Zâmbind unui vis împlinit :)

Înainte de-a începe această postare, am dat drumul fișierului video al concertului, să meargă în background și să-mi țină companie în timp ce scriu. Din când în când mai trag cu coada ochiului, deși l-am urmărit de-atâtea ori, încât am fiecare secvență în memorie. Dar de fiecare dată îmi face la fel de multă plăcere să-l revăd și fiorii emoției sunt tot acolo.

A trecut un an de când, iertați-mi pleonasmul, am trăit una dintre cele mai extraordinare seri ale vieții mele. Nu cred că au fost multe zile în care să nu mă fi gândit, fie și-n treacăt, la experiența concertului, la care visasem încă din adolescență. Și, aproape de fiecare dată, cea dintâi amintire este de ordin olfactiv :) Îmi va rămâne pentru totdeauna în memorie parfumul celor 30.000 de flori, care se amesteca subtil cu mirosul lemnului din care era făcut parchetul :) Așa ceva chiar nu se poate descrie în cuvinte, dar este cu atât mai prețios.

Imaginea asta nu se regăsește ca atare nicăieri altundeva :) Este o captură de pe fișierul video, la care aș putea să mă uit minute în șir fără să mă plictisesc. E atât de multă frumusețe acolo... și-mi amintește de fericirea de acum un an. 

Impropriu spus de fapt că-mi amintește, pentru că n-am uitat nimic din seara de 31 decembrie 2014. Emoțiile au rămas cu mine, s-au sedimentat în adâncul inimii și se constituie într-un ”capital” inestimabil. De multe ori mi s-a întâmplat să-mi găsesc resurse de combustibil sufletesc în amintirile de atunci. Ori de câte ori ascult piesele din concert, zâmbesc și-mi spun: ”când te gândești că am ascultat asta din sală...”.

Dacă am învățat ceva din această experiență? Da, cu siguranță; am povestit despre asta mai detaliat într-un articol separat, de îndată ce mi-am mai revenit din emoții. Încerc să aplic în viața curentă lecția de atunci; nu-mi reușește mereu, dar mă străduiesc. 

Mâine voi urmări concertul, de data aceasta cu Mariss Jansons la pupitru, instalată pe canapea și, foarte probabil, zâmbind amintirilor :) Cred că va fi suficient să închid ochii pentru a evoca parfumul florilor și al lemnului. Și să-mi simt din nou inima bătând atât de tare, încât s-o aud în tâmple. Așa ca-n seara aceea.

După concert ne-am dus la Primărie, pentru a întâmpina acolo noul an în acordurile valsului ”Dunărea Albastră”, care răsună imediat după miezul nopții. Eram atât de copleșită de ceea ce mi se întâmplase... și-mi aduc aminte că trupa care cânta live a interpretat melodia ”The time of my life”. Ce potrivit, mi-am zis. Pentru că și eu am avut parte de time of my life în seara aceea... :)

Au mai rămas doar trei ore până când vom intra în 2016. An pe care vi-l urez să fie unul excelent, să fiți sănătoși atât voi, cât și cei dragi vouă și să aveți parte de cât mai multe clipe minunate, care să vă însoțească toată viața cu lumina, fericirea și exuberanța lor :) 

O noapte frumoasă, dragii mei, să ne citim cu bine anul viitor! :)

Vals printre amintiri

Anul trecut pe vremea asta ajunseserăm de câteva ore la Viena și tocmai fuseserăm ”în recunoaștere”, să vedem unde e locația.

Cuvintele sunt prea sărace pentru a descrie ce-am simțit când am ajuns în fața acestei clădiri. Urma să se întâmple în mai puțin de 24 de ore, aveam biletul în poșetă, dar tot mi-era greu să cred că e adevărat. Că una dintre cele mai mari dorințe ale vieții mele se va împlini și ceea ce visam de la 16 ani va deveni realitate. Că voi aplauda ritmic la ”Radetzky March” din sală, și nu din fața televizorului. Și, cel puțin la fel de important pentru mine, că dirijorul urma să fie nimeni altul decât dragul meu Zubin. 

O scurtă retrospectivă și câteva reflecții la un an după această extraordinară experiență voi scrie mâine. Azi nu mai fac decât să vă arăt florile astea:

Le-am primit în seara asta de la jupânul, în amintirea florilor de anul trecut de la Musikverein, pe care le voi avea pentru totdeauna în suflet. Privind în ansamblu, gama de culori e oarecum asemănătoare, nu-i așa? :)

Mă uit la ele și mi se umple sufletul de fericire, așa cum se întâmplă de fiecare dată când îmi aduc aminte că am fost la Concertul de Anul Nou de la Viena :) Și abia aștept regalul muzical de pe 1 ianuarie! :)

Despre argumentul autenticității

Îmi povestea o colegă azi, foarte entuziasmată, că a primit cadou o replică a unei poșete Fendi. N-o avea la ea, dar spunea că arată ”ca și cum ar fi originală”. Nu dețin niciun accesoriu Fendi, însă iubesc poșetele lor și-am făcut-o pe colegă să-mi promită că va veni cu poșeta în dinți, s-o văd și eu. 

