miercuri, 19 iunie 2019

Mi-a picat un job în brațe (+ ceva peripeții)


Când zic ”picat”, am în vedere sensul propriu al termenului. N-am aplicat pentru poziția respectivă, nu auzisem niciodată de compania cu pricina și nici nu era tipul de job pentru care mi-aș fi trimis CV-ul, fiind un domeniu cu totul nou pentru mine.

Începusem să trimit aplicații încă de pe la jumătatea lui aprilie și apucasem deja să mă deprim o tură, pentru că încasasem o serie de ”regretăm nespus și vă dorim mult succes în viitor”. În retrospect, cred că înțeleg de ce - orașul e mare, au de unde alege, cu siguranță au fost alții mai potriviți și pe lângă asta, eu nu puteam începe mai devreme de 1 iulie - ceea ce, pentru o aplicație trimisă în aprilie, reprezintă un interval foarte mare de timp. 
Mi-am refăcut de la zero scrisoarea de intenție (curat meșteșug de tâmpenie, dar dacă așa se cere, csf), actualizat CV-ul și pe cai, Greto. Îmi puneam cele mai mari speranțe în LinkedIn și Xing, principalele platforme folosite în Germania pentru aplicații. Dar într-o doară - și-n dorul lelii, adică fără să mă întrebuințez în mod deosebit - am pus CV-ul și pe Monster.com. Să fie, să nu trebuiască, vorba aia. Nu mi-am făcut iluzii în ce-l privește, pentru că posturile sugerate de ei (”șanse monstruoase” se numește newsletter-ul lor 😃) nu prea mi se potriveau. Adică nu mi se părea că șansele sunt chiar monstruoase, ca să zic așa. 

Și pe final de mai, vine un E-Mail de la o tanti recruiter. Că mi-a citit CV-ul pe Monster, i se pare interesant și crede că mi s-ar potrivi poziția de Logistic Assistant la o companie de transport pentru care ea recutează momentan personal.
Nu eram într-o stare de spirit prea bună, după cum poate vă amintiți, mai încasasem între timp niște ”ne pare rău”-uri, deci dispoziția mea era de la ”meh 😐” în jos. Dar ok, hai să vorbesc la telefon cu femeia, ce-am de pierdut? 
Mă sună tipa în ziua și la ora convenite pe mail, îmi descrie job-ul - în foarte mare măsură, activități de ordin administrativ, nimic de sărit pe 7 cai de bucurie, dar nici de refuzat. Îi permit să trimită CV-ul la HR-ul companiei? Pentru asta ar trebui tradus în engleză, că firma e internațională și astea-s cerințele. 
Mbine, de ce nu. Traduc CV-ul, cu atenție dar tot fără să mă strofoc din cale-afară, i-l dau pe mail cu ideea ”de ce m-ar vrea ăia pe mine, din moment ce n-am mai lucrat în branșa asta” și-mi iau gândul. 
După vreo trei zile, mă sună tanti recruiter din nou -  ălora le-a plăcut CV-ul, aș fi disponibilă pentru un interviu telefonic în engleză cu HR-ul?

Taci că devine serioasă chestiunea, îmi zic. Programăm interviul și-ntre timp m-apuc să citesc despre companie, să nu fiu chiar picată din lună. Sunt foarte mari, au mii de clienți pe toate continentele, se lucrează mult în engleză, bla-bla. Dar în continuare sunt amorțită - un fel de ”dacă e, bine, dacă nu - tot bine”. 
Interviul telefonic decurge mulțumitor, poate de unde-mi și făcusem o sumedenie de notițe împrăștiate pe tot biroul (uite de-aia e mișto interviul la telefon, la o adică poți să mai arunci un ochi pe vreo fițuică fără să te vadă nimeni). Clar nu mai am in engleză aceeași fluență ca odinioară și din punctul ăsta de vedere n-a fost chiar ușor, dar m-am descurcat. Vreo două zile mai târziu, aflu că HR-ul consideră că experiența mea în shipping este foarte relevantă și m-a recomandat pentru interviul final cu managerul. Stabilim data și ora și mă duc relaxată - interviul cu el urma să fie în germană, deci jucam pe teren propriu cum s-ar zice. 

Praful s-a ales de relaxarea mea când am văzut că întârzie metroul (”un deranjament temporar”). Îmi luasem o marjă de timp destul de generoasă, dar de la stația unde urma să cobor mai aveam și de mers pe jos într-o zonă unde nu mai fusesem niciodată, iar în situația asta orice minut contează. 

