Pe cărările Italiei (V): Palatul Normanzilor și Teatro Massimo

Dacă Palatul Normanzilor s-a regăsit încă de la început pe lista obiectivelor noastre din Palermo, Teatrul Massimo a fost, se poate spune, o surpriză neașteptată. Luând-o cu începutul, întâmplarea a făcut că am ajuns la palat destul de leșinați de căldură și, aspect mai degrabă neobișnuit, nu găsiserăm în jur nici măcar un chioșc de unde să luăm apă. Exagerez oarecum, dar nici departe de adevăr nu sunt când spun că am intrat să vizităm castelul având în minte în primul rând s-ajungem undeva la umbră...

Situată în cel mai înalt punct al centrului vechi, cea mai veche reședință regală din Europa se află deasupra primelor aşezări punice, ale căror ruine pot fi văzute în subteran, sub o podea transparentă. Construcția în sine este mai degrabă simplă și gândită să fie funcțională; de altfel, din 1947, aici este sediul Parlamentului Siciliei.

Am trecut relativ repede prin galeriile de la parter și curtea interioară încadrată de coloane cu arcade, fiindcă eram nerăbdători să ajungem în Capela Palatină, considerată principala atracție a palatului și descrisă de Guy de Maupassant drept ”cea mai surprinzătoare bijuterie religioasă creată de mintea omenească şi desăvârşită de artişti”.

Capela Palatină reprezintă un opulent amestec de tradiții și de stiluri: romanic, normand, islamic şi bizantin, ca simbol al toleranței religioase. Este una dintre cele mai fastuos împodobite capele existente. De cum intri stai practic numai cu ochii pe sus, contemplând îmbinarea dintre mozaicurile bizantine pe fundal din foiță de aur și tavanul în stil arab, cu încrustații din lemn în formă de fagure.

Am fi putut vizita și apartamentele regale, dacă ne-am fi informat în prealabil și-am fi aflat că miercurea acestea sunt închise publicului - iar noi am vizitat palatul, evident, miercuri 🙄. Inițial ne-a părut rău, dar apoi am citit că nu prea s-a mai păstrat mobilă, așa încât n-ar fi fost oricum prea multe de văzut.

Ne-au plăcut mult și grădinile unde am stat pe bancă la umbră și ne-am hidratat cu apa cumpărată de la cafenea.

Spuneam la începutul acestui articol că Teatro Massimo a fost oarecum o surpriză. Eram foarte curioși să-l vedem; aici s-a filmat ultima parte din cel de-al treilea film al trilogiei ”Nașul” (Mary, fiica lui Michael Corleone, este asasinată pe trepte, într-un atentat care-l viza pe el) și tot aici a avut loc unul dintre cele mai frumoase concerte ale Filarmonicii din Berlin, în 2002, dirijat de Claudio Abbado.

Surpriza a fost că, așa cum am descoperit întâmplător, era accesibil publicului, în tururi ghidate organizate la fiecare jumătate de oră. Pentru noi a fost o bucurie cu atât mai mare cu cât nu ne așteptaserăm la asta.

Este cel mai mare teatru din Italia (și a treia mare casă de operă din Europa) și interiorul este absolut încântător. Tavanul sălii este mobil și are un mecanism care permite ventilarea optimă a întregii încăperi, nefiind astfel necesară instalația de aer condiționat.

Un moment foarte interesant a fost acela când ghidul ne-a condus într-o anumită sală din foaier (rotonda del mezzogiorno) unde, pentru cei care stăteau în mijlocul unui cerc trasat pe podea (marcat ca atare și pe tavan) și pronunțau câteva cuvinte, se crea un efect de rezonanță aparte, ei auzindu-și propria voce amplificată în mod excesiv.

Un domn s-a postat în cerc și-a slobozit un ”Vincerò!” care l-ar fi umplut de mândrie pe Puccini și de invidie pe mulți tenori.

Personal, am avut un sentiment de nostalgie; mi-e așa dor de-un spectacol de Operă... dar cumva nu m-am mobilizat să-ncerc în Hamburg până acum. În studenție mergeam măcar de două ori pe lună la Opera din București și de fiecare dată plecam de-acolo cu sufletul plin de bucuria pe care numai muzica bună ți-o poate da.

 ”Deschidem stagiunea cu 'Nabucco' ”, mi-a spus ghidul când l-am întrebat și numai gândindu-mă cum o fi sunând în acest teatru celebra arie ”Corul Robilor”, m-au cam străbătut fiorii. 

Iat-o, dacă vreți să vă străbată și pe voi 🙂.

 

Părăsind Teatro Massimo, am aruncat o ultimă privire ușilor care dădeau spre loje. Le văzusem în ”Nașul”, iar în viitorul imediat îmi propun să vizionez din nou întreaga trilogie. Nu numai pentru teatru, ci și (mai ales) pentru scenele din satul Corleone; dar despre asta vom sta de vorbă pe îndelete în capitolul dedicat - pentru mine, articolul pe care aștept cu cea mai mare nerăbdare să îl scriu, despre un loc și niște experiențe pe care mi le doream de foarte mult timp 🙂.