O amică mi-a povestit recent despre un interviu la care tocmai fusese și unde făcuse ceea ce ea simțea a fi fost o gafă atât de mare încât mai mult ca sigur își compromisese orice șansă, cu toate că-n afară de asta decursese bine și avea calificările solicitate. Ulterior s-a dovedit că nu se înșelase, primind Emailul cu răspunsul standard de refuz - ”ne pare rău, profilul dumneavoastră nu se potrivește” blabla.
Nu înțelegea nici ea cum de ajunsese s-o dea de gard pornind de la ceva absolut banal, dar adevărul este că astfel de chestii chiar se întâmplă mai des decât ne-am imagina. Stresul și emoțiile se fac uneori vinovate de ”scurtcircuite” pe care nu reușim nici noi înșine să ni le explicăm.
Și mi-am adus aminte că o dată mi s-a întâmplat și mie s-o comit. Să gafez regește, vreau să spun, că altminteri au mai fost destule alte interviuri pe care nu le-am luat. Dar cel despre care urmează să vă povestesc mi-a rămas în amintire și ori de câte îl evoc, am un moment de-ăsta:
În acest context, mailul cu ”ne-a atras atenția profilul dumneavoastră și am dori să vă invităm la un interviu” m-a făcut aproape să înnebunesc de fericire. Asta cu atât mai mult cu cât venea de la o destul de măricică agenție de PR din München. Era pentru un post de junior, dar ce conta! Am primit o invitație la interviu, yeeeeey 🥳🥳🥳. Și-atunci am făcut prima greșeală: în mintea mea, am considerat că primisem deja postul.
E adevărat că asta poate fi considerată o strategie de succes, dar pentru mine sigur n-a fost. M-am îmbătat de gloria de-a fi fost invitată la interviu la o agenție prestigioasă, m-am relaxat nepermis de mult și-am lăsat garda jos.
- Cum a fost călătoria? m-a întrebat recruiterița, întrebare menită să spargă gheața.
Pe atunci locuiam la Bayreuth, care e situat la 233 de kilometri de München. Dacă aș fi obținut postul am fi avut ceva probleme de ordin logistic, prima și cea mai importantă fiind mutarea mea (pentru moment doar a mea, fiindcă omul avea niște proiecte locale pe care nu le-ar fi putut abandona, deci nu s-ar fi putut reloca la München în perioada imediat următoare).
Și, sub imperiul emoțiilor fiind, n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să m-apuc să-i povestesc recruiteriței toate chestiile astea. În loc de un răspuns scurt și banal, m-am avântat să-i povestesc despre drumul lung, cât de provocator va fi să găsesc o locuință convenabilă într-un timp atât de scurt, cum voi merge eu săptămânal acasă, de navetă zilnică nu se pune problema, poate că un fel de pensiune ar fi o soluție mai convenabilă și eventual mi-ar putea face ei recomandări?
Geez, simt că mă apucă rușinea din nou, numai cât am scris chestia asta. Ce-o fi fost în capul meu?! O coajă de tărâţe, o ţandără, o pleavă, cum zicea Arghezi într-o poezie.
Pe măsură ce dondăneam vedeam cum femeia se schimbă la față și m-am oprit la un moment dat, dar în momentul ăla numai dacă aș fi fost versiunea feminină a lui Richard Edelman aș mai fi avut o cât de mică șansă. Cum nu eram nici pe departe așa ceva (el n-ar fi comis-o niciodată în halul ăsta, d'ohhh), am primit după câteva zile Emailul standard cu ”mulțumim, ne pare rău, dar...”. Nicio surpriză, de altfel: la încheierea interviului, eram cât se poate de conștientă că I screwed it royally.
Am ”bolit” niște luni de zile după aceea. Regretam enorm șansa irosită și nu reușeam să înțeleg ce mă apucase. În retrospect, știu că n-a fost să fie pentru că drumul meu s-a dovedit a fi altul; dar multă vreme m-am întrebat cum ar fi fost dacă. Și de fiecare dată când m-am întrebat, mi-a venit să-mi dau saptesuteoptezecișinouădemii de pumni în cap 🤦♀️.
Dacă nu vi s-a întâmplat niciodată, ferice de voi. Iar dacă da, după cum vedeți, nu sunteți singurii.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu