Cu speranță, spre noul an :)

Din ce-am observat citind alte bloguri, astăzi e ziua de bilanțuri, eventual însoțite de planuri și rezoluții. Eu nu fac niciuna, nici alta. Retrospectiva anului am făcut-o deja (și nu prea am tras concluzii de bine), iar obiective pentru noul an nu-mi propun. N-am făcut-o niciodată, de fapt. Let it be and hope for the best, ar putea fi o deviză de-a mea pentru începutul unui nou an. 

Am ajuns la jupân, unde voi rămâne toată săptămâna viitoare (un rest de concediu aprobat cu mărinimie de Musiu Șarl). N-avem niciun plan pentru diseară și ne simțim foarte bine așa. De data asta nici nu vom ieși în oraș, pentru că n-avem ce artificii grandioase să vedem aici. O să stăm binișor acasă, o să mâncăm o friptură la cuptor, o să bem un Cinzano și-o să ne bucurăm că suntem împreună. Oricât de clișeistic și de banal ar suna asta, este un mare dar al sorții, pentru care sunt foarte recunoscătoare. 

Așa, deci azi nu fac nimic. Nimic semnificativ, în tot cazul. Ascult muzică vieneză, îmi aduc aminte de extraordinara și inegalabila experiență de exact acum doi ani și încă mă minunez de cât de frumos a fost, cât de multă culoare am trăit și cât de bucuroasă am fost la Concertul de Anul Nou de la Viena. 

Flori de la Concertul de Anul Nou 2015 (captură video)

Concert pe care, desigur, îl voi urmări mâine cu aceeași nerăbdare spumoasă din fiecare an. Sunt cu atât mai curioasă cu cât la pupitru se va afla Gustavo Dudamel - la aproape 36 de ani, cel mai tânăr dirijor din istoria concertului. Pe pagina de Facebook a Filarmonicii Vieneze am citit destul de multe păreri negative referitoare la această alegere. Așa că sunt nerăbdătoare să-l văd în postura asta.

Înainte de-a da atacul la trufele de ciocolată și de-a mă adânci în lectura vreunei povestiri de Agatha Christie, vă îmbrățișez cu drag pe toți. Vă doresc un an bun, generos, plin de momente fericite și de vise devenite realitate. Și vă mai doresc să aveți parte de-un 2017 pe care să-l păstrați în amintire ca fiind unul dintre cei mai frumoși ani ai voștri :)

Toaleta și pralina. Discurs motivațional

V-am mai povestit, în câteva postări anterioare, despre șeful nostru ăl mare - alias Măturătorul. Se poate spune că e unul din cei mai nesuferiți șefi pe care i-am avut vreodată - cu siguranță cel mai antipatic de la firma asta, și-n șase ani am avut destui. Arogant, pretențios până la absurd, surd-toacă atunci când e vorba de aspecte serioase, dar foarte preocupat de chestiuni gen ”măturile să stea numai în suporturile speciale” (de aici și porecla) și adeptul metodei ”puteți veni oricând la mine să-mi semnalați problemele pe care le aveți, dar să-mi propuneți și soluții”. Ce mai, îl iubim pe om ca sarea-n ochi și piperu-n cafea. Drept pentru care am dat pe-afară de nerăbdare (not) atunci când ni s-a comunicat într-una din zilele trecute că trebuie să ne adunăm cu toții, fiindcă Măturătorul va ține o cuvântare.

Ultima dată când l-am ascultat, bătea câmpii vioi despre fotbal și spălat rufe. S-o fi reprofilat între timp, ne-am gândit și ne-am interesat la persoane mai informate ce-are de gând să mai îndruge. ”Ei, vrea să ne felicite pentru activitatea de anul ăsta și să ne dea o pralină”.

Baliverne, ca de obicei, am concluzionat noi, dar referirea la pralină am luat-o în sens metaforic. De unde rezultă că nu-l cunoaștem încă pe Măturător.

- Bun găsit, mă bucur să vă reîntâlnesc pe toți laolaltă, bla-bla.

Și noi ne bucurăm. Leșinăm de entuziasm, chiar.

- V-am invitat aici pentru că există câteva aspecte foarte importante pe care trebuie să vi le comunic.

I-auzi.

- După cum știți, este sezonul gripelor și al răcelilor. Nu vrem să vă îmbolnăviți, de aceea țin să vă atrag atenția să vă spălați pe mâini după fiecare folosire a toaletei. Și nu doar așa, să dați puțin cu apă, ci să vă spălați cu săpun și și chiar să utilizați soluția dezinfectantă care se găsește în fiecare toaletă.

