de-a face. Faptul că-și bat joc de încrederea acordată și de funcția pe care-o au e altă discuție, pe care n-am nicio intenție s-o încep. Dar, dacă tot nu puteți face mare lucru, de ce nu tăceți?!! De ce nu vă împreunați mâinile într-un gând pentru aceia care s-au dus, pentru aceia care luptă să trăiască și într-un gest de mulțumire că n-ați fost voi sau cei dragi vouă în ceea ce pare să fi fost versiunea modernă a Infernului dantesc? De ce sunteți atât de nesimțiți?

Așteptând iarna

Așa cum se întâmplă în fiecare an și cum m-am obișnuit deja, supermarket-urile din Germania sunt pline, încă de la jumătatea lunii septembrie, de Moș Crăciuni și de globuri de ciocolată, de turtă dulce, figurine de marțipan, biscuiți cu scorțișoară și vin de fiert (adică e gata condimentat și nu-i mai trebuie decât un clocot-două, plus gură care să-l bea). 

Ce contează că toamna e în deplinătatea ei și frunzele încă se mai țin de ramuri, chiar dacă s-au uscat, ingălbenit, înroșit sau împortocalit. Ce contează că e vremea dovleacului și-a prăjiturilor cu prune. În magazine a venit Crăciunul de mai bine de-o lună.

Nu fără surprindere, constat că treaba asta... începe să nu mă mai deranjeze. Și nu cred că e vorba doar de obișnuință. Desigur, nu pot spune că-mi place să vină Crăciunul atât de timpuriu. Dar în același timp, nu-mi mai doresc doar să dispară, să treacă.

Să fie oare un semn că-mi recapăt iarna? Cea pe care o căutam acum doi ani și-n mulți alți ani din urmă?  

Nu știu. Cred că-i prematur să mă gândesc la asta. Ar fi frumos să fie, deși se spune că, ceea ce nu trăim la timpul potrivit, nu mai trăim niciodată.

O să-ncerc să mă bucur de iarnă. Am să port cerceii ăștia, pe care i-am cumpărat anul trecut: 

O să-mi mai iau câteva perechi în același stil.

O să-ncerc să prind un fulg de zăpadă.

Și-o să încerc să-mi regăsesc bucuria iernii și-a Crăciunului. 

Reflecții, cugetări, pasmanterii :))

Azi-dimineață ajung la serviciu, evaluez scurt volumul de muncă, mă conectez în sistem, dau două porunci Plodului (aha, ăla Incurabil, care devine tot mai Incurabil de la o zi la alta, vai de nervii mei transformați în tocătură de dat la rațe), când sună telefonul. Cine putea să fie la ora aia... 

- Frau N., cum se prezintă situația la dumneavoastră?

Raportez scurt și concis. Musiu Șarl urăște profund trăncăneala. 

- Bun. Aveți practicantul să vă ajute. Astăzi trebuie să fiți cu toate la zero, da?

Nu-mi cerea imposibilul - și știa și el că-i realizabil - dar îmi dădeam seama că trebuie să-i bag niște artificii în fund Plodului. 

- Vă promit, răspund eu, chiar dacă trebuie să-l omor pentru asta. 

- Haha, se hlizește Musiu Șarl, nu aveți voie să omorâți angajații. Contravine politicii noastre interne. Puteți doar să-i bateți.

Zi așa! :))) Taman când căutam cu interes o bâtă de baseball sau măcar vreun ciomag mai respectabil, se ițește Sfârfâlică la orizont. ”Ce mai faci, cum merge treaba, știi că azi trebuie să fii la zero”, bla-bla.

- Auzi, îmi vine să-l omor p-ăsta, îi zic sumbru.

Mă enervase deja de vreo cinci ori în câteva ore... Sau de vreo șase ori? Sau să fi fost opt? Le-am pierdut șirul. E puturos și de-o obrăznicie inimaginabilă, iar eu am imaginație bogată. O să vă povestesc mai detaliat, dar abia după ce scap de el, adică după 1 decembrie. Va fi ca un fel de catharsis :))

Anyway, Sfârfâlică pare să cântărească ideea mea criminală cu toată seriozitatea.