... și m-am rătăcit. Ulterior am concluzionat că ieșisem de la metrou pe partea ”greșită” (mă rog, opusă celei pe care o avea ca referință Google Maps), iar de la asta s-a dat tot planul peste cap. Nicio persoană din cele întrebate nu știau unde e strada pe care-o căutam, Google Maps continua să-mi arate repere și clădiri pe care eu nu le vedeam, eram complet dezorientată, nicăieri vreun taxi, începuse să plouă și timpul se scurgea alarmant de repede.
Nu aveam niciun număr de telefon al managerului, așa c-o sun pe recruiter-iță și-i spun că, foarte probabil, voi întârzia. Ok, zice ea, îl contactez pe manager, în gândul meu ”s-a dus pe plută interviul, când întârzii la așa ceva ești pa”, între timp un băiet de bine îmi dă în sfârșit informația corectă și-o iau la picior alergând prin ploaie, într-o mână umbrela, în alta telefonul, ajung în zonă și ca și cum nu era de-ajuns... sunt pe strada corectă, am numărul 18, am numărul 20, am numărul 24 - dar nu am numărul 22, adică fix ăla care-mi trebuia mie!!! 

Nu că poa' să-nnebunească omul, vorba lui Toma Caragiu. Întreb pe portarii de la numerele alea, ei ridică din umeri - ”dacă aici e 20, înseamnă că 22 ar trebui să fie chiar alături” - mulțumesc, la atâta m-a dus și pe mine capul, dar lângă tine e 24, nu 22! - privire opacă, ”dar ce firmă căutați?”, rostesc numele, alte ridicări din umeri ”n-am auzit niciodată”, încet simt că m-apucă damblaua, vibrează telefonul, număr necunoscut, răspund - managerul însuși. Ha! 
Depășesc penibilul oricum considerabil al situației și-i explic pe scurt cum stau lucrurile, omul are o voce foarte blândă și liniștitoare - ”sunteți probabil pe partea greșită a străzii, intrarea e fix pe partea cealaltă, ni se mai întâmplă asta când vin oameni la noi pentru prima dată”, îmi explică pe unde s-o iau și-mi dă niște repere, ”nu vă faceți griji, vă aștept”. 

Ajung în sfârșit, cu jumătate de oră întârziere, 'ai de capu' meu. După atâta alergătură și stres arăt ca o găină jumulită, dar parcă mai contează? Stăm în sfârșit de vorbă, eu bag din top motivele pentru care cred că m-aș potrivi în companie deși nu am experiență în sectorul respectiv, dă-i și cu ”valorile organizației” pe care le citisem în prealabil și în care evideeent că mă regăsesc 👀, mă relaxasem, vorbeam - fără modestie - extrem de fluent și bine în germană, pfua ce încântată eram de mine, să mă pup pe frunte și mai multe nu. 
”Ok”, zice managerul, ”foarte bine... ” și, cu un zâmbet în colțul gurii, ”let's switch on English". Săriți. Asta e, inspir adânc și haida cu talent. Grăiesc, din reflex îmi mai scapă câte-un cuvânt în germană, mă repliez, topica îmi dă și ea de furcă (e foarte diferită de topica germană), dar cumva o scot la capăt. 
”Mi se întâmplă și mie, pentru că și eu gândesc în germană”, spune el la final, după care conchide că părerea lui e că aș fi potrivită pentru post, dar o să mă informeze într-o zi-două. 
No bine, măcar am reușit să susțin interviul, în ciuda auspiciilor proaste de pe drum. Ajung acasă (”reușind” să greșesc metroul, ceea ce a mai adăugat măcar o jumătate de oră călătoriei), schimb impresii cu omul, mănânc ceva, zbârrr telefonul. 
Recruiter-ița. Că managerul e mulțumit de cum a decurs interviul și-mi vor face o ofertă în scris. Cum, deja?? Da.

Poftim cultură. La un job pe care nu l-am căutat eu, într-o companie de care am auzit acum prima dată, după un interviu la care am întârziat jumătate de oră, încălcând astfel regula cardinală a interviurilor de angajare, care stipulează că trebuie să ajungi cu cinci minute mai devreme. Oferta a venit în aceeași zi, am semnat-o și trimis-o înapoi, azi am mai trimis niște formulare stufoase cu date personale și urmează să încep noul serviciu pe 3 iulie.

Nu știu exact cum mă simt. Desigur, pe de o parte sunt bucuroasă că s-a întâmplat așa de repede și că temerea mea că nu mă voi descurca în concurența din Hamburg s-a dovedit a fi neîntemeiată. Pe de altă parte...  puteam nimeri și mai bine. Sau mai rău. Ca-n viață.

