Pe cărările Italiei (VI): experiența ratată a unei croaziere

Ceea ce-ar fi trebuit să fie o experiență frumoasă pe Marea Tireniană s-a dovedit a fi doar o sursă de tocat nervii noștri, metodic și mărunt. Ar trebui să se inventeze un ciocan de nervi, așa cum există și ciocan de șnițele.

Croaziera în Cefalù ne-a fost recomandată de gazdele noastre de la B&B-ul din Palermo și suna cum nu se poate mai tentant: o croazieră de 3 ore pe mare, cu peisaje deosebite și tratație la bord din partea casei. Zis și făcut! Mă rog, de fapt mai mult zis decât făcut, după cum se va vedea...

Confirmând pe deplin celebra zicală a lui Murphy ”ce începe prost se termină și mai prost”, ne-am umplut de nervi încă de când ne-am dus la agenție să rezervăm locuri pentru a doua zi. Conform orarului inscripționat pe ușă, programul de lucru începea la ora 10; am ajuns cu vreun sfert de oră mai devreme și-am stat pe o băncuță din fața clădirii. Câteva minute după ora 10 a apărut o copilă pe bicicletă care a deschis și-a scos ceva panouri stradale pe trotuar, chestii de-astea de început de zi.
Am așteptat să termine ce avea de făcut și am intrat, povestindu-i ce vrem.
- Sigur, pentru mâine mai sunt locuri la Cefalù, dar nu pot face eu rezervările, trebuie să o așteptăm pe doamna Daniela.
Ok, o așteptăm, am zis noi și ne-am reluat locul pe băncuță. După aproape o jumătate de oră am început să ne enervăm și ne-am dus să întrebăm când apare, totuși, doamna Daniela?
- O sun să o întreb când vine. Dar să știți că în mod normal e aici la ora 10...
În fine, normal is not normal, cum ar zice Dr. House. Am mai stat vreun sfert de ceas, se făcuse aproape o oră de când stăteam acolo și eram gata să renunțăm, că doar n-o fi Cefalù poleit cu aur. A apărut în cele din urmă.

Turned out că biata copilă care deschisese fusese angajată cu numai 2 zile în urmă  și nu știa să facă rezervări. A durat încă o jumătate de oră, că doamna Daniela a insistat să-i arate pas cu pas, ”ca să învețe și ea...”. Na, noi eram în vacanță, nu era ca și cum am fi avut chestii mai interesante de făcut decât să o ascultăm pe ea cum predă.
- Mai este ceva ce ar trebui să știm referitor la această croazieră?
- Nu, ce să mai fie? E o croazieră normală, vă plimbați cu barca pe mare.
Ei taci 🙄. De fapt mai era ceva ce-ar fi fost bine să fi știut, da-n sfârșit....

A doua zi am luat trenul spre Cefalù, iar de la gară ne-a pescuit un shuttle bus care ne-a dus în port. Am urcat la bordul bărcii micuțe (să fi avut cel mult vreo 30 de metri pătrați) și am căutat din priviri locuri, dar nu erau; doar niște bănci fixate pe laturile bărcii, în mod evident insuficiente pentru câți ne adunaserăm.
Zăresc o bancă liberă și mă îndrept spre ea, dar ce să vezi. Nu stătea nimeni, în schimb erau așternute două prosoape mari, care o acopereau în întregime.
- Astea sunt locurile mele, mă informă o dropie care stătea în picioare și pufăia dintr-un Iqos.
Vorbise în franceză, dar înțelesesem. Cu un surâs fermecător (credeam eu), îi elucidez în engleză că, locurile fiind în mod evident limitate, am dori să ocupăm și noi doi o bucată de bancă. Altfel spus, ia-ți naibii de-acolo măcar unul dintre prosoape, că nu ți-a cumpărat mă-ta barcă (asta am zis în gând, doar sunt o doamnă, silvuple 🤫).
- Mais non, astea sunt locurile pentru familia mea, repetă dropia și ca să fie mai convingătoare, luă cele 2 rucsacuri puse pe jos și le trânti pe bancă privindu-mă cu un aer triumfător.
Era evident că pricepe engleză, așa că am continuat să explic: totuși, nu poate ocupa o bancă întreagă doar ea și familia ei...
- Non, j’ai payé pour mes enfants!
Începuse să ridice tonul, între timp coborâseră și les enfants de pe punte: două fetițe de 5-6 ani care sigur n-ar fi ocupat numai ele toată banca aia - decât dacă s-ar fi întins pe ea, ceea ce au și făcut 🤯.
Am mai încercat să-i explic, tot în engleză, dar o ținea morțiș cu ”mes enfants” și tonul virase binișor spre țipat, iar lumea începuse să se uite la noi; am hotărât s-o las în plata ei de nesimțită și am zis, fără să-mi dau măcar seama în ce limbă vorbesc: ”Bon, ça suffit!”.
- Aaaa, deci vorbești franceză! se rățoi dropia, holbându-se la mine ca o broască după ce s-a prăvălit peste ea un calcan destoinic.

