”Fata din tren”

Cartea Paulei Hawkins a fost în ceea ce mă privește un fel de pom lăudat, fiindcă tot auzisem de ea în ultimele luni. Thriller psihologic, mai bine de patru luni pe lista de bestsellers publicată de ”New York Times”, entuziasm, aclamații, ”n-o veți mai putea lăsa din mână” etc. Mno, hai să vedem. Am cumpărat ediția kindle și m-am așternut la citit. 

În centrul acțiunii se află Rachel, o femeie tânără cu o viață aflată momentan în derivă. Alcoolică, șomeră (după ce-a fost concediată ca urmare a faptului că venise beată la serviciu) și divorțată, Rachel locuiește în chirie la o prietenă, căreia nu are curaj să-i spună că și-a pierdut locul de muncă. Pentru a păstra aparențele, ia în fiecare dimineață trenul de Londra și pierde vremea timp de opt ore prin marele oraș, întorcându-se seara acasă ca și cum ar veni de la serviciu. În călătoria ei zilnică trece pe lângă o casă unde locuiește un cuplu la prima vedere ideal: tineri, frumoși, aparent foarte îndrăgostiți. Rachel nu i-a întâlnit niciodată, dar are sentimentul că i-ar cunoaște dintotdeauna și le atribuie câte un nume: Jess și Jason. Își lasă imaginația să zboare închipuindu-și ce profesie are fiecare, cum arată serile lor în intimitate, oftează amintindu-și de Tom, fostul soț care-a părăsit-o din cauza problemelor ei cu alcoolul, s-a recăsătorit și are un copil... și tot așa pendulează între realități plăsmuite, până când într-o zi, în periplul ei zilnic pe tren, observă pe terasa casei lor ceva șocant: ”Jess” se sărută cu un alt bărbat. Și de-aici lumea imaginară a lui Rachel se sfărâmă, cu atât mai mult cu cât nu după multă vreme ”Jess” dispare fără urmă.

În paralel o cunoaștem și pe Megan (adevăratul nume al lui ”Jess”), precum și pe Anna, soția lui Tom. Povestirile se întretaie, fiecare personaj prezentându-și propria versiune. Aflăm că Rachel e obsedată de fostul soț și de familia acestuia, iar Megan e o aventurieră care se pricepe foarte bine să-și găsească scuze pentru că-i pune coarne soțului ei, Scott (botezat Jason de către Rachel). Acțiunea trenează între relatările celor trei femei până când Rachel se trezește mahmură într-o dimineață, murdară de sânge și cu o rană la cap, nemaiamintindu-și nimic din ceea ce s-a întâmplat în seara precedentă. Cadavrul lui Megan va fi descoperit la scurt timp după aceea, îngropat într-o pădure. 

Eh, și de-aici romanul devine din punctul meu de vedere un fel de peltea de corcodușe ținute o lună la soare. Principala hibă a cărții este că are prea puține personaje și un suspans minimalist; cu alte cuvinte, hmm... devine foarte repede evident cine e criminalul. Sunt prea puțini suspecți, iar Paula Hawkins îi elimină prea repede (și cu stângăcie, găsesc eu) pe toți potențialii asasini, astfel încât asasinul se vede limpede încă de la jumătatea cărții. 

Nu, nu pot considera ”Fata din tren” a fi un roman polițist reușit. Cât despre psihologia unui criminal, nici n-are sens să discutăm, pentru că e ca și inexistentă. Agatha Christie reușește să inducă un suspans real din categoria ”whodunnit” fie și numai într-o nuvelă de 15 pagini. Paulei Hawkins nu i-a reușit nici în 330. S-ar fi putut broda mult mai mult și mai stufos pe tema lacunelor de memorie ale lui Rachel, s-ar fi putut crea o atmosferă mult mai tenebroasă pornind de la ”ce-am făcut? De ce nu-mi amintesc ce-am făcut?”.

Poate că percepția mea a fost alterată de faptul că am citit cartea în germană, deci dacă traducerea a păcătuit la capitolul ”atmosferă”, nu-i de mirare că mi s-a părut un roman simpluț. Chiar și așa însă, problema intrigii mult prea simple persistă. Nici măcar secretul sinistru din trecutul lui Megan nu poate salva situația (deși, pornind de la asta și de la personajul Mac, s-ar fi putut dezvolta un conflict mult mai consistent). 

Concluzionând, cartea e bună de citit dacă n-aveți ceva mai bun la îndemână.