Stăteam și ne uitam la el, clipind a neîncredere. Nu se poate, așa ceva nu se întâmplă cu adevărat. Suferim de halucinație colectivă și ne imaginăm lucruri. Nu e posibil ca directorul de filială să stea în fața a câteva sute de persoane și să le dăscălească să se spele pe mâini după ce folosesc toaleta.

- De asemenea, insist să nu lăsați toaletele murdare. Nici dumneavoastră nu v-ar plăcea să intrați într-o toaletă murdară. În cazul în care surprindeți pe cineva că lasă mizerie la toaletă, vă încurajez să pârâți imediat persoana respectivă superiorilor dumneavoastră.

E clar. Oficial îți lipsește o doagă.

Au urmat o serie de laude sterile - ”ați lucrat foarte bine în decursul acestui an, clienții sunt mulțumiți, datorită dumneavoastră ne-am atins obiectivele cutare și cutare, rezultatele sunt încurajatoare, vă mulțumim pentru efortul și implicarea de care ați dat dovadă - și în semn de mulțumire, fiecare dintre dumneavoastră va primi câte o pralină”.

N-a mai spus nimeni nimic. Personal, n-am mai putut nici să privesc în direcția lui. Mi-era teamă că furia și frustrarea pe care le simțeam vor fi prea evidente. 

Corpul delict

Așadar, nu fusese nicio metaforă. Cu adevărat, ne-a dat una bucată pralină. Care-a fost bună, de altfel, dar cred că toți am simțit același gust.

Gustul umilinței.
 

Mergeți la concerte, merită

N-aș putea spune că am fost fan George Michael, dar cu siguranță mi-a plăcut vocea lui și unele dintre cântece m-au însoțit încă din adolescență. Probabil așa s-a întâmplat celor mai mulți dintre noi. Cine n-a suspinat vreodată ascultând ”Careless Whisper”, în timp ce visa cai verzi pe pereți unicorni și curcubee? Și cine n-a fredonat ”Wake me up, before you go-go”? Asta ca să nu mai spun de ”Last Christmas”, care-a devenit un fel de joc foarte amar de cuvinte, având în vedere că George Michael a plecat chiar în ziua de Crăciun...

Am fost la concertul lui susținut la București în 2007, în cadrul unui turneu prin care-și serba un sfert de secol de carieră, în calitate de reprezentant al publicației la care lucram. Nu aveam mari emoții, pentru că așa cum spuneam, nu eram îndeosebi pasionată de muzica lui (la concertul lui Michael Bolton avusesem fluturi bezmetici în stomac, pe de altă parte), dar cu toate astea eram impresionată de oportunitatea de a audia un artist de asemenea calibru în spațiu și timp real.

"Bucharest Go To The City!", a fost salutul de la începutul concertului, iar publicul - vreo 35.000 de oameni, dacă bine-mi amintesc cifrele de atunci - i-a răspuns cu ovații. Recitalul a început cu piesa "Fastlove" și, cu toate că era abia primul cântec, nimeni nu mai stătea pe scaun. Imaginea, țin minte și acum, era incredibilă: o mare de oameni cu mâinile ridicate, dansând și cântând împreună cu George Michael... "Good evening, Bucharest!", a spus el și-a continuat emoționat: "Pentru acești 25 de ani, vă mulțumesc din suflet!".  

"Praying For Time", una dintre cele mai îndrăgite piese ale sale, a adus multora lacrimi în ochi. "Câți ani aveați în 1992?", ne-a întrebat apoi, făcând astfel introducerea piesei "Too Funky", cea mai difuzată melodie din Europa în anul 1992. 

Au urmat "Spinning The Wheel", ”Freedom”, ”Shoot the Dog”, ”Faith”, ”Father Figure”, "I'm Your Man" și alte piese, de care nu-mi mai amintesc...  Cu adevărat, este incredibil sentimentul pe care-l ai atunci când asculți un cântec pe care l-ai mai auzit de zeci de ori la radio până atunci. 

Este motivul pentru care-mi permit să vă îndemn să mergeți ori de câte ori aveți ocazia la concerte, chiar dacă nu sunteți admiratori înfocați ai artistului respectiv (și cu atât mai mult dacă sunteți, desigur). Muzica ascultată live îmbogățește sufletul și aduce o bucurie cum puține alte experiențe o pot face. Sunt ”comori” pe care le veți păstra în suflet pentru totdeauna. Eu îmi voi aminti toată viața acest concert - în special momentul ”Careless Whisper”, interpretat la bis. Nu-mi venea să cred că ascult live cântecul ăsta, ascultat de zeci de ori în adolescență la un casetofon mic și roșu,  care mi-a ținut și de bine și de-amar... 