Am lăsat-o bătând din plisc și ne-am aciuat într-un colț, cât mai departe de ea; mai târziu am putut sta pe lada frigorifică, unde nu aveam prea mult loc, dar era o soluție oricum mai bună decât alternativa de-a sta 3 ore în picioare.

Și-am pornit...

Dropia nesimțită nu fusese decât începutul fermecătoarei noastre croaziere; la bord se aflau și 4 bebeluși cu vârsta sub un an. Aveau cam 6-7-8 luni, aș zice. Și-acum este momentul în care nu-i exclus să-mi aprind paie-n cap, dar părerea mea e că niște copii atât de mici nu aveau ce căuta acolo.
Nu exagerez când vă spun că timp de 3 ore nu a fost niciun moment în care să nu plângă măcar unul dintre ei, dacă nu mai mulți simultan; erau evident în disconfort, era cald, zăpușeală, multă lume străină în jur… Eram destul de mulți și deci cam înghesuiți, barca se încinsese, prin urmare bebelușii erau supraîncălziți - de unde și agitația și plânsul, probabil. Mi-era milă de ei, nu aveau nicio vină că părinții lor nu judecau, sau erau egoiști, sau ambele.

Cunosc foarte bine discuțiile din Social Media pe subiect, mămikile reclamând că ”au dreptul” și ”doar n-o să stau acasă, vreau concediu”. Sunt cum nu se poate mai de acord, însă ca mamă, principala ta prioritate ar trebui să fie confortul copilului tău, nu mofturile tale. Îți faci programul astfel încât să-i fie lui comod, în primul rând. Nu te duci cu un sugar pe o barcă de agrement de câteva zeci de metri pătrați, doar parțial umbrită, unde copilul va fi expus la soare și temperaturi de vreo 35 de grade timp de mai multe ore.
La punctul ăsta, cred că mămikile m-ar arde pe rug. ”Eu îi ofer copilului meu experiențe de la cea mai fragedă vârstă!”, se zborșea una într-o discuție mai veche de pe Facebook. Mda, experiențe la câteva luni de viață, ceva deosebit. Sunt încredințată că toți cei 4 bebeluși, care au urlat timp de câteva ore, au beneficiat de experiențe de viață înălțătoare, profunde și de natură să le lărgească orizonturile 🙄.

Îmi pare rău dacă sună dur, însă asta denotă atât nepăsare față de propriul copil, cât și lipsă de bun-simț față de cei din jur. Să te distrezi tu, ca părinte, tratându-ți propriul copil ca pe un simplu accesoriu doar pentru că vrei să-ți demonstrezi că faci exact ce făceai și înainte de a-l avea. Un copil atât de mic are nevoi speciale, care țin mai ales de necesități biologice și de planul afectiv, nu are amintiri și nu reține absolut nimic din ce e în jurul lui. Îi trebuie doar un ambient fizic sigur și confortabil, adaptat la nevoile lui de sugar, comunicare afectivă și brațele părinților. Atât, nu ”experiențe”.

Zâmbetul resemnării

După vreo oră, barca s-a oprit în larg și-a ancorat, pasagerii având o jumătate de oră la dispoziție pentru înot. Ei bine, noi n-am știut că urma să ni se ofere ocazia asta (ar fi trebuit să ne fi spus ”doamna Daniela”), deci nu eram pregătiți de scăldat. Ne-a părut rău. Cât timp am stat pe loc barca s-a încins și mai rău, deci bebelușii urlau tot mai tare. Părinții au avut strălucita idee de a-i băga în apă 🤨. Nu, n-au tăcut, ba chiar dimpotrivă.

După trei ore am coborât de pe barcă, dorindu-ne un singur lucru: liniște.

Aceasta a fost croaziera noastră din Cefalù. N-am avut nimic de reproșat personalului de la bord; ne-au pus la dispoziție sucuri, apă și pepene proaspăt, au fost amabili și profesioniști. Am fi putut călători confortabil, am fi putut înota, ne-am fi putut amuza. Dacă am fi avut noroc de o angajată care să ne fi răspuns corect la întrebarea ”mai e ceva ce-ar trebui să știm?” (ceilalți pasageri aveau costume de baie; am dedus că-și luaseră bilete de la agenții mai informate) și de asemenea, dacă am fi avut noroc de colegi de croazieră înzestrați cu bun simț.