- Mda, vezi numai să nu faci mizerie, zice, dovedind un spirit practic destul de alarmant în context :D

Bun, deci eu pe cine ascult acuma? :))) Îl bat pe Plod ca la fasole sau îl extermin direct? :D

Glumesc, desigur :) În realitate, nu fac decât să-i explic de zece ori aceleași chestii, să-l îndemn să-și noteze anumite detalii pentru că sunt multe chichițe, să-i reexplic ceea ce-i explicasem cu jumătate de oră în urmă, dar el a uitat și nici nu și-a notat... de-astea :)

PS: am terminat toate treburile, bineînțeles. Plodul mi s-a plâns că sunt ”foarte severă”. Habar n-are el... :))

(Ca) de duminică

Sfârșit de săptămână, s-a schimbat și ora, e înnorat și frig (la mine, cel puțin). A fost o săptămână grea, dar care se încheie cu bine, slavă Domnului. Mă simt, cum să zic... epuizată de ușurare :) Vreme de neieșit din casă, de băut ceai din căni viu colorate, de ronțăit migdale trase în ciocolată albă și de citit vreo carte captivantă. Sau, eventual, de văzut vreun film bun. În această ultimă privință, am fost inspirată de-o retrospectivă de pe BuzzFeed; 129 de imagini reprezentative din felurite pelicule, multe dintre ele capodopere ale genului.

Dacă stau să mă uit, ajung la concluzia că am văzut prea puține dintre ele. Îmi place să cred însă că le-am văzut pe cele mai bune, dar asta nu înseamnă că la o adică n-aș mai avea de recuperat. 

Lista integrală a filmelor o găsiți pe link-ul de mai sus; eu am selectat doar nouă, pe care le-am văzut (unele dintre ele, de mai multe ori) și pe care le-aș recomanda la orice oră. 

”Casablanca”(1942)

Este un film despre care nu am alt argument decât acela că, pur și simplu, trebuie văzut. Una dintre cele mai curate și autentice povești de dragoste, pardon de pleonasm. 

Cu un Humphrey Bogart șarmant, chiar dacă nu e genul de frumusețe masculină clasică. Și cu o Ingrid Bergman superbă, senzuală, irezistibilă. Și cu melodia ”As Time Goes By”, una dintre cele mai frumoase și melancolice piese de pe soundtrack-ul unui film.

 ”The Shining” (1980)

După ce l-am văzut, acum vreo cinci ani, am scris și eu o mică recenzie. Îmi mențin părere de atunci, anume că filmul este-n multe privințe mai puțin reușit decât cartea. 

Dar Jack Nicholson face un rol atât de mare, încât merită să vă uitați, fie și numai pentru asta. Dintr-un singur punct de vedere m-am răzgândit - atunci scriam că, foarte probabil, nu voi revedea filmul ăsta, dar acum nu exclud varianta la o adică. Un asemenea recital actoricesc nu-i de toată ziua și pot trece relativ ușor (la nevoie, chiar cu ”skip” :D) peste scenele gen cadavrul femeii înecate care se ridică din cada unde-și găsise sfârșitul și pornește nu tocmai grațios în urmărire... :))

”Reservoir Dogs” (1992)

O operă de artă made in Quentin Tarantino, așa s-ar putea descrie filmul ăsta într-o singură frază. Cred că l-am văzut de vreo patru ori, iar multe dintre dialoguri le-am învățat pe de rost. Despre una dintre problemele de... etică pe care le pune în discuție, am scris acum câțiva ani. 

Filmul e dur și cu multe replici licențioase, dar asta e parte din farmecul lui Tarantino. Dacă nu sunteți foarte sensibili la scene cu sânge și nici din cale-afară de pudici, vă garantez c-o să vă placă. ”A lot”, vorba lui Mr. White :D

”American Beauty” (1999)

Unul dintre cele mai bune filme ale lui Kevin Spacey. Oh wait, Kevin Spacey n-a jucat decât în filme bune. Bine, deci ăsta e unul foarte-foarte-foarte bun. 

E genul de film la care te uiți, pui pauză și te gândești: cum poate juca un actor ATÂT de bine? Ce minte genială a avut scenaristul și ce intuiție a avut regizorul, de-au transpus o poveste altminteri absolut banală într-o poveste pe cât de realistă, pe atât de extraordinară?

”Goodfellas” (1990)

Am mai scris și cu alte ocazii cât de mult îmi plac filmele regizate de Martin Scorsese. Și dacă-n distribuție se regăsește și Robert De Niro, se numește că-i un adevărat festin. 

Da, filmul este dur, dar un alt gen de duritate decât cea din peliculele lui Tarantino; pentru unii poate că-i mai greu de suportat. Ce-mi place este că Scorsese nu și-a propus niciun moment să ne facă morală, ceea ce regăsim de-atâtea ori în filmele americane. Pur și simplu prezintă o poveste necosmetizată despre gangsteri, bazată pe întâmplări adevărate. Mag-ni-fic, vă spun. 

”Pulp Fiction” (1994)

Încă un film de Tarantino din mica mea selecție și, spun mulți, capodopera lui absolută. Sunt de acord cu ei: filmul e-o minunăție. Umorul negru este prezent din plin și savuros. Am scris mai demult despre o scenă reprezentativă. Și pe-asta am învățat-o pe de rost, atât eu cât și jupânul legitim.