Îmi pare rău că s-a dus și în același timp sunt recunoscătoare că l-am putut asculta în concert. N-am uitat nicio trăire din seara aceea, deși au trecut aproape zece ani. Fie-ți somnul liniștit, George Michael.

Cum a fost de Crăciun

A trecut și Crăciunul ăsta, sau e pe cale de. Nu s-au petrecut miracole, dar din fericire n-a fost atât de rău pe cât mă temusem că va fi. 

Ajungând vineri la serviciu, am găsit la calculatorul meu un pachețel.

Am fost foarte plăcut surprinsă, de fapt de-a dreptul emoționată. ”Să nu-l deschizi decât mâine”, mi-a spus fata care mi-l dăruise și așa am făcut. Am găsit o cutiuță cu bomboane. Gestul m-a impresionat până-n adâncul sufletului.

A doua zi, pe drum, nu m-am plictisit deloc.

Bună și cremoasă prăjitura, mulțumitor de tare cafeaua. Având în vedere și cartea, mai c-aș fi  putut crede că mă aflu în Orient Express :))

Ajungând acasă la jupân, m-a întâmpinat brăduțul. 

(Între noi fie vorba, am fost impresionată de cât de bine i-a ieșit. Să nu-i spuneți că v-am zis).

Moș Crăciun trecuse pe acolo și mi-a lăsat niște cadouri despre care știa că mă vor bucura. Și-a avut dreptate.

Pe lângă CD-uri, am primit și o cremă de corp Chopard. Am mai găsit sub brad atât de multe dulciuri, încât vreo săptămână cred c-am să tot muncesc cu râvnă să le dau gata.

Altminteri - aseară un concert cu Zubin, transmis în direct de la Tel Aviv, în seara asta altul. Balsam pentru suflet, deși apăsarea și tristețea sunt tot acolo.

Sper că voi ați avut un Crăciun mai vesel decât al meu :)

Text fără titlu

Am ales să nu pun titlu fiindcă nu mă pot gândi la niciunul adecvat. Nu am să scriu foarte mult azi, pentru că nu mă simt în stare. Am avut o săptămână grea, mi-e inima ca plumbul, vreau doar să treacă zilele astea. Cauzele sunt mai multe, dar nu mă simt în stare să intru în detalii. Cred că nici n-ar fi de dorit. Poate-am să uit cândva ce tristă am fost (și) Crăciunul ăsta. 

Acum, poate mai mult decât oricând, am sentimentul că mi-a fost furat Crăciunul și n-o să mi-l mai dea nimeni înapoi. 

Nu mă bucură nimic din ”atmosfera” sărbătorească, luminițele și decorațiunile îmi mai dau un ghiont în suflet și mă fac doar să oftez. Nu-mi doresc niciun cadou. Nu mi-e poftă de nimic anume. Mâine plec la om, unde voi găsi brăduțul nostru împodobit (l-a luat cu el, cu tot cu ”acareturi”, pentru că plănuiserăm deja să mă duc eu acolo). O să mâncăm ceva, o să bem un vin și-o să stăm împreună. Iar eu o să fiu recunoscătoare că, la capătul unui an greu și cenușiu, sunt cu el. E unul dintre foarte puținele motive pentru care mai simt că viața merită trăită. 

Sunt obosită, descurajată, deprimată și dărâmată. Iertați-mă că scrisul nu mi-e colorat și vesel. Inclusiv din acest motiv m-am ținut departe de blog în ultimele zile. 

Am sperat să nu mai am parte de Crăciunuri triste. Poate mi-am dorit prea mult. Aș vrea să cred că anul viitor va fi mai bine, dar nu mai pot. S-au adunat prea multe și mi-am epuizat resursele. Gata. 

Vă îmbrățișez pe toți cu tot dragul. Sper să aveți parte de zile tihnite, cu miros de scorțișoară și portocale și cu Moș darnic. Și vă doresc să-i aveți pe cei dragi lângă voi. Poate că sună banal, dar e tot ceea ce contează cu adevărat. 

Dând-o pe glumă, vă mai doresc și să nu vi se taie maioneza :)

Crăciun fericit, mami. Crăciun fericit, Bica. Să sărbătoriți frumos acolo, da? Vă aștept în vis. 

PS: mai crede cineva cu adevărat în miracole?

Of, 2016, of....

.... și iar of....