Sincer vă spun, nu știu dacă mi-aș cumpăra o poșetă Fendi contrafăcută (mă țin de exemplul ăsta fiindcă e marca mea preferată). Pe de-o parte, recunosc - tentația ar fi uriașă, mai ales dacă e bine lucrată, din materiale de calitate. Pe de altă parte, însă.... din moment ce nu-mi permit originalul, ce rost are? Cine se pricepe, va recunoaște din prima falsul, iar pentru cine nu le știe, va fi oricum tot aia. De banii respectivi îmi iau o poșetă no name, poate la fel de frumoasă. Mă rog, asta e doar opinia mea, dar sunt convinsă că există argumente la fel de pertinente și pentru cealaltă parte a baricadei.

După cum vedeți, motivația mea este mai mult de ordin pragmatic și mai puțin etic. Asta deși mă gândesc și la ce spunea Roberto Saviano, autorul cărții ”Gomorra”, care susține că industria fake-urilor finanțează inclusiv traficul de arme și terorismul. Ok, n-ar înceta conflictele și n-aș primi premiul Nobel pentru pace doar fiindcă am refuzat să-i alimentez pe teroriști cu două-trei sute de euro, dar nici extraordinar de confortabil nu m-aș simți cu mine însămi purtând poșeta respectivă. 

În altă ordine de idei, există o anumită reproducere pe care n-aș avea absolut nicio mustrare de conștiință să mi-o cumpăr - și să o atârn pe perete, fiind vorba de o pictură. Vă povesteam mai demult că, vizitând acum doi ani Galeriile Uffizi, m-am îndrăgostit de tabloul ”Nașterea lui Venus”, de Sandro Botticelli. Mi-a plăcut totul: povestea pe care o spune, cromatica, frumusețea personajelor. Și da, mi-l doresc. Numai că, rămânând în parametrii unei gândiri raționale, trebuie să admit că nu voi deține originalul niciodată :D Prin urmare, singura soluție este o reproducere pe care s-o înrămez. 

”Butaforie”, ar putea zice unii. O fi, nu zic ba. Însă atât timp cât îmi satisface dorința de-a mă putea bucura de acest tablou, de ce m-ar deranja că nu e originalul? Pe-acela nu-l voi avea oricum niciodată, eventual poate doar dacă aș juca într-un remake al filmului ”Afacerea Thomas Crown” :)) (în care caz tot Pierce Brosnan ar trebui să interpreteze rolul principal :D). 

Așadar, o asemenea reproducere nu m-ar deranja deloc - ba dimpotrivă. Nu simt că păcălesc pe nimeni, doar nu și-ar putea imagina careva că dețin un Botticelli în apartamentul închiriat, de două camere, unde locuiesc :))

Prin urmare, consider că ăsta ar fi un fake... justificabil. Pe care, foarte probabil, la un moment dat o să-l și am. S-ar mai putea vorbi de-o chestiune de ordin etic într-o astfel de situație?

Cel dintâi Crăciun de când...

Fuse și se duse. Primul Crăciun când, în loc să-i dau mamei telefon, i-am aprins o lumânare. Aurie, aleasă în mod special așa, ca să știe și ea că e Crăciunul. Aiurea, știe asta oricum și cu siguranță a sărbătorit mult mai frumos decât mine, ascultând colindele îngerilor.

Nu m-am simțit în niciun fel. Doar tristă, în seara de Ajun când am aprins lumânarea, m-am gândit la ea și m-a năpădit jalea. A doua zi însă... a fost neutru. Am mâncat salată Boeuf, sarmale, dulciuri, m-am uitat la baletul ”Spărgătorul de nuci” (minunat, vi-l recomand; copilul din voi vă va mulțumi), am urmărit un interviu cu Zubin și-am citit. Așa cum îmi doream demult, n-am ieșit din hainele de casă. Ieri, la fel - mâncat, urmărit un film, citit, haine de casă. Și nici azi n-am făcut excepție, afară de faptul că seara am fost cu o prietenă la o berărie. Un program monoton, dar care pentru mine a funcționat ca o gură de oxigen de care aveam foarte mare nevoie după nebunia din ultimele săptămâni de la munci.

A venit și Moșul. Cadouri muzicale, știți-voi-cu-cine :) Și pe lângă asta, m-am cadorisit singură cu niște creme de față, despre care, dacă sunt atât de bune pe cât se spune, am să vă povestesc.

M-am gândit la ea. Impropriu spus, de fapt... fiindcă nu trece zi fără să mă gândesc la ea și fără să mi-o imaginez cum stă în preajma mea și mă veghează.  Mi-aș fi dorit mult să o visez zilele astea, însă nu s-a întâmplat. Dar știu că e aici, o simt cum mă ajută în toate privințele. E atât de aproape.... chiar dacă a plecat departe, în lumi de nepătruns pentru noi cei de aici, unde ne vom regăsi cândva.