Nu o dată l-am auzit mormăind edificat ”when Bonnie goes shopping, she buys shit”, atunci când cumpăr ceva, hmm, nepotrivit :))) Adică roșii în suc propriu în loc de bulion, de exemplu :))

”The Shawshank Redemption” (1994)

Este de ani de zile în topul primelor trei cele mai bune filme ale tuturor timpurilor pe imdb.com și faptul cu siguranță nu e întâmplător. 

Un film atipic pentru o adaptare după Stephen King, dar atât de bun, încât aproape că-mi vine să vă poruncesc să-l vedeți, presupunând că n-ați făcut-o încă :) Poate singurul lucru la care să zicem că păcătuiește este coloana sonoră; muzica ar fi putut fi mult mai impresionantă. Dar e un aspect minor, care nu știrbește din valoarea filmului. 

”Gladiator” (2000)

Serios, mai e cineva care n-a urmărit povestea lui Maximus? Mi-e greu să cred. Mi-a plăcut enorm, m-a impresionat atât de puternic... Aș spune că, urmărindu-l, am suferit; dar am suferit frumos. 

Nu știu cât de acurat este filmul din punct de vedere al adevărului istoric, dar nu cred că a fost prea departe de realitate. Iar muzica este dramatică, intensă, intensificând sau chiar inducând stări sufletești. ”Gladiator” este un film istoric, despre istorie. 

”Schindler's List” (1993)

Cred că este cel mai bun film despre Holocaust care s-a făcut vreodată - și concurența e serioasă la acest capitol. Este și atipic; vorbește nu doar despre disperare, pierdere și moarte, ci și despre speranță, zâmbet și, în final, întoarcerea la viață.

Este cu atât mai impresionant cu cât știi că totul a fost real și Oskar Schindler a existat cu adevărat. A salvat peste o mie de evrei de la o moarte sigură în camerele de gazare de la Auschwitz, iar moștenirea lui se concretizează în urmașii acestora, care n-ar fi fost pe lume fără actul său de-un curaj ieșit din comun. 

Cam asta ar fi selecția mea :) Din lista de pe BuzzFeed lipsesc o mulțime de filme bune și foarte bune, pe care cu mare plăcere le-aș recomanda, însă până la urmă percepția este subiectivă. Trag nădejde că v-am făcut chef de-un film bun :)

Sacrificiul suprem pe ”altarul” ciocoiului

Nu prea reușesc să-mi ordonez gândurile; în capul meu e un amalgam de revoltă, scârbă imensă, sfâșietoare milă și mirare amară. Am tot citit în seara asta diferite materiale despre ceea ce s-a întâmplat marți seara, în capitala europeană supremă a parveniților - căci asta a devenit Bucureștiul.

Revoltă pentru că un om a murit la înnebunitor de frageda vârstă de 28 de ani, dintr-o combinație fatală între neprofesionalismul muncitorilor care n-au semnalizat corespunzător un șantier stradal și aroganța unui ciocoi parvenit.

Scârbă pentru că există o țară, care este România, unde un marțafoi înscăunat ministru pe orice alte criterii decât acelea ale competenței a decis pur și simplu că valoarea lui nu suportă să aștepte la stop ca slugile, ci trebuie ”livrat” acasă de la cârciumă în coloană oficială - în mod normal admisă numai în situații deosebite, de urgență. Care era urgența papițoiului? Îi dădea laptele-n foc?

Scârbă și pentru incredibilul tupeu al celui care, ca s-o spunem pe șleau, i-a adus moartea, de-a se prezenta la priveghi. Mi-e greață până și să-i scriu numele, deci aleg să n-o fac. Cum de nu l-au linșat oamenii până acum? Ah, ce întrebare prostească. E păzit, desigur. Prețiosul lui fund, care nu suporta să fie dus acasă altfel decât în coloană oficială, e cu siguranță vegheat de oameni a căror speranță este că nu-și vor da viața, la propriu, pentru mofturile ciocoiului.

Sfâșietoare milă pentru soția polițistului. E însărcinată. Erau căsătoriți de numai un an. Aveau o viață întreagă înainte, planuri și vise. De toate astea s-a ales praful. Femeia aceea nu va putea depăși niciodată cu adevărat această pierdere. E cu neputință de imaginat ce e-n inima ei. Ce jale, ce ocean de chin traversează, ce tortură sufletească.  

Și mirare amară pentru că... nici nu mai știu. Am uitat ce voisem să spun când am scris asta. V-am zis că mi se învârt gândurile ca titirezul. Unul vine, două pleacă, mi-a fugit ideea. 

Iar acum că tocmai am citit un articol pe blogul lui Vlad Petreanu, mă cuprinde și furia. CUM, CUM e posibil să nu oprești la locul accidentului și să-l lași în urmă pe acel om într-o mare de sânge, prins sub fiarele contorsionate a ceea ce mai rămăsese din motocicleta lui??? Aș putea scrie asta de-o mie de ori, aș putea înșira milioane de ”CUM” și încă pe-atâtea semne de întrebare, și tot n-aș simți că am exprimat ceea ce-aș dori cu adevărat. 