N-aș fi crezut asta, dar în anumite privințe te-ai dovedit mai greu chiar și decât 2015. Ai fost în mare parte lipsit de strălucire, mohorât, marcat de stres, de multe momente de panică, de frici și de noduri în gât. Nu am detaliat pe blog, dar am trecut inclusiv prin perioade de tensiune chiar foarte puternică și la momentul respectiv m-am întrebat la modul serios dacă voi rămâne cu mințile întregi. Până la dovada contrarie, sunt toate la locul lor (mințile, zic).

Cu excepția unei excursii de trei zile la Frankfurt, n-am călătorit nicăieri (România nu se pune pentru mine ca destinație turistică). Pe Zubin l-am văzut doar într-un singur concert. Mă rog, pentru asta nu pot învinui pe nimeni (eventual doar pe cei care-au alcătuit calendarele sezonului), fiindcă n-a avut concerte nici la Berlin, nici la München (afară de unul singur, la care-am fost). Iar la Viena, Roma, Tokyo sau Mumbai nu-mi permit să mă duc exclusiv pentru concerte. Nici măcar pentru ale lui :D

Am citit puțin, m-am plimbat (și mai) puțin, în schimb am muncit mult. Atât de mult, încât prin primăvară era să mă predau cu tot cu baricadă în fața a ceea ce-am crezut că e un (început de) sindrom Burnout. Retrospectiv concluzionez că n-a fost asta, fiindcă mi-am revenit destul de repede.

2016, îmi voi aminti de tine în principal sub două aspecte. Ești anul în care a murit bunica mea, dar slavă Domnului, nu înainte ca eu să-i fi spus că o iubesc. Și de asemenea, ești anul în care am devenit cetățean german.

În rest, din foarte multe puncte de vedere aș vrea să te uit. Chiar sunt dezamăgită, să știi. În zodiacul chinezesc ai fost anul meu, dar... vezi și tu cum arată bilanțul. Mă rog, nici precedentul an al Maimuței (2004) nu a fost deloc, dar deloc grozav.

2017 vine cu promisiuni mari. Sper, mă rog din tot sufletul să și le țină. 

Cu bine, 2016. Nu m-am supărat pe tine, așa a fost să fii.

Rămas bun, Bica

N-a fost o veste neașteptată, știam că nu mai e departe momentul în care vei pleca. Eram pregătită pentru asta, sau așa credeam. Erai bolnavă, atât de bolnavă încât nu știu cum ai mai rezistat aproape doi ani după mama. Mintea îți călătorise demult în locuri doar de tine știute, nu-ți mai aminteai aproape nimic, fie că era vorba de trecutul de-acum două luni sau de prezentul cu o oră în urmă. Dar pe mine m-ai păstrat în gânduri și-n suflet până-n ultima clipă. 

Când am venit în țară astă-vară mă-ntrebam dacă mai știi cine sunt, nu ne mai văzuserăm de un an. Dar de cum ai dat cu ochii de mine, m-ai îmbrățișat: ”fata mea, fata mea...”. Bătrânețea și boala puseseră stăpânire pe mintea ta, dar pe mine nu m-au putut răpi de acolo. Dragostea ta pentru mine le-a învins. M-ai crescut, m-ai îngrijit, ai făcut pentru mine tot ceea ce contextul ți-a îngăduit să faci, (sper că) ai fost mândră de mine și m-ai iubit cu o dăruire ieșită din comun. Mi-ai dăruit imens și mi-ai lăsat o moștenire neprețuită: iubirea totală și necondiționată. 

Nu știu dacă am meritat toate astea. Nu știu cât de mult ți-am dăruit la rândul meu, dar ți s-ar fi cuvenit cu siguranță mai mult. Mă simt învăluită de iubire și știu că de-acum încolo așa mă voi simți întotdeauna. Am cel puțin mulțumirea sufletească a faptului că n-ai plecat înainte să-ți spun că te iubesc. N-o făcusem niciodată... Într-una din ultimele noastre întâlniri te-am luat în brațe și ți-am spus ”te iubesc, Bica”. ”Și eu pe tine”, mi-ai răspuns, iar ceva mai târziu ai zis din senin ”eu pe tine te iubesc tare mult”. Mulțumesc, voi păstra asta pentru tot restul vieții. 

Ai fost un om atât de bun, atât de onest, ți-ai trăit viața cu discreție și încercând să nu deranjezi pe nimeni. Generoasă, recunoscătoare pentru orice primeai și întotdeauna demnă. Aveai și umor, mi-aduc aminte de atât de multe momente care mă fac și-acum să râd. Și-ai fost o mare doamnă, în toate sensurile posibile. Un real model pentru cei care te-au cunoscut și care-și vor aminti de tine ca despre o doamnă distinsă și cu un suflet cum puțini, foarte puțini oameni au. 