Mă simt cumva vinovată. Mă gândesc că poate-ar fi trebuit să-i simt lipsa mai mult. În fond, a fost primul Crăciun fără ea... Dar poate că tocmai prezența ei nevăzută m-a ajutat să nu fiu prea tristă. 

Sper că ai avut un Crăciun fericit, mami. Mulțumesc pentru toate, inclusiv pentru că mi-au ieșit bune sarmalele, chiar dacă am greșit și-am pus busuioc în loc de cimbru... :)

Crăciun cu iubire să aveți! :)

Atât de mult m-am gândit la zilele astea libere de Crăciun, că nu-mi vine să cred că au sosit în sfârșit și mai că n-aș ști de ce să m-apuc pentru a mă odihni și relaxa cât mai bine. Asta da dilemă, nu-i așa? :)))

Deunăzi îmi părea un deziderat greu de atins, dar am reușit să le dau pe toate la linie. Ieri nici nu m-am mai gândit cât de obosită sunt; după ce-am venit de la serviciu am alergat în oraș să fac niște cumpărături, m-am întâlnit și cu Moș Crăciun, am făcut sarmale, am fiert ingredientele pentru salata Boeuf (și să nu comentați că asta nu-i mare scofală, că doar au fiert de la sine, nu m-am băgat eu în ele; dacă m-ați fi văzut ”socotind” câte oale libere am, cât de mari sunt, deci cât loc are una sau alta să fiarbă, da-n ce fierb sarmalele, stai că mi-a mai rămas niște maglavais de umplutură pe care l-aș putea folosi și-am umplut și niște roșii, aoleo da' pe-astea în ce le fierb șamd...), am mai dereticat un pic...
Azi am făcut salata, am mai cumpărat patrusutecincizecișidouădemiidouăsutepatruzecișitrei de chestii bune de mâncat, dulciuri, crănțănele, trufe etc (zici că suntem în stare de asediu), iar după-amiază am decretat: piua, din clipa asta nu mai mut un pai!

Așa că acum mă ocup să nu mut paiul :)) Mă uit la pomul de iarnă și nu-mi vine să cred că e Crăciunul. Afară erau mai devreme vreo 12 grade, soare și cald, niște păsărele ciripeau.... Cred că-s derutate și ele, bietele făpturi, jupânul glumea că poate s-or apuca să depună și ouă. Mai că-mi venea să m-apuc de cântat ”Vine, vine primăvara”. În stilul ăsta, sper ca de Paști să nu dau jos zăpada de pe mașină.

Dispoziție de Crăciun nu am, dar nici nu m-așteptam să am. E... așa cum e. Mă bucur de zilele libere, de timpul petrecut cu omul, de faptul că oamenii dragi sunt bine, chiar dacă sunt departe. Și mă gândesc la mama. Cum o fi oare Crăciunul acolo, Sus?

Nu vreau să vă întristez :) Crăciunul e o sărbătoare a bucuriei, a iubirii, a împlinirii promisiunii făcute de Dumnezeu omenirii. Și vă urez să aveți aproape cât mai mulți dintre oamenii dragi. Îmbrățișați-i și bucurați-vă de momentele petrecute cu ei. 

O noapte magică de Crăciun vă doresc :) 

Miss Universe timp de două minute

Agonie și extaz. Probabil e unul dintre cele mai răspândite, uzate și, prin ricoșeu, banalizate clișee; într-atât, încât cuvintele par să-și fi pierdut în mare parte sensul. (Dând-o pe glumă, tind să cred că ăsta e unul dintre cele mai flagrante cazuri de încălcare a legii copyright-ului :)). Cu toate acestea însă, duminică seara au existat cel puțin două persoane care au fost pe cărarea asta. Și niciun exercițiu de imaginație nu e suficient de puternic pentru a ne da cu adevărat seama ce simte cineva aflat în asemenea postură. Iar când acest lucru se întâmplă ca urmare a ceea ce-a devenit cu siguranță gafa anului, faptul devine cu atât mai greu de înțeles.

Duminică seara, în Las Vegas. Finala concursului Miss Universe. Pe scenă au rămas ultimele două candidate: Miss Philippines și Miss Columbia. Este marele moment: se anunță câștigătoarea. Uitând de orice inerentă rivalitate, fetele se țin de mână. Cu ochii plini de speranță și anticipație, cu un zâmbet tremurat pe buze, fiecare așteaptă și, poate, se roagă. Să fie EA cea dintâi frumusețe oficială a lumii. Să fie clipa ei și noaptea ei. 

Prezentatorul accentuează tensiunea. ”Miss Universe 2015 este.... ”. Secundele se scurg cu greutate până și pentru telespectatorii cufundați în fotolii și total neimplicați. ”... este....”. Mai că ți-ar veni să te repezi la el și să-i smulgi din mână cartonul de pe care citește. Cameramanii fac planuri apropiate pe chipurile fetelor, a căror încordare e aproape palpabilă. ... ”este... Miss Columbia!!!”. 