Doamne Dumnezeule, ce tragedie.... 

Ce se va întâmpla acum? Dacă nici de data asta nu ies oamenii în stradă, chiar se numește că poporul român s-a îndobitocit și s-a transformat într-o masă de oi de manevră. 

Oftând în gri

Lumea e plină de binevoitori, dispuși în orice moment să vă spună cât de greșit e ceea ce simțiți, să vă învețe cum să simțiți corect și, dacă sunteți norocoși, să vă și dojenească pentru că nu simțiti corespunzător. Așa cum ar scrie în manualul de simțire dacă ar exista unul (ediția cartonată, neapărat).

Imaginați-vă că sunteți într-o sala de așteptare. Nu stați pe scaun pentru că nu aveți răbdarea necesară, ci vă fâțâiți de colo-colo. Ce așteptați? O veste. Care poate fi de-un alb strălucitor (nădăjduiți din tot sufletul) sau gri (e o posibilitate pe care nu prea ați vrea s-o luați în calcul). Varianta neagră nu există. 

Strângeți pumnii, aveți noduri în stomac, vă roadeți unghiile și priviți telefonul. Vă doriți să sune, dar vă e și teamă de momentul când va suna, timpul trece insuportabil de încet, gândul vostru e numai la ce se întâmplă dincolo de o anumită ușă. 

Și-n cele din urmă, sună. Vestea e gri. 

N-ați pierdut, dar nici n-ați câștigat. Numai că, pentru a afla că nu putea fi alb, ați trecut prin... greu. Răsuflați ușurați, bine că măcar e gri și că nu e mai rău de-atât, dar imediat un gând nostalgic se ițește cu obrăznicie: dar dacă ar fi fost alb... 

De ce n-a fost? De ce pentru atât de mulți oameni e alb fără efort, iar pentru noi e gri, cu prețul sufletului ținut câteva zile strâns în curele?

Și-ați vrea să plângeți. Nu știți nici voi exact ce anume - soarta, ghinionul, pe ”asta-i situația” sau ”de ce-urile”. Iar persoana pe care, în mod eronat, o alegeți pentru a vă lăsa capul pe umerii ei pentru un moment, decide să vă apostrofeze: ”Alții sunt mai rău! Alții au probleme mai mari!”. 

După foarte lunga introducere de mai sus, am ajuns, în fine, la subiect. Care subiect va fi scurt, pentru că e vorba de o întrebare la care nu am un răspuns. Nu cred că există ”argument” mai stupid și mai degeaba decât ”bucură-te că nu-i mai rău”. Dar de ce trebuie să fie asta o consolare? De ce-ar trebui să-ți fie mai moale doar pentru că altora le e atât de tare încât simt cum li se fărâmițează fiecare oscior? De ce n-ai dreptul să te doară pur și simplu pentru că e durerea TA, atât și așa cum e? De ce trebuie să te raportezi mereu la alți oameni? De ce?!

Da, sunt foarte recunoscătoare că e numai gri. Chiar sunt. Și da, mă doare că nu e alb. Un alb pe care l-am fi meritat, un alb pe care milioane de oameni de pe planetă îl au fără să fi făcut nimic pentru asta și pentru care e un fapt de la sine înțeles. 

O să treacă, o să ne fie mai bine decât acum. Între timp, ne e gri. Dar când ne luăm în brațe, ne e alb. Și sper că asta ne va fi pentru totdeauna suficient.

Melancolie

E toamnă. Cel puțin teoretic. Practic, pe 14 octombrie a căzut prima zăpadă. Na, cum să te mai iei de nemți că umplu magazinele încă din septembrie cu Moș Crăciuni de ciocolată, turtă dulce și figurine de marțipan în formă de oameni de zăpadă? Or ști ei ceva.

Ziua s-a micșorat, drept pentru care plec pe întuneric, vin pe întuneric. Natura s-a colorat splendid, dar cine s-o vadă? Ba e beznă, ba e zăpadă.

Adică dacă ar fi soare, ar arăta cam așa:

Superb, nu? Dar ce păcat că nu se vede mai nimic. Întuneric și / sau zăpadă, cum spuneam. Uneori, ploaie. Sau ȘI ploaie.

Sunt cam ciufută (există astenie de toamnă? Dacă nu, inventez eu acest concept). Aș citi și n-aș citi, m-aș uita la vreun film, dar îl opresc după doar câteva minute, aș călca niște haine, dar scot fierul din priză înainte de-a apuca să se încălzească. 

E toamnă. Frunzele cad și se duc. Lin și pe tăcute, așa cum s-a dus și mama. 