Înțeleg că ai plecat liniștită și, un fapt foarte important, nu ai fost singură în ultimele momente. Te-ai întâlnit deja cu mama și cu Bicu, bunicul pe care nu am apucat să-l cunosc? Am toată încrederea că ești liniștită acum, nu te mai doare nimic și te-ai reunit în sfârșit cu oamenii pe care i-ai iubit și pe care soarta a făcut să-i deplângi ani de zile. 

Te iubesc, Bica. Să te odihnești în pace și fie-ți lin zborul printre stele. Să-i spui mamei că mi-e tare dor de ea... și să aveți grijă de mine. 

Salată de weekend (IX)

Mă rog, weekend-ul începe mâine după-amiază, dar am făcut salata de azi, ca o gospodină desăvârșită ce mă aflu (vorbă să fie).

1. Sunt frântă de oboseală - psihic, mai ales - dar n-aș putea da vina exclusiv pe serviciu. Anul ăsta a fost destul de apăsător, lipsit în cea mai mare parte de strălucire și experiențe deosebite, iar acum mă resimt. Am și muncit mult, dar dincolo de asta au fost alte surse de stres, griji, dureri de cap și noduri în gât. Ca urmare, nu mă-ncearcă absolut nicio emoție în perspectiva Crăciunului. Mi-e absolut indiferent, drept să spun. Sau poate chiar mai rău decât atât. Luminile și decorațiunile, departe de a mă impresiona, mă fac să mă gândesc doar la mama. Cum ne-am fi plimbat, cum am fi râs și ne-am fi bucurat amândouă de toate, cum aș fi răsfățat-o cu bunătăți în piața de Crăciun și cât de mult mi-aș dori să... mai fi rămas. 

E al doilea Crăciun fără ea și deocamdată pare să fie la fel de amar ca primul de după plecarea ei. 

2. Schimbări și permutări pe frontul de la serviciu. Vestea bună e că fosta mea șefă de la departamentul de unde am plecat, a devenit - sau mai bine zis, continuă să fie - șefa mea la actualul departament. Vestea mai puțin bună (de fapt, personal o consider a fi o veste chiar proastă) e că Musiu Șarl se va retrage, în lunile următoare, de la conducerea acestui departament. Postul lui urmează să fie preluat de o tipă care, mă rog... pare în regulă (e-n firmă de mai mulți ani, dar nu ne-am intersectat până acum), însă eu sunt dezamăgită. Nu va fi o predare bruscă de sarcini, trecerea se va face treptat, dar se va face. Musiu Șarl va răspunde în continuare de secția de expediere, unde eu nu mai vreau să mă întorc. Deci nu va mai fi șeful meu și-mi pare tare, tare rău. Îmi place mult unde sunt acum, dar regret că nu voi mai fi în subordinea lui.
Win some, lose some. Meh.

3. Rămânând în sfera profesională, Sfârfâlică mă regretă :D Ceea ce, lăsând modestia la o parte, nu mă surprinde. Am cinci ani și jumătate de experiență în departamentul de corectare a comenzilor cu erori și tot felul de probleme, iar acum, nah... mi se resimte lipsa. Fostul departament a fost preluat de niște colegi noi, care și-au prins grav urechile și lucrurile nu arată prea grozav acolo momentan. ”Dacă era după mine, în niciun caz nu te-ai fi transferat”, a mormăit el posac într-una din zile. Păi deh, fecior, când te rățoiai la mine că n-am decât două mâini, cum era? :))) 

”Îți ducem dorul”, mi-a spus o colegă de la altă secție, care lucra cu mine pe anumite cazuri specifice. ”Ar trebui să te clonăm”, bombăni într-o zi unul dintre băieții de la Help Desk, parțial căpiat de ”urmașii” mei. ”Mă rog”, a mai zis el, ”dacă tot e să fie anevoios,  mai bine acolo decât aici...” (aici, adică-n departamentul actual, unde clientul e pretențios, dificil și sensibil ca o mimoză în bătaia vântului). Ce pot spune, I feel good :)) Dar of, ce rău îmi pare de Musiu Șarl... 

4. Schimbând registrul, țin să mă laud cu noua mea poșetă. Aha, încă una :D Îmi doream demult o poșetă Desigual, deși marca asta se caracterizează în general prin explozii de culoare și desene, iar eu sunt mai degrabă genul clasic (name it ”plictisitor” :))). Poșetele lor sunt foarte colorate, de fapt unele de-a dreptul pestrițe, dar știți cum e când ți se-arată...