Explozie de fericire. Cele două candidate se îmbrățișează. Marea perdantă a serii, Miss Philippines, primește un buchet de flori. Surâde, însă numai ea știe ce-i în inima ei. Miss Columbia este încoronată, i se pune banderola cu Miss Universe și primește la rândul ei un somptuos buchet de flori. Zâmbește, copleșită de fericire. Este momentul ei de extaz absolut, clipa la care visa încă de când s-a înscris în competiție. 

... dar nu pentru mult timp. Prezentatorul ia din nou microfonul. Bâlbâind niște scuze penibile și nevolnice, anunță că s-a făcut o greșeală. Că el a făcut o greșeală. Că de fapt...

Camerele sunt acum pe Miss Philippines, care clipește neîncrezătoare. Nu, nu se poate așa ceva. Oare a auzit bine? 

Da, a auzit bine. Ea, Miss Philippines, este adevărata Miss Universe. Prezentatorul Steve Harvey a făcut o greșeală incredibilă, anunțând-o pe Miss Columbia, care de fapt este pe locul al doilea.

Coroana se ia de pe capul lui Miss Columbia, care-și adună puterile și reușește cumva să mai surâdă. E de neînchipuit ce trebuie să fi fost în inima ei și cât de amară trebuie să-i fi fost seara. 

Miss Universe 2015 este Miss Philippines. ”A fost o încoronare mai puțin obișnuită”, a zâmbit ea la conferința de presă care a urmat. Ce exprimare eufemistică :)

Spectacolul s-a întrerupt, iar ea nu a mai apucat să facă turul de onoare consacrat. O fericire ciuntită.

”A fost greșeala mea. Nu am citit corect pe card”, se scuză, ridicol, Steve Harvey, arătând biletul spre camere. Personal, mi se pare o gafă de neiertat. Scria negru pe alb, ”Miss Universe 2015 is Miss Philippines”. Nu se poate face una ca asta, nu la asemenea nivel, nu cu asemenea miză. ”O greșeală omenească”, mai scrie Harvey pe Twitter. Dar incredibil de prostească. Și care cu siguranță nu va rămâne fără urmări.

Fără planuri de Sărbători? Planul perfect!

Probabil e cea mai vehiculată întrebare în perioada asta. ”Ce faci de Sărbători?”, adică. De fapt ce zic eu, aproape c-a devenit un mijloc de presiune socială. Din ce-am băgat de seamă pe la una lume, e ”cool” să începi încă de la final de septembrie să-ți faci planuri, rezervări, să te gândești la toalete șamd. Dacă aveți astfel de planuri, foarte frumos :) Distracție plăcută vă doresc, să vă fie zilele de poveste :) Dar dacă nu aveți, ei bine... nu doar că nu sunteți singurii care nu aveți, dar țin să v-anunț că nu e absolut nimic în neregulă cu voi. Zău că nu e! Și tot foarte frumos poate să fie, de asta să fiți convinși. 

Nu vreau să credeți că textul ăsta e o pledoarie a vulpii pentru care strugurii la care nu ajunge sunt prea acri. Am avut parte și de sărbători ”cu planuri”, care-n general au ieșit frumos. Dar un Revelion petrecut în pijamale pufoase și șosete cu renul Rudolf poate fi chiar foarte drăguț :) 

Când eram studentă, era vital să-am-unde-face-Revelionul. Pe modelul enunțat în primul paragraf, începeam să m-agit încă de la mijlocul toamnei. Întrebam, sondam, cercetam. Numai la asta-mi stătea mintea și nu mă linișteam decât atunci când aveam un plan definitivat. 

Au fost Revelioane unde-am socializat frumos, am dansat, am ciugulit câte ceva și m-am amuzat. 

Au fost Revelioane cu petreceri relativ reușite, deși nu mereu îmi plăcea muzica aleasă, sau mâncarea, sau atmosfera per total. 

Au fost Revelioane unde abia așteptam să se termine bâlciul și să ajung acasă la mine (Revelionul 2012 e un exemplu-de).

A fost Revelionul de anul trecut, care va avea pentru totdeauna un loc aparte în inima mea :) N-am mai trăit niciodată un final de an marcat de împlinirea unuia dintre cele mai mari vise. Nu știu dacă voi mai avea parte de ceva comparabil.

Și-au fost Revelioane pe stilul celui pe care-l plănuiesc și acum, sau mai bine-zis pe care NU-l plănuiesc :D

Da, nu mă sfiesc să spun că n-am niciun plan nici de Revelion, nici de Sărbători în ansamblu. Nici culinar, nici de alt fel. Salata Boeuf probabil nu va lipsi, o iubim și ne e dor de ea :D Dacă voi găsi la ruși varză de sarmale, voi meșteri sarmale. Probabil o friptură la cuptor și niște prăjituri cumpărate cu talent și pricepere :)) și gata. 