Zodia mea și-n ce măsură aceasta mă reprezintă (Blog Challenge 15)

Știu că mai am de scris un articol din mini-vacanța la Berlin, și-anume articolul despre concert, dar să vă zic o treabă: fraților, habar n-am când o să am starea de spirit și liniștea necesare. Am foarte mult de lucru la serviciu și pe lângă asta, am și Plodul Incurabil. Nu s-a petrecut niciun miracol, n-am scăpat de el. În fiecare zi îmi dă dureri de cap (de multe ori, la propriu). Și tot în fiecare zi am de povestit colegilor, în pauza de cafea, câte-o minunăție de-al lui, de dată foarte recentă. Pentru ei e divertisment pur și abia m-așteaptă, cred că-n curând o să le cer bani pentru povestiri. Măcar să m-aleg și eu cu ceva, dacă tot îmi toc nervii ca pe salata Boeuf. 

Și dacă nu scriu despre concert pentru că n-am starea de spirit, și nici despre Plod pentru că încerc să mă menajez pentru următoarele 9 (nouă) ore pe care le voi petrece mâine în tovărășia lui, mi-am adus aminte de leapșa-foileton. La care n-am mai scris de la sfârșitul lui mai și care a ajuns la jumătate. Cerința cu nr. 15 se referă la semnul meu zodical - care este acesta și câtă încredere-i acord.

După cum unii dintre voi știți, ziua în care-mi număr anii este 21 iunie. După unele zodiace, sunt Gemeni. După altele, care-mi plac mai puțin decât primele, sunt Rac. Pe scurt, sunt un fel de struțo-cămilă a horoscopului. Parcă se putea să am și eu o zodie normală, ca tot omul?

Și pentru că-mi place să cred că-s în zodia Gemeni (racul nu-mi place nici măcar cu sos de vin, cu atât mai puțin ca zodie), și pe de altă parte pentru că-s destul de sigură că ar ieși o postare anostă dacă m-aș apuca să mă analizez în raport cu trăsăturile generale ale unei zodii, am căutat un horoscop hazliu. Și l-am găsit, pentru că-mi aduceam aminte că l-am mai citit cândva (Gemenii au memorie bună, știți). 

* Gemenilor le place să creadă că personalitatea lor seamănă cu a lui Socrate sau a lui Michelangelo, însă în realitate aduc mai degrabă cu Prince.

Nu știu ce fumează tipa care-a scris treaba asta, dar o sfătuiesc să se lase. Prince? Nici măcar la sex nu semăn cu el, pardon de vorbă rușinoasă. Socrate nu mi-ar plăcea să fiu, că n-aș mai avea nevoie de otravă: aș muri de plictiseală. Michelangelo nici atât, singurul lucru pe care sunt capabilă să-l desenez fiind o fântână cu cumpănă :D 

*Gemenii vor nega tot ceea ce scrie despre zodia lor - aici a nimerit-o magistral, ce mai pot spune :)))

* Gemenii conduc mașini haioase, pe care le lovesc de copaci sau de clădiri. 

Mă rog. Nu chiar. Prima noastră mașină, un Opel Astra, nu era din cale-afară de haioasă. Și nici n-am lovit-o de-o clădire, ci de mașina din față, când n-am păstrat distanța de siguranță în trafic. Dar iată, acum știu de ce s-a întâmplat asta: era scris în constelația zodiei. Pfoaiii, le scriu ălora de la asigurări și le dau cu zodia-n cap, că ne-au ridicat primele de asigurare după incidentul, din fericire minor, de acum 4 ani. 

*Gemenii își vandalizează propria locuință.

Bă, ej nebun?? Emoticon_cu_ochii_cât_cepele. Singura încăpere despre care s-ar putea spune asta e bucătăria: o vandalizez prin ignorare frecventă :D 

*Gemenii se află sub tratament, deși de cele mai multe ori acesta nu este legal. 

M-am mai gândit: cred că individa fumează ciuperci. Ilegale și ele. Unicul meu tratament permanent este cafeaua, by the way. Până n-o beau, nu-s decât vag ființă umană și-n niciun caz socială.

*Gemenii preferă cafeaua cu lapte, jumătate decofeinizată, jumătate normală.

Vai de mine, ce bătaie de câmpi. Unu, nu-mi place decât cafeaua neagră (”neagră ca sufletul meu”, vorba lui Sfârfâlică), îndulcită cu o tabletă de ștevie. Fără lapte. Cât despre cafea decofeinizată, asta chiar că e din alt film. 