Eh, văzusem în magazin o anume poșetă care mi-a plăcut la nebunie, dar la momentul respectiv mi s-a părut că prețul e cam piperat și-am lăsat-o acolo, însă îmi rămăsese în cap. Zilele trecute, aflându-mă în expediție de shopping cu scopul precis de a-mi lua o geacă, am dat iar peste poșetă. Șiii... era la reduceri, iar prețul scăzuse binișor. După ce-am cugetat intens timp de cinci secunde, am decretat că mă așteptase pe mine. 

Amea-amea-amea-amea-amea :D

Jupânul s-a hlizit când i-am arătat-o, foarte mândră de mine fiind eu și bucuroasă că am mai găsit-o. ”Vai de mine, ce kitsch”, a opinat dumnealui. Na bravo, ce știu bărbații? :)) Eu una abia aștept să vină primăvara ca s-o port, pentru că modelul nu mi se pare potrivit pentru anotimpul rece. 

PS: și-am găsit și geacă. Sunt un model de eficiență, ce să mai discutăm :))

Poliția mă învață proverbe

Săptămâna asta am avut schimbul doi. Vineri dimineață mi-am dat seama că-mi trebuia ceva din boxă, deci pun un halat pe mine și cobor cele câteva trepte. 

Mă opresc și clipesc de două ori, nevenindu-mi să cred ce văd. Ușa boxei e dată de perete, iar lacătul atârnă, inutil și deprimant, de zăvorul vizibil forțat. Pășesc ezitant în interior: harababură, cutii răsturnate, obiecte mutate din locul lor, este evident că s-a cotrobăit. Nu-mi dau seama dacă lipsește ceva, însă cauciucurile de vară sunt acolo, tot e bine. Dau să ies cu gând să sun la Poliție, când observ o masă întunecată pe podea. Nu-mi dau seama ce e, mă aplec și icnesc de scârbă: un mare excrement.

Tremurând de-acum de-a binelea, urc și telefonez la Poliție, cum aveam de gând. Prezint situația, mi se iau datele, peste vreo oră sună la ușă un comisar. Comisar principal, de fapt, dacă mă uit pe cartea de vizită pe care mi-a lăsat-o.

Sunt cam mirată că nu are asupra sa decât o agendă și-un pix (și telefonul). Îi povestesc, îmi ia datele (din nou), vrea să știe dacă locuiesc singură. Oh, please. Intrăm în pivniță, îi detaliez, îi arăt ce lucruri fuseseră mutate din loc și, plină de solicitudine, îi spun că dacă vrea să preleveze amprente, pe obiectele respective probabil va găsi. 

Nu pare prea dornic să facă asta. Mă-ntreabă dacă mi s-a furat ceva. 

- Cam greu să-mi dau seama ținând cont de cum sunt toate răscolite, dar singurele obiecte de valoare sunt cauciucurile de vară - și ele sunt aici. 

- Bun, păi dacă nu vi s-a furat nimic, nu are rost să căutăm amprente, grăiește comisarul. 

Ce face?! Asta se numește violarea proprietății private, cum să ”nu aibă rost” să-ncerci să-i dai de urmă individului?!

- Știți, există un proverb care spune că ”uneori, sosul e mai scump decât carnea”. Cam așa e și în cazul dumneavoastră - nu merită să ne ocupăm de amprente, decât dacă vi s-ar fi furat ceva.

Mă ”consolează” povestindu-mi că weekend-ul trecut, pe strada paralelă cu a noastră s-au înregistrat nu mai puțin de 13 spargeri de boxe, de unde nu s-a furat decât băutură - dacă exista așa ceva. De la unii s-a furat o ladă de bere, de la alții o sticlă de vin etc. ”Alcool, asta e ceea ce caută. În cazul în care ați fi avut băuturi alcoolice în boxă, acum nu le mai aveați”, enunță dom' comisar cu emfază. 

Mda, formidabil. Ce să zic, mă simt excelent la gândul că în zona asta cineva-și face de cap nestingherit prin boxe. Chestiunea fecalelor este, desigur, una secundară. ”Respectivul o fi fost agitat sau frustrat că nu a găsit băutură și de asta a făcut așa”, mai spune eficientul organ polițienesc.