Planul e să n-am niciun plan. După anul ăsta, care mi-a trecut prin os, chiar nu-mi doresc niciun pic de agitație. Am niște interviuri și concerte cu my love Zubin de văzut; am o carte despre Mozart de citit, plus ultimul roman din ciclul Millennium care a rămas pus deoparte, ca un desert savuros pe care-l păstrezi ”pentru mai târziu”; și am și baletul ”Spărgătorul de Nuci” în HD, pe care-mi doream demult să-l văd și care e cum nu se poate mai nimerit în perioada asta.

De Revelion, dacă n-o fi prea frig, ieșim să ne uităm la artificii; iar pe 1 ianuarie voi sorbi tacticoasă din cafea și mă voi uita la Concertul de Anul Nou, cu un permanent zâmbet pe chip la gândul că anul trecut am fost ACOLO :)

Nu s-ar putea spune că mă voi plictisi, nu? Ce n-am încă sunt șosetele cu Rudolf, dar poate remediez și aspectul ăsta :))

În concluzie, nu-i chiar rău să n-ai planuri. La urma-urmei, de câte ori putem face absolut orice avem chef, fără planificare, uitat la ceas și ”trebuie să”-uri sau ”să nu uităm să”-uri? 

2015... go. Just... go

Mi se pare că sună mai bine în engleză decât în română, de aceea am preferat titlul ăsta. Dar indiferent în ce limbă ar fi exprimat, adevărul e același - nu-mi doresc decât să treacă mai repede 2015. Să se ducă odată, să rămână în urmă, deși niciodată nu va fi uitat. Mă va arde mereu, mă voi întoarce tot restul vieții la el cu gândul, cu un oftat amar și cu ochii împăienjeniți.

Nu e vina lui 2015  că a fost anul în care mama și-a încheiat socotelile cu această lume. Putea fi alt an, dar a fost să fie ăsta. Am sentimente amestecate și contradictorii în ceea ce-l privește; îl voi asocia întotdeauna cu pierderea asta imensă, dar în același timp voi fi mereu recunoscătoare pentru faptul că, dacă tot i-a fost dat să devină eternitate, mama s-a sfârșit în somn, ceea ce sper din toată inima că i-a făcut plecarea mai ușoară. Și tot foarte recunoscătoare sunt pentru semnele pe care le primesc de la ea, care-mi arată că oriunde-ar fi acum, e lângă mine tot timpul.

N-am făcut mare lucru anul ăsta. Am scris puțin, am citit și mai puțin, nici prea multă muzică n-am ascultat. În mare parte am vegetat și am încercat să mă adaptez noii realități, aceea că mama nu mai e. De asemenea, deși nu e sigur încă, 2015 pare să fie și anul care marchează sfârșitul a ceea ce credeam că va fi o prietenie pe viață. Mă rog, asta e altă poveste. Sunt recunoscătoare că noi și cei dragi suntem sănătoși. Dincolo de asta, unul dintre puținele aspecte luminoase notabile e faptul că l-am reîntâlnit pe Zubin; în seara aceea am simțit că-mi râde inima din nou...

Din punct de vedere profesional de asemenea n-am înfăptuit mare scofală. Sunt tot acolo unde eram anul trecut, unica diferență fiind un semnificativ vot de încredere din partea lui Musiu Șarl. Nu e puțin lucru, dar nici mult nu e. 

2015, repet, știu că n-a fost vina ta. Nu sunt supărată pe tine, dar cu toate astea te vreau plecat, te vreau trecut. Mă înțelegi, nu-i așa?

N-am curaj să mă gândesc la 2016. Mi-e teamă de el. Îmi doresc atât de mult să fie un an bun, cald, care să mă îmbrățișeze, să mă aline, să-mi dăruiască amintiri frumoase și realizări. Îmi doresc atât de mult să fie un an bun pentru noi. Doamne, câtă nevoie am să ne fie bine.

Privesc cerul și-mi împreunez mâinile. Mi se pune un nod în gât. Of, mami, mami...

May the force be with you

Black Friday a trecut, dar prea-minunații noștri clienți au derulat o nouă acțiune de reduceri. Result, avem munți de muncă. IAR, că demult nu mai avuseserăm. Grrrmmmppppffff!!!

Cu ocazia asta am revenit, provizoriu cică, la vechiul program de lucru (adică ăla unde-ncep munca la ora 6, deci la 5 plec de-acasă, deci pe la 4:15 îmi cade nasul în filtrul de cafea). Fascinant.

Atâta voiam să spun decât, cum s-ar zice :D Și-acum, mă duc să... ați ghicit, să dorm. Că abia m-am trezit după vreo 3 ore de somn și mă plictisesc :))

PS: cine se recunoaște în imagine, mâna sus! :))

Părinți, ascultați-vă copiii

Poate mai mult decât în altă perioadă a anului, de Crăciun părinții ar trebui să asculte de copii. Mai bine-zis, să le asculte dorințele, desigur în măsura în care asta este posibil. 