Mna, bine. Aș mai putea scrie zece caracteristici și la fiecare aș găsi ceva de cârcotit. În concluzie, sunt un Geamăn autentic, yey :))
 

O zi pe urmele lui Bach (II)

Știam că nu vom putea dedica prea mult timp plimbării prin Leipzig, pe unde-am trecut la întoarcerea de la Berlin, dar ne asumaserăm asta și ne propuseserăm obiective realiste: masa de prânz, o plimbare prin zona pietonală și vizitarea bisericii Sf. Thomas, unde Johann Sebastian Bach a fost cantor timp de 27 de ani și unde este înmormântat.

Misiune îndeplinită! Ba chiar și cu un mic bonus pentru snoaba de yours truly :)) Ne-am început plimbarea de la gară, pe care eu țineam neapărat să o văd; este cea mai mare gară din Europa și se spune că este una dintre cele mai frumoase din lume. 

Foto Wikipedia

Ne-a plăcut. Mie mi-a amintit de gările din filmele americane realizate în perioada interbelică. Parcă mă așteptam să-i văd pe Clark Gable sau pe Marlene Dietrich apărând de undeva :)) De altfel, a fost deja folosită ca decor pentru câteva pelicule: ”Mr. Nobody” (2009, cu Jared Leto și Diane Kruger), ”Obsession” (1997, cu Daniel Craig) sau ”Shining through” (1992, cu Michael Douglas și Melanie Griffith).

Plimbarea prin zona pietonală a fost o încântare. Tipică pentru orașele germane, cu restaurante și magazine de toate felurile pe ambele părți, colorată, plină de viață și de freamăt. Adică exact pe gustul meu :)

Am găsit ușor biserica Sf. Thomas și ne-au cam trecut fiorii numai văzând-o. Gândul că Bach a activat aici aproape trei decenii, că fiecare loc de acolo poartă amprenta prezenței lui, era intimidant. Ne simțeam mici, din toate punctele de vedere. 

Pe lângă activitatea specifică unui cantor (acompanierea la orgă a slujbelor religioase, dirijarea corului șamd), Bach trebuia să predea muzică elevilor de la școala de canto - o activitate care-i displăcea profund și de care se debarasa ori de câte ori avea ocazia, atribuindu-le ingrata sarcină discipolilor săi. De asemenea, trebuia să compună câte o cantată nouă în fiecare săptămână, pentru a fi interpretată la slujbele duminicale. Mi se pare un concept aproape imposibil de pus în practică; nemaivorbind de inspirația pe care era obligat s-o aibă cu regularitate, cantata trebuia parcursă și repetată împreună cu membrii corului, pentru ca aceștia s-o poată cânta peste câteva zile, la slujba săptămânală. 

Este de domeniul fantasticului, cu-atât mai mult cu cât a făcut asta câțiva ani în șir. Aceasta e una dintre explicațiile pentru vastitatea compoziției sale (din care oricum o bună parte s-a pierdut, un fiu de-al său vânzând multe din compozițiile tatălui, fără să știe ce valoare aveau de fapt). În total, a compus 295 de cantate, dintre care s-au păstrat doar 191. Nu-i de mirare că Beethoven a spus despre el că ”nu pârâu, ci ocean trebuia să se numească” (în germană, Bach înseamnă ”pârâu”). 

Orgă de factură barocă, foarte asemănătoare celei din perioada lui Bach

Mormântul lui Johann Sebastian Bach

Nu-mi găsesc cuvintele, nici atunci nu mi le-am găsit :) Am stat doar și-am privit minute în șir. Îmi aduc aminte că i-am spus soțului că, dintre marii compozitori, Mozart este singurul care nu are un mormânt. Ceea ce mi se pare trist și cumplit de nedrept.

La ieșirea din biserică ne aștepta Bach, la picioarele căruia am stat.

Încheind această vizită, ne-am dat seama că ni se întâmpla ceva deopotrivă uman și prozaic: ni se făcuse foame. Ne-am hotărât pentru un restaurant indian, unde am mâncat o specialitate pe bază de pui și, evident, sos curry, cu garnitură de orez. Deloc surprinzător, m-am gândit la cineva anume :)) A fost delicios. Cred că devin tot mai mult un fan al bucătăriei indiene, deși multe dintre mâncăruri sunt picante, ceea ce nu prea e pe gustul meu. Dar se mai schimbă omul, deh :))

De la un magazin din zona pietonală am cumpărat un suvenir: o cană cu portretul lui Bach. Mi se pare cea mai veritabilă, dacă pot spune așa, amintire din Leipzig, oraș care va fi pentru totdeauna asociat cu el. Și-a găsit locul alături de cana cu Mozart, pe care-am cumpărat-o acum 11 ani din Salzburg. Și lor li se va alătura o cană cu Beethoven, pe care o voi cumpăra, de unde altundeva decât din Bonn, atunci când voi ajunge acolo. Mă numesc Greta și sunt snoabă :))

(Recitind articolul, simt nevoia unei precizări: am cumpărat o cană, și nu un CD cu muzică de Bach, pentru că am deja o bună parte din compoziția lui, unele dintre creații chiar în mai multe exemplare, în interpretarea unor orchestre diferite. Și oricum, exceptând situațiile speciale, prefer să cumpăr CD-uri, DVD-uri etc doar de pe Amazon; prețul este mult mai convenabil). 

