Ce m-a enervat în România

(Disclaimer: nu sunt pornită pe a vedea numai aspectele negative din țară. Au fost vremuri când tot ceea mă agasează acum mi s-ar fi părut perfect suportabil, asta în cazul în care mi-aș fi pus problema că, totuși, multe nu sunt în regulă (ba chiar foarte departe de asta). Dar faptul că de aproape nouă ani trăiesc într-o țară în care, printre altele, nu te rogi de taximetriști să ”te ducă” la destinație, nu alergi după taxiuri, ci în mod natural te urci în prima dintre mașinile încolonate în stația de taxi, iar șoferul coboară să te ajute cu bagajul și să-ți deschidă portiera din spate, m-a schimbat. Nu-mi mai este totuna, nu mai pot filozofa că ”asta e situația” (sau cum se spune mai nou: ”csf, n-ai csf”) și nu mai pot pretinde că nu mă deranjează una sau alta. Poate că unele lucruri mi se par mult mai evidente și mai stridente acum, prin comparație. Ceea ce nu înseamnă că, așa cum le place unora să spună, ”am uitat de unde am plecat”. Dar pentru nimic în lume nu m-aș mai întoarce de unde am plecat. Dacă asta mă face un om rău și / sau încrezut, pot trăi foarte bine așa).

Schematic, iată ce m-a enervat în cele două săptâmâni petrecute în România:

1. Popasul Tâmboiești, situat undeva între Buzău și Focșani. Vrem să mâncăm ceva. Ne așezăm la terasă, nu vine nimeni să ne întrebe cine suntem și ce poftim. După câteva minute, mă duc în incinta localului să-i întreb dacă ar binevoi să vândă niște ciorbă.

O chelneriță își ridică ochii din telefon și se uită la mine pe sub genele temeinic rimelate. ”Nu servim mâncare afară”, plesnește scurt și coboară iar privirea în telefon, unde probabil ecloza ouă de pokemoni. Eu reflectez că poate n-am înțeles bine și reiau întrebarea. Ca măsură de siguranță, bag și un ”mă scuzați” la înaintare, că doar nah, îi ceream un favor femeii și o deranjam. Don'șoara se supără pe mine că-s grea de cap și nu pricep: ”v-am spus doar, nu servim mâncare decât în interior, nu pe terasă!”.

Mno, bun. ”În interior” nu vrem să stăm, e cald și un aer stătut. Plecând, constatăm că parcarea - odinioară plină de autocare, microbuze și autoturisme - e goală. QED. Faliment grabnic le doresc pe-această cale. 

2.  Iau un microbuz din București, a cărui oră de plecare este 14:00. Plictisitor de punctuală fiind, mă înființez în stație cu zece minute mai devreme. Cumpăr bilet de la biroul din autogară, microbuzul apare, ne urcăm. Eu si încă 3 rătăciți. Șoferul verifică biletele, după care oprește motorul, intră în birou și nu mai apare vreun sfert de oră. Mă uit la ceas: 14:20. Coborâm, ne uităm unii la alții, oamenii aprind tacticoși țigări, ca unii care știu că au de așteptat. Se face și jumătate, șoferul iese la fumat. Cutez să-l abordez, ce facem, nu plecăm?

”Nu încă, doamnă, stăm să se mai adune călători”. 

Poftim?? A trecut o jumătate de oră de când trebuia să plecăm, știți...

Se supără și el pe mine, ca domnișoara de la Tâmboiești. 

”Păi și ce vreți să fac, să plec cu 4 oameni?!”.

Chiar așa. Ce-o fi fost în capul meu?

Am plecat la 14:50, cu aproape o oră întârziere. Eram vreo 10 inși, deci se poate spune că meritase așteptarea. Șoferul vorbește la telefon (pe care-l ține în mână, evident). E neatent, se încadrează aiurea. Se aud claxoane furioase. ”Ce vrei, bă, dă-te-n *** mea!”.  

Microbuzul înaintează clănțănind din toate încheieturile. E atât de vechi și de ramolit, încât am senzația că se va dezintegra. Aer condiționat? Ce aroganță :)) Evident că nu avem parte și ne coacem timp de aproape două ore în fierătania încinsă. 

3. La Constanța. Închiriaserăm pentru câteva zile un apartament situat foarte aproape de plajă, dar la vreo 3 kilometri de centru. Cum am făcut în fiecare zi plajă la Mamaia, nu puteam circula decât cu taxiul (un loc de parcare în Mamaia e ceva de-a dreptul fantasmagoric, ni se spusese, deci nu plecam cu mașina în stațiune). 

Aproape de fiecare dată, aceeași poveste: taximetriștii nu voiau să ne ducă. ”Ce stradă ați spus? Belvedere? Nu știu unde e, nu merg". Dar GPS nu aveți? ”Nu am. Ce, e obligația mea să am?”. Da' chiar, nu e ca și cum taximetristul ar trebui să știe unde să-l ducă pe client. Avem noi pe telefon, vă putem îndruma. ”Nu, dom'le, nu mă bag eu cu GPS-ul altuia, ce știu eu, nu merg”. 

Când plecam în oraș, aceeași poveste: dădeam comandă și, auzind numele străzii, de multe ori dispecera nu găsea nicio mașină disponibilă. Am avut totuși noroc de câțiva care au fost de acord să meargă, le-am luat numerele de telefon ca să mai apelăm la ei și i-am întrebat ce e-n neregulă cu zona aia. Nouă ni se părea drăguță și decentă. De ce nu vor taximetriștii să vină acolo, are cumva râie? N-a știut nimeni să ne spună. 

Cu unul dintre cei recalcitranți ne-am și luat nițel la harță și l-am amenințat că-i facem reclamație. ”N-ai tupeu în tine”, mi-a zis. Dacă aș mai fi rămas o zi-două la mare, ar fi descoperit că am.

4. În avion spre Nürnberg. Pe scaunele paralele cu noi, de cealaltă parte a culoarului, o mamă cu o fetiță de vreo 3 ani. Cu excepția a vreo 10-15 minune, copila a urlat pe toată durata zborului. Dar urlat în adevăratul sens al cuvântului, cu țipete ascuțite care-mi străpungeau creierii. Din ce mi-am dat seama, voia pe jos, iar maică-sa se încăpățâna s-o țină în brațe. Ok, la decolare și aterizare era obligatoriu, dar chiar și atunci se puteau încerca diverse manevre de distragere a atenției. Femeia nu era pregătită cu nimic: nu avea nicio jucărie să-i ofere, nici carte de colorat, niciun filmuleț de desene animate, nimic. Tot ce făcea era s-o țină cu forța în brațe, în timp ce fetița zbiera din toți bojocii și se contorsiona să scape. Singurele momente în care am avut liniște a fost când a lăsat-o să stea în picioare, lângă scaun (așa am și dedus ce voia). 

Ok, nu am copii, deci nu știu decât în teorie cum s-ar putea proceda. Însă bunul-simț elementar îmi spune că nu pornești cu un copil de câțiva ani la drum fără să te asiguri că ai mijloace să-l distrezi și să-l ții ocupat. Nici nu mai vorbesc de disconfortul pasagerilor din jur, dar cum să chinui copilul așa?? Și taman când ea urla mai tare, maică-sa încerca să-i dea să mănânce iaurt, șuierându-i din când în când ”stai aici!”. Mda, ce să spun, deosebit. Foarte mari șanse ai să hrănești un copil care urlă că nu vrea să stea în brațe. 

Nu știu cum să închei postarea asta, așa că spun un adevăr: m-am bucurat când am aterizat în Germania.  Acasă.