Dacă ar fi să fac o listă de argumente pro și contra, ar arăta cam așa:

PRO 
- e muncă de birou, deci am scăpat de depozit;
- nu se lucrează în schimburi, deci salut stabilitatea căreia i-am dus dorul;
- am ceea ce se numește ”flexitime”, adică nu am oră fixă la care trebuie să ajung;  program de 8 ore, început cel târziu la 9, dar dacă vreau să vin la 7, la 7:30 sau la 8 e decizia mea (și a metrourilor, aș completa, bombănind);
- 30 de zile lucrătoare de concediu pe an (un lux pe care-l aveam și la fosta firmă, dar pe care nu toate companiile îl oferă);
- navetă relativ ușoară - schimb un singur metrou și în mod normal o oră este suficientă (inclusiv drumul de acasă până la gară și de la stația unde cobor până la firmă);
- dacă mă descurc și ”confirm”, există posibilitatea unei avansări, în măsura în care vor exista posturi vacante;
- acumulez cunoștințe într-o branșă aflată în plină expansiune;
- compania este foarte mare și de mult timp pe piață, așa încât se poate rezonabil spera că e stabilă.

CONTRA
- există posibilitatea să fiu supracalificată pentru post și deci să devină monoton după ce voi fi învățat soft-ul și procedurile;
- dacă nu apar poziții vacante, rămân pe job-ul actual, chiar dacă aș fi pregătită pentru următorul nivel;
- salariul nu e tocmai ce-mi imaginasem eu (nici mai mic față de ce-am avut înainte, dar eu avusesem alte avioane-n cap referitor la chestia asta).

Pro-urile sunt vizibil mai multe, dar totuși... parcă nu sunt pe deplin împăcată. Drept e că nici la fostul job nu eram deloc mulțumită la început și am colectat destule refuzuri în Hamburg pentru a-mi da seama că nu totuși nu e chiar ușor de găsit un serviciu, chiar dacă logistica e unul dintre domeniile de vârf de aici.

Hmm. Cred că e una din acele situații când trebuie să lași un pic lucrurile și în voia lor. Adică exact ceea ce mie mi-e teamă să fac 🙄

12 comentarii:

Ali spunea...

Iuhuu, felicitări!! A, o veche cititoare, dar puțin comentatoare

Greta spunea...

Mulțumesc, A :) Mă bucur mult că te afli aici.

Petronela spunea...

Super mișto! Eu cred că ăsta era jobul de care aveai nevoie acum (chiar dacă tu crezi că e sub nivelul tău) ca să ai o trecere lină la noua viață. Mă bucur de parcă aș fi câștigat eu ceva! :) Aștept povești spumoase de la noul job. Go get'em, girl!

Adela Tarpan spunea...

Multa bafta!

Greta spunea...

:) Din toată inima sper să fie așa cum spui. Îți mulțumesc.

Greta spunea...

Săru'mâna, să fie!

Anonim spunea...

eu cred ca sentimentul tau overall e legat de circumstante: intarzierea la interviu, asteptarile salariale, poate?! ma dau cu parerea. da-i o sansa, nu e batut in cuie doar, poti sa cauti oricand altceva. (zic eu, care sunt oripilata de updatarea CV-ului sau de cautat alt job; dar e usor a da sfaturi :) ma scuzi).
oricum e mai bine sa ai job, cu toate schimbarile ce se intampla, nu?

Cris

Greta spunea...

Da, cred că ai mare dreptate, Cris. A fost așa un context în care m-am simțit un pic ”luată pe sus” și, cu toate că ar trebui să mă bucur că am găsit atât de repede serviciu, eu încă mă scarpin în cap :))))
Și da, cu salariul aveam alte așteptări, deși e din start un pic peste ce-aveam la fostul job când am plecat (adică după 8 ani și 2 avansări). În fine, după cum ziceam și-n text, sunt și alte avantaje, să vedem la concret...
(apropo, exact aceeași expresie a folosit-o și jupânul: ”dă-i o șansă”, a zis :) Și asta voi face :) ).
Altminteri, dacă înainte de job-ul ăla curgeau refuzuri, acum m-au descoperit recruiterii; chiar zilele astea am primit două noi oferte de interviu :)) Timpul va arăta cum va fi.

Anonim spunea...

Am ajuns cam tarziu si pe-aici, dar si eu tot asa zic, sa te duci sa vezi despre ce este vorba, mai inveti chestii, vezi daca poti sa avansezi, si daca nu iti place poti incepe sa iti cauti un alt job dar avand mai multa eperienta de data asta.
Mi se pare ca intre timp ai zis ca a inceput sa iti placa (eu citesc postarile invers, de la cea mai noua inapoi :) )
Oamenii cum sunt?
Veronica.

Greta spunea...

Hmm, nu începusem încă, abia azi am scris - cu destul năduf - un post despre noul început :) Oamenii sunt... tăcuți. Prea tăcuți, aș putea spune :) Să vedem cum o fi mai departe....

ama spunea...

felicitari Greta! eram sigura ca o sa gasesti destul de usor un job in domeniul logisticii! spor :)

Greta spunea...

Mulțumesc! :) Eu nu fusesem așa de sigură în primă fază. Să vedem cum va mai fi...