N-am avut timp pentru muzeul Bach, deși cu siguranță ar fi fost interesant. Ne-am plimbat prin centru, care ni s-a părut foarte aerisit și oarecum rece. Dar se prea poate ca impresia asta să se fi datorat prejudecății; Leipzig face parte din fosta RDG. 

A fost o zi cu siguranță deosebit de interesantă și, pe undeva, copleșitoare. Pentru noi, cea de-a doua zi pe urmele lui Bach, după ce acum patru ani am vizitat casa unde s-a născut, în orășelul Eisenach din landul Thüringen :)

Se termină lumea. Iar :))

Cu toată lipsa de chef, astă seară m-am primenit și pregătit pentru revenirea pe frontul de la munci, unde - în cazul în care se respectă ceea ce bag de seamă c-a devenit o tradiție - voi găsi haos și Balamuc cu ”B” mare. Am observat că așa se întâmplă mereu după ce mă-ntorc din vacanță, indiferent cât de scurtă a fost și  indiferent dacă a fost concediu sau recuperare de ore suplimentare. Deci m-am preparat conștiincios pentru asta, m-am vopsit în culorile războiului și, înainte de culcare, zic să mă dau puțin pe net. (De volumul al treilea din seria ”Millennium” mă apuc vineri. Nu de alta, da' vreau s-ajung totuși la muncă, dacă se poate cu ambii ochi deschiși :D).

Maaare noroc că m-am hotărât să răsfoiesc net-ul, serios. Păi altfel cum aș fi aflat că mâine, 7 octombrie 2015, se termină lumea? Pasămite o organizație cre(ș)tină, americană (cum altfel), după un studiu intens al Bibliei, efectuat probabil într-o încăpere capitonată rezervată unui anumit tip de pacienți, a postulat: ziua de mâine este ”ziua despre care a vorbit Dumnezeu. Lumea se va sfârși. Omenirea va dispărea, va fi anihilată”. Hait!

N-a zis la ce oră se întâmplă nemaiîntâmplatul. Nici dacă data e calculată pe calendarul vechi sau pe cel nou. Mi se pare foarte supărător aspectul, dar tot e bine că m-am epilat și spălat pe cap. Să nu mă prindă Apocalipsa arătând ca maimuța Cheetah pe corp și ca Meduza mitologică în cap. 

Acestea fiind zise, să vedem de unde postez următorul text pe blog :)) În tot cazul, oriunde-am ajunge mâine, eu sper să am loc la geam :D

PS: da' dacă-i adevărat, voi vă dați seama ce se oftică mayașii că nu le-a ieșit pasiența pe 21 decembrie 2012? :))

Mici bucurii

Nu mi-am propus să fac din tipul ăsta de articole o postare periodică permanentă, deși cu siguranță ar fi frumos și cu siguranță motive de-a zâmbi și de-a ne bucura inclusiv de cele mai simple lucruri se găsesc întotdeauna; trebuie doar să le vedem și să fim conștienți de ele. Cred însă că o ”rubrică” permanentă ar atrage după sine o rutină pe care nu mi-o doresc. Din când în când însă, astfel de postări fac bine. Mie sigur, și sper că și vouă. Mai ales pentru că la final am o mănușă pentru voi ;))

Așadar, în ultimele zile m-au bucurat:

- trandafirii primiți de la jupân cu ocazia aniversării a cinci ani de la nuntă, care au rezistat mai bine de-o săptămână (ceea ce nu se întâmplă prea des, adică din pricini încă neelucidate florile mele nu supraviețuiesc de obicei mai mult de 3-4 zile în vază);

- faptul că azi dimineață m-am trezit la 7, am constatat că nu e necesar să mă ridic din pat și-am adormit cu maximă satisfacție la loc, până la 11:14 precis :)) ;

- perspectiva de-a mă duce la serviciu abia miercuri (un rest de concediu). Este sen-za-țio-nal să primești o amânare de felul ăsta, duminică seara te simți de parc-ai fi fost eliberat pe cauțiune sau ceva asemănător. Sper c-am despărțit corect în silabe mai sus, hmmm;

- primele două cărți din ciclul ”Millennium”, pe care le-am putut citi când am avut chef, inclusiv la 4 dimineața; mai am una singură și parcă nu-mi vine să m-apuc de ea, de ciudă că e ultima;

- mirosul de iarbă proaspăt tunsă, amestecat cu parfumul de toamnă care s-a instalat deja și pe care l-am inspirat de cum am deschis ieri dimineață fereastra;

- nepotul meu în vârstă de doi ani și aproape 5 luni, care-mi adresează cel mai adorabil salut pe Skype sau FaceTime: ”tche fatci, Gheta?”, însoțit de un zâmbet larg, cu mulți dințișori și cu gropițe. Nu mai pot de dragul tău, asta fac, îmi vine să-i răspund de fiecare dată :)

- peste toate, o inexplicabilă senzație că ceva extraordinar de frumos urmează să mi se întâmple. Habar nu am ce, de ce, când sau cum; nu știu nici măcar dacă nu e autosugestie, dar undeva în mine, o voce miiiiică îmi spune că the best is yet to come. 