Face câteva fotografii, îmi lasă cartea de vizită, ca să-l sun dacă ajung la concluzia că totuși mi s-a furat ceva și pleacă. Probabil e mulțumit de sine că și-a făcut datoria. Oftez a pagubă și curăț mizeria lăsată, după care încerc să improvizez ceva cu zăvorul maltratat. Jupânul va ajunge acasă abia peste două săptămâni, așa că... nu-mi rămâne decât să sper că ăla s-a lămurit că n-are ce fura și nu mai  revine. Sau dacă revine, sper măcar să nu-și mai facă nevoile pe-acolo... Poate-ar trebui să pun niște sticle de vodcă-n boxă, să fie mulțumit că a găsit de băut și să se care fără să-mi mai lase suveniruri.

Între timp, mie mi-e frică. Mi-am pierdut siguranța. Mi-e frică să mai cobor în boxă. Nu m-a ajutat nici faptul că vecinul mi-a spus ieri că luna trecută a fost spartă boxa unui alt locatar din blocul nostru (sublim, deci individul ăla e perseverent). Cât despre poliție... e clar cam în ce măsură mă pot baza pe ajutorul lor. Măcar am învățat un proverb nou.

Știu că nu e atât de grav ce s-a întâmplat, știu că raportat la alte cazuri am fost cu siguranță norocoasă și mai știu și că probabil e nedrept să generalizez, dar nu pot schimba ce simt. 

Nesiguranță. Și frică.

Mulțumesc pentru nimic, Polizei.

Rețeta Crăciunului perfect

Cel mai frumos Crăciun din viața mea de până acum a fost cel din urmă cu unsprezece ani. Asta cu toate că, prin natura împrejurărilor, i-au lipsit mare parte din ”ingredientele” clasice. 

Nu am avut brad.

Nici sarmale. 

Nici piftie, salată Boeuf sau cârnați. 

Nici nu ne-a colindat nimeni. 

Moș Crăciun a venit cu vreo două zile mai devreme, că nu mai aveam răbdare niciunul. Dacă bine îmi amintesc, în Ajun am comandat pizza și am băut bere. N-am resimțit niciun fel de lipsă, nostalgie sau dorință de ceva anume dintre cele menționate mai sus. Ba dimpotrivă.

Crăciunul 2005 ne-a găsit în Alpii Elvețieni. Am mâncat un cordon bleu la un mic restaurant dintr-o stațiune și am băut un pahar de Cola - mai aveam de mers cu mașina după aceea, deci jupânul nu putea să bea, iar eu eram solidară. 

A fost cel dintâi Crăciun de care m-am bucurat cu adevărat și-au fost destule  momente în care-mi venea să-mi strig fericirea în gura mare. deși amândoi eram frânți de oboseală. Am râs mult, am fost recunoscătoare, m-am entuziasmat de fiecare aranjament festiv pe care-l vedeam. Am îmbrățișat ninsoarea.

Redescopeream râsul, aflam bucuria de-a avea omul tău alături și de a-ți strecura mâna ta în mâna lui. Pentru prima dată Crăciunul meu era desăvârșit, fiindcă aveam ”ingredientul” esențial: iubirea.

Cu un Moș Crăciun. Mai blondă, (mult) mai tânără...

Îmi mai doresc Crăciunuri ca acela. Ok, poate cu o friptură la tavă în loc de cordon bleu și cu un vin roșu în loc de Coca-Cola. Dar astea sunt deja detalii. Rețeta Crăciunului perfect e, de fapt, cât se poate de simplă: iubire cât cuprinde, ca făina în aluatul de fursecuri :)

Mici bucurii (III)

Am o perioadă epuizantă, dar din fericire e presărată și cu mici bucurii, care - alături de credincioasa mea cafea și de magneziu - îmi dau energie și mă ajută să fac față solicitărilor și oboselii.

1) Exclusivista mea colecție Zubin Mehta s-a îmbogățit cu un articol pe cât de  rar, pe atât de valoros: o carte editată de Filarmonica din New York, despre cei 13 ani în care el a fost dirijorul orchestrei. Cartea se găsește greu - din ce-am văzut, sunt doar câteva exemplare disponibile - și este un colectibil neprețuit pentru cineva atât de pasionat ca mine de muzica și de personalitatea acestui om. 

Are multe imagini pe care nu le-am mai regăsit nicăieri altundeva, programe și afișe de concert, informații și impresii ale unor colaboratori care nu au fost incluse în celelalte trei cărți. 

O reală bucurie, o încântare pentru mine. Atât de  mult mă bucur că am reușit s-o obțin! Aștept să mă delectez cu ea după ce voi fi scăpat de iureșul săptămânilor ăstora.

2) Am primit o pereche de cercei foarte drăguți de la dumnealui jupânul. Din argint și cristale Swarovski.