Vor un licorn de pluș al cărui corn clipește intermitent în nuanțe de roz turbat? Aia să le luați (nu știu dacă există asemenea năzbâtie, dar nimic nu e imposibil când e vorba de jucării). 

Fetițele și-o doresc pe Elsa din ”Frozen”? Elsa să vă faceți. 

Băiețeii visează la Fulger Mcqueen? Fulgerător să-l căutați. 

Nu spune nimeni să le satisfaceți orice moft și oricând, dar de Crăciun, credeți-mă... trebuie făcut aproape totul. Zic ”aproape” fiindcă, nah.... unele dorințe pot fi atât de fanteziste încât materializarea lor e practic imposibilă. Dincolo de asta însă, încercați. Sondați-i din timp, puneți-i să-i scrie Moșului, întrebați, fiți atenți la reacțiile lor când sunteți prin magazine (nu cumva se uită mai lung la un ceva anume?) și apoi dați-vă silința să le așezați sub brad acel ceva. 

Ai mei s-au străduit să facă asta pentru mine, sunt convinsă. De foarte multe ori le-a și reușit (ca de pildă atunci când am găsit sub brad o păpușă negresă, la care visam demult). Cât de fericită am fost, nu vă puteți imagina. Pe loc am încropit o poveste în care eu eram prințul fermecat care venea s-o ceară de soție :D 

Dar au dat-o și-n bară. 

Asta e o poză, în mod evident, foarte veche. Eram în ultimul an de grădiniță, deci să tot aibă vreo 30 de ani. E pătată, îndoită pe la colțuri, dar are o poveste. 

Venise Moșul la grădiniță, după cum se poate observa. Eu nu țin minte să-mi fi dorit ceva anume, cel puțin nu de la Moșul ăla, care nu era decât o avanpremieră a ceea ce urma să fie în seara de 24 decembrie. Cu toate astea, vedeam la celelalte fetițe că primeau păpuși, ursuleți șamd (cadourile se desfăceau pe loc, n-avea nimeni răbdare până acasă) și nădăjduiam și eu la ceva asemănător. 

Am primit o carte, ”Prietena mea Cateluța”, un fel de caiet pregătitor pentru preșcolari și niște caramele.

De citit nu știam să citesc, deci mamzel Cateluța mă lăsa indiferentă. Caietul pregătitor era de matematică, materie pe care o detestam instinctiv (orice cu pătrățele mă făcea să intru-n fibrilații). Iar caramelele... mă rog, nimic deosebit. Caramele obișnuite pentru vremurile alea, tari până le înmuiai în gură, cleioase după aia.

Dezamăgirea a fost amară ca pelinul. Mă uitam la alți copii, bucuroși de jucăriile primite... Mi-aduc și-acum aminte de un băiat care primise un uriaș camion din plastic, de-ăla de-l trăgeai după tine. Era așa de bucuros puștiul, că am vrut să simt ceva din bucuria lui și-am vrut să trag și eu camionul. Evident, ai mei m-au oprit, ”e al lui, nu e al tău!”. Right, a mea era Cateluța...

Nu-i condamn, dar încă mă-ntreb ce-o fi fost în capul lor. Nu banii le lipseau, iar de cât costase maculatura :D aia, la fel de bine îmi puteau lua o păpușă. Și cum n-am uitat-o pe Whitney (așa o chema pe păpușa negresă), nici pe Cateluța n-am uitat-o.

Încercați să nu le lăsați copiilor voștri amintiri de-astea. Poate părea pueril, dar 30 de ani mai târziu, după cum vedeți... încă ”e” acolo.

”Cum ar fi fost dacă... ” (Blog Challenge 16)

Dacă aș fi scris postul ăsta acum câțiva ani, ar fi fost o prelungă lamentare și o înșiruire de ”de ce eu”-uri și de ”nu înțeleg”-uri. Ce bine că n-aveam blog pe vremea aia :)) 

Dar să vă spun despre ce e vorba, și-anume despre tema cu numărul 16 din leapșa-foileton. Conform acesteia, trebuie să vorbesc despre un ceva la care mă gândesc în termeni de ”cum ar fi fost dacă”. 

Ani de zile m-am întrebat exact așa, ”cum ar fi fost” dacă aș fi avut copii. N-am mers prea departe cu imaginația, n-ar fi însemnat decât durere degeaba. Uneori mă gândeam cum i-ar fi chemat. Alteori mă revoltam că, într-o lume cu peste 7 miliarde de suflete, n-a fost loc și pentru copilul meu. Mi se întâmpla să-ncerc să mă gândesc la diferite căi de-a putea procrea, în ciuda intervenției radicale de la 15 ani. Crescând și informându-mă corespunzător, le-am abandonat pe rând; cum s-ar zice în termeni actuali, niciuna dintre metode n-ar fi fost fezabilă. 

La adopție nu m-am gândit niciodată în mod serios, probabil pentru că eram prea ocupată să asimilez noua realitate și să-ncerc să-mi găsesc un sens și-o motivație de-a trăi. Când s-a întâmplat asta, eram deja o altă persoană. Una care nu se mai vedea în postura de mamă. Trenul ăsta, dacă o fi fost într-adevăr vreun tren, nu s-a oprit în gara mea. Și-am învățat să trăiesc cu asta.