Și acum, mănușa pentru voi: prindeți-o, că v-o arunc! :) Ce anume v-a luminat sufletul și chipul în ultima vreme? Sigur sunt câteva persoane, întâmplări, parfumuri, gusturi, delicii care v-au bucurat fie și pentru o clipă, nu-i așa? Ce bine-ar fi să învățăm să le vedem... Vom reuși, sunt convinsă :)

Pascal Bruckner n-a mințit...

... când a spus că ”Millennium este unul dintre rarele romane polițiste care m-au făcut să mă trezesc în miezul nopții pentru a continua lectura”. 

Am terminat primul roman din trilogie, ”Bărbați care urăsc femeile”, azi-noapte, la ora 4:30. Norocul meu că stau acasă azi (trăiască orele suplimentare acumulate și Sfârfâlică, pentru că m-a pus să mai dau jos din ele). Pur și simplu, de la un punct încolo mi-a fost imposibil să mai întrerup lectura. La nevoie eram gata să beau și-o cafea, numai să termin cartea, dar n-a fost cazul: adrenalina indusă de formidabila scriitură a lui Larsson îmi pompa prin toate pistoanele.

Cum este? Epitetele-mi lipsesc :) Vorba prietenei care m-a pus la treabă, oare ce-oi fi așteptat de n-am citit mai devreme? De fapt, știu cauza.... N-aș putea să explic prin ce mecanism ciudat, în capul meu se făcuse mai demult o asociere între ”Millennium” și ”Twilight”. Cumva, credeam că aparțin aceluiași gen - fantasy, vampiri, draci-laci. Adică deloc pe gustul meu. Cât de tare mă înșelam, tocmai am descoperit... :D

De factură polițistă, romanul abordează tema jurnalismului economic și de investigație. O dispariție rămasă, după aproape 40 de ani, inexplicabilă, o serie de cărți poștale cu flori presate, expediate cu o regularitate înnebunitoare în tot acest interval de timp, un magnat obsedat de aflarea adevărului, un jurnalist economic aflat momentan în dizgrație și o tânără inadaptată din toate punctele de vedere, dar de-o inteligență ieșită din comun. 

Acestea ar fi elementele principale, din care Stieg Larsson a construit o intrigă nebunesc de irezistibilă. Mikael Blomkvist, editor coordonator al revistei Millennium, este angajat de directorul unui concern să facă investigații pentru a afla ce s-a întâmplat cu nepoata acestuia, Harriet, care a dispărut în urmă cu patru decenii și despre care se crede că ar fi fost asasinată.

În demersul său, Blomkvist ajunge să lucreze împreună cu Lisbeth Salander, o fată retrasă, considerată în cel mai fericit caz ciudată și a cărei existență a fost marcată de abuzuri, dar care este un geniu al computerelor. Împreună, vor descoperi nu numai autorul unui lanț de crime petrecute în urmă cu aproape jumătate de deceniu, ci și misterul dispariției lui Harriet, precum și o serie de secrete năprasnice din culisele uneia dintre cele mai vechi și mai bogate familii de industriași din Suedia. Deloc în ultimul rând, este devoalat secretul aflat la baza unui răsunător scandal de fraudă și corupție, care inițial îl trimisese pe Blomkvist la închisoare.

Nu știu dacă se simte, dar încerc să relatez cât mai sec posibil, fiindcă nu vreau să-mi scape nici cea mai mică urmă de spoiler :) Romanul este scris alert, dar fără să te piardă prin hățișurile investigației și, fapt important, fără să te rătăcească printre cei nenumărați membri ai familiei. Cumva, Stieg Larsson reușește să-ți facă la țanc o mică recapitulare, chiar când ai mai mare nevoie de ea și desigur perfect integrată în firul poveștii, astfel încât știi în orice moment exact unde te afli. Tehnica asta, dacă o fi vreo tehnică, mi-a amintit întrucâtva de firul Ariadnei.

Dacă vă recomand cartea? Cu zece guri și tot atâtea mâini! Până una-alta, pe cai, boierii mei: urmează volumul al doilea al trilogiei, ”Fata care s-a jucat cu focul”.