Sunt perfecți: nu atât de mici încât să treacă neobservați, dar nici opulenți. Ca idee, e a doua oară când îmi dăruiește cercei în formă de stea :)

3) Aseară am lenevit în pat, cu un ceai cu aromă de măr și scorțișoară și un roman de Agatha Christie. Iar dimineață am continuat lectura, înlocuind ceaiul cu o cafea în care am pus o jumătate de linguriță de cremă de marshmallow. Poate că nu e mare lucru, dar de câteva zile îmi doream doar să stau, să stau și iar să stau. Să beau ceva cald și bun și să am răgaz să citesc, fără să mă simt otrăvită de oboseală și fără să-mi cadă ochii în gură. Așa că da, a fost o bucurie pentru mine. Sper să repet experiența cât mai curând. 

Ei bine, deci mâine iar e luni, hm? Deja? Partea bună când ai o perioadă stresantă e că nu-ți dai seama cum trece timpul... Ok, în nota asta, o săptămână bună să avem și hai cu vineri! :)

Biscuiți, boierii mei? Biscuim, Măria Ta!

Ce fac eu de câțiva ani încoace în luna decembrie? Hai că devin redundantă în fiecare an pe vremea asta :)) Muncesc de-mi sar capacele, asta fac (apropo, cumpăr capace). Potop de treabă, erori de tot felul, presiune majoră - nici nu se compară cu fostul departament, cu toate că luam și acolo lucrurile foarte-n serios, dar ce e aici, frații mei albi.... 

Zece chestiuni de rezolvat simultan, oamenii anunță că nu pot să lucreze fiindcă sistemul are gripă, unii dintre ei nu știu germană (sunt emigranți și nu au avut când să învețe), dar articulează foarte clar și sonor: ”Gretaaaa! Problem!”, vin cinci mail-uri de la Customer Care dintr-odată - fiecare cu alt subiect -, Musiu Șarl bântuie numai pe la noi și începe nouă fraze din zece cu ”trebuie să facem cutare” (mă dau în vânt după pluralul participativ. Not), sună telefonul, apare vreunul de la IT care vrea să testeze un spanac pentru a vedea dacă e suficient de verde, același Musiu Șarl mă zorește ”știu că ai foarte multe de făcut, dar e musai să te ocupi și de x, y, z”, am peste 50 de ore suplimentare acumulate în numai câteva săptămâni și e o victorie când reușesc să fug la toaletă (asta nu a fost o figură de stil).

Mă distrez, eh? Poate-s masochistă, dar cel mai adesea îmi place. Stresul e mare, dar e cumva altfel decât la fostul departament. Nu știu să spun exact în ce constă diferența: faptul că mă descurc destul de bine cu toate cele, am învățat mai multe, constat că pot rezolva diferite probleme (altele decât cele din ”pătrățica” mea, că pe-astea nu le mai pun la socoteală), jonglez cu diferite sarcini, oamenii mă tratează cu o considerație pe care până acum nu prea o observasem (sau de care nu fusesem conștientă) și, deloc în ultimul rând, raporturile cu Musiu Șarl, care s-au schimbat semnificativ de când suntem la per tu. A intervenit o oarecare relaxare, de ambele părți a dispărut scorțoșenia și asta are ecou pozitiv pentru mine și mă motivează. 

Bine, tot mă calcă pe nervi când îmi cere imposibilul (prost obicei, cred că s-a molipsit de la Sfârfâlică), dar acum reușesc să-i spun ”nu se poate”, ceea ce înainte era un no-go. E ceva diferit, cum spuneam. Nu mă îmbăt cu apă rece, știu că la o adică poate schimba foarte repede foaia, dar sper să nu fac nimic de natură să conducă la așa ceva.

Între toate astea, am și un coleg pe care cred c-o să-l prezint cât de curând în cadrul unui episod din foiletonul ”Scurt serial despre colegii de serviciu”, pe care unii dintre voi îl știți. Nu sunt sigură că-l cunoașteți pe Eficientul Degeaba (au trecut exact 5 ani de când am scris despre el, și din fericire am scăpat demult de ”eficiența” lui), dar am dat aici peste altul care pare croit pe același calapod. Nu mă lansez acum în povești despre el, pentru că vreau să-i dedic un post separat, m-a enervat suficient cât să-și câștige acest drept :D). 

În altă ordine de idei, m-am apucat de recitit Agatha Christie, momentan cărțile ei sunt cam singurele în care pot urmări o idee. Asta când nu adorm cu laptopul în brațe, ceea ce se întâmplă foarte frecvent. 

Altminteri, voi ce biscuiți?