Am răspuns de multe ori, la început politicos și pe parcurs tot mai printre dinți, la întrebarea ”ce mai așteptați, timpul trece”. 

Am replicat, tot mai strepezit pe măsură ce mi se tocea răbdarea, la remarca ”dar ați putea să adoptați!”, rostită adesea pe un ton de reproș voalat.

Am dat-o pe glumă: ”nu știm cum se fac copiii”. Măcar nu s-a oferit nimeni să ne explice :))

Iar acum sunt la stadiul în care, întrebată de ce nu am copii (eventual urmând și un ”dar nu vreți?”), răspund scurt și sec: ”pentru că, din motive medicale, nu pot”. Pur și simplu nu mai simt nevoia de-a da un răspuns diplomatic, din categoria ”uite-așa o coadă avea...”. Inevitabil, curiosul se înroșește, se bâlbâie, își cere scuze. Îi spun că nu e cazul, și chiar nu e; duse sunt vremurile când m-ar fi afectat asemenea indiscreție. Dar în continuare mi se pare o impardonabilă nedelicatețe să întrebi pe cineva de ce nu are copii.

(Cel mai recent exemplu e al unei colaboratoare externe de la serviciul jupânului care, la 5 minute după ce făcuserăm cunoștință, m-a întrebat dacă avem copii. Aflând că nu, s-a mirat din cale-afară: ”cum adică, chiar nu aveți? Deloc?”.  M-am abținut s-o întreb cum vine asta, să nu ai ”deloc” copii. Poți să ai copii doar puțin? Eventual așa, pe fundul sticlei?).

Nu mă mai întreb demult cum ar fi fost dacă aș fi avut copii. După cum am mai povestit, am făcut pace cu mine. Dar, într-un colț îndepărtat de suflet, cred că mă voi întreba mereu cum aș fi fost eu ca persoană dacă lucrurile s-ar fi prezentat altfel.

Și dă-i, și luptă...

• Aproape c-am dat la linie torentul de muncă de Black Friday, la care s-au adăugat comenzile obișnuite, adică cele care rulează în afara acestei acțiuni. Sunt străvezie de epuizare și-aș lua pe toată lumea la bătaie (ok, mai puțin pe Musiu Șarl, diferența de gabarit și faptul că mi-ar trebui o scară ca să pot ajunge să-l strâng de gât mă impietează). 

• Toată săptămâna trecută am pistonat periodic ”primesc și eu niște oameni să lucreze cu mine?” și-am primit cu pipeta; câte unul, doi, două-trei ore cel mult. La început m-am enervat groaznic, apoi m-am blazat de s-a panicat Sfârfâlică văzându-mă așa de indiferentă. ”Îți dau oameni, promit! Mâine!”. Azi m-am trezit cu patru bucăți colegi dintr-odată, eu fiind în situația de-a mă asigura că toți au de lucru, simultan. Un demers pe care, după ce-am alergat jumătate de oră de la un calculator la altul ca o găină fără cap, l-am clasificat ca fiind imposibil. Femeile nu-s niciodată mulțumite.

• Ring-ring, telefonul. ”Frau N., aveți la îndemână o cutie de dimensiunea cutare?”  Mă încordez: pe barba profetului, ce naiba mai vrea? ”Am, mai multe chiar”. ”Una ajunge. O foarfecă aveți?” WTF. Da, am și foarfecă. ”Bun,  puneți-i colegului X cutia în cap, dar înainte de asta faceți două găuri în ea, ca să poată vedea să lucreze”. Colegul X fiind o mare figură (în sensul bun al termenului). Iar asta a fost o mostră de umor de-a lui Musiu Șarl. Închid telefonul râzând cu gura până la urechi și comunic respectivului coleg cerința. Râdem ca bezmeticii, deși era un râs mai degrabă nervos. ”Pfuaaa, dacă-mi faci așa ceva, mărșăluiesc prin tot depozitul până-n biroul lui, să mă vadă toți”. :))) Singurul motiv pentru care n-am făcut-o a fost acuta criză de timp, dar am reținut ideea :D

• Ieri am dormit de la ora 18:30 până la 23:50 precis. N-avusesem de gând, dar am fost pur și simplu arestată de somn. Și azi-dimineață, vrând să-mi ondulez părul, am înșfăcat cu determinare fierul de călcat, în loc de peria electrică. Mă mai și miram filozofic de ce-o fi atât de grea (ea, peria). Și clopoțeii clinca-clinca, apropo de titlu :))

Altfel, voi ce mai faceți? :D

Nostalgie pentru Simona

Ați fost cuminți? :)) Întrebarea clasică, știu, urmată de răspunsul tot clasic: ”din cale-afară de cuminți”. Sau ați fost la fel de cuminți ca Ion Creangă în copilărie? Spuneți drept :D

Eu nu știu dac-am fost, dar Moș Nicolae a considerat că da - motiv pentru care am găsit în ghete un pachet de cafea de un kilogram și o loțiune de corp Mexx, care miroase divin. Surse de energie, dar și de relaxare, Moșul ăsta gândește complex :)) Cuminte a fost și jupânul, care-a primit niște ciocolată elvețiană și o pungă de miez de nucă, după care Moșul știa - pe surse :D - că se dă în vânt. 

O să-mi aduc mereu aminte de copilărie, când nu puteam dormi de emoție. Într-un an, mama a închis ușa dinspre hol și a sunat la sonerie, apoi și-a îngroșat vocea: ”Aici locuiește o fetiță pe nume Gretuța?”

Din sufragerie, ”păzită” de tata, ascultam cu inima cât un purice.

- Da, aici, a răspuns mama cu vocea normală.

- A fost cuminte anul ăsta? întreabă ”Moșul”.

Hait!

- Da, în cea mai mare parte a anului a fost cuminte.

- Aha, bine.... să-i spui că am zis eu să asculte de părinți și de bunici. Uite, i-am adus asta.

Zgomot de ușă închisă. Ce așteptare, ce încordare, ce emoție... :) 

”Asta” s-a dovedit o păpușă Arădeanca (unele dintre cititoare cu siguranță își mai amintesc de ele...), pe nume Simona. Avea un bănuț de plastic la mână cu numele, așa cum aveau toate păpușile de la ei. O văd și-acum în fața ochilor: mare, cu părul roșcat, numai bucle, îmbrăcată cu o rochiță bleu. Și frumoasă, tare frumoasă. 

Simona echivalează cu prima mea amintire legată de Moș Nicolae. Mi s-a făcut dor de ea. Voi aveți vreo astfel de ”Simona”? :)

Stare de asediu

Anul ăsta ne-a ieșit Black Friday pe nas. Clienții noștri au avut, desigur, acțiuni masive de reducere. Știam că vor fi, anticipam un volum crescut de muncă. 

Dar nu se aștepta nimeni la așa ceva. Numărul comenzilor a fost de patru ori mai mare decât se estimase. Este un record absolut; în 11 ani de când există firma, nu s-a mai înregistrat un volum atât de mare de comenzi într-un interval atât de scurt.

A spune că suntem îngropați în muncă e un palid eufemism. În departament la mine nu mai ai loc să arunci un ac; sunt munți de colete. Reușesc să soluționez și să trimit cinci-șase sute pe zi, îmi vin opt sute noi. Atât de multe sunt, stivuite unele peste altele, încât nici pe Musiu Șarl nu-l mai văd când își face apariția - în condițiile în care el, după cum v-am mai zis, are peste 1,90 metri înălțime. 

Evident, în paralel am o mie și una de alte chestiuni de rezolvat, telefonul sună de zici că-i linia fierbinte, Greta fă aia, Greta e urgeeeent, Greta ai rezolvat deja?, Greta, trebuie să te ocupi de asta prioritar, Gretaaaaa! Nu mai zic de E-mail-urile marcate de expeditor ca fiind prioritare, am primit mai multe în trei zile decât în ultimele două luni la un loc. Și majoritatea se încheie cu ”das ist dringend”, în traducere ”este urgent”. O feerie! :D

Nu c-aș fi eu miezul din Fanta și gaura din covrig, dar o sumă de probleme trec prin departamentul meu și toate se cer făcute, nu ieri - asta ar mai fi cum ar mai fi - ci alaltăieri, ca să zic așa. Până și Musiu Șarl, cam singurul care-și păstrează sângele rece în situații de-astea, îmi zise la telefon ”Frau N., vă rog ocupați-vă și de rahatul ăla... scuze de exprimare!”. Dacă până și nervii lui încep să pârâie, e clar - suntem în big trouble :D 

Săptămâna asta nu vom avea zi liberă - adică lucrăm șase zile. La fel și săptămâna viitoare. Muncim ca posedații, în cele două pauze pe care le avem zilnic aproape că nu mai rostește nimeni niciun cuvânt - doar sorbim din cafea și privim în gol, năuciți.

Sigur, vom ieși la liman, dar până se va întâmpla asta se poate spune că nu mai suntem oameni, ci roboți care dau la manivelă. Personal, vin acasă, îmbuc ceva la repezeală și cad lată timp de câteva ore. Un duș, somn, da capo. 

Revin, vă promit! De îndată ce-o să fiu în stare să îndrug ceva cât de cât coerent. Între timp, vorba bancului - biscuim, Măria Ta! :))

PS: cu titlu de fapt divers, Musiu Șarl ne-a comunicat că va lucra și el inclusiv sâmbătă. ”Dacă dumneavoastră nu aveți zi liberă, nu voi avea nici eu - aceleași reguli pentru toată lumea”. N-o să fim mai puțin obosiți sau hărțuiți datorită prezenței lui, dar atitudinea ne-a mers la inimă.