Barcelona (3): cu năduf, despre sistemul de transport public

V-am promis că mergem la mare, dar am avut o săptămână complicată cu mult stres, clienți care - deși-i cunosc de ani de zile - tot nu încetează să mă mire cât de loviți cu leuca și / sau misecuveniști pot să fie și capac la toate, mâine mă trezesc la 3 dimineața ca să zbor la 6:00 precis în capitala Franței, unde la ora 15:00 voi susține împreună cu o colegă o prezentare de două ore în fața întregii firme, prezentare care-ar fi putut fi amânată pe marți fără probleme sau schimbări de program pentru participanți, dar când am solicitat asta replica a fost ”we cannot modify the agenda once it has been sent”.

Pfiu! Hai c-am izbutit o frază la metru, dar al cărei ton sacadat reflectă destul de bine starea mea de spirit. Care, după cum vă dați seama, este ușor incompatibilă cu Mediterana. Dar cumva foarte potrivită pentru o poveste despre experiențele cu transportul public din Barcelona.

Noi suntem, în esență, niște oameni simpli și economisim unde se poate. Rar de tot mergem cu taxiul când suntem în vacanță, în primul rând pentru că de cele mai multe ori este o cheltuială inutilă și-apoi fiindcă ni se pare că poți ”simți” foarte bine și realist un oraș străin mergând cu transportul public. Am călătorit cu metroul și / sau autobuzul la New York, Roma, Paris (aici doar eu singură deocamdată, dar sper s-o facem și împreună cât de curând), Napoli, Milano, Veneția, Palermo, Coasta Amalfitană, Lisabona, Porto, Mallorca, Viena și poate și-n alte locuri care nu-mi vin în minte în clipa asta, precum și-n toate orașele germane în care am ajuns (ca turiști sau cu treburi).
Prin urmare, știm cât de bine e când totul este clar și bine organizat (New York, Viena, Roma, Palermo), dar și cât e de enervant când sistemul pare să fie conceput în cea mai curată păsărească (Berlin ar fi un exemplu de ăsta. Da, Berlin. Când am fost într-un city break în toamna lui 2015, numai faptul că știam germană ne-a ajutat să ne descurcăm cu metrourile. Poate s-or mai fi schimbat lucrurile între timp).

Sistemul metroului barcelonez e probabil foarte simplu pentru localnici, dar ca turist te poți simți într-un fel de provocare precum cele de la Hogwarts: ”dezleagă această ghicitoare și vei putea trece mai departe”.

L3, L5 și ce mai zic ei acolo - pare perfect logic. Și așa ar fi, dacă ar exista și vreo mențiune în acest sens pe metrouri. Dar nu erau decât niște numere, care nu păreau să aibă nicio legătură cu L3 sau L5 sau whatever. Odată am luat metroul greșit, crezând că ne aflăm într-un L3 care de fapt s-a dovedit a fi L5.
La asta se adaugă faptul că nu știi clar ce să cumperi, tarifele fiind concepute pe zone. Sigur, poți căuta pe Google, dar admit, n-am avut răbdare de cercetări pe subiect și nici nu am mers atât de des cu metroul încât să ne fi preocupat cu adevărat problema. Așa că am luat cartele cu câte două călătorii și pace bună.
(În retrospect, și după aventura ajunsului la aeroport în ziua plecării, cred c-ar fi trebuit să ne luăm card ”Hola Barcelona”. Dar am zis că ne putem descurca și cu transportul normal, ce naiba 🙄).
Cu autobuzul a fost mai bine. Orarele din stații sunt considerabil mai limpede concepute și poți cumpăra bilete direct din autobuz (având posibilitatea de a plăti inclusiv prin card sau cu Apple Pay).

Călătoria cu trenul
Dat fiind faptul că doi dintre verii jupânului sunt stabiliți cu familiile în Zaragoza, într-o dimineață am luat trenul de mare viteză (echivalentul TGV-ului francez sau al ICE-ului german) și la drum!
Biletele fuseseră cumpărate cu niște săptămâni înainte și, ca oamenii prevăzători, am zis să mergem mai devreme la gară, să avem timp să ne dumirim ce și cum, să ne luăm și un oarece de băut. Little did we know.
Accesul la peron nu este permis decât cu 10 minute înainte de plecarea trenului și trenurile de mare viteză pleacă de la peroane separate. Dar asta afli după ce te fugărești cu bagajele de colo-colo, treci prin control corporal și de bagaje (ca la aeroport) și ți se cere de vreo patru ori să prezinți biletul. Nimeni nu răspunde la nicio întrebare, ți se spune doar să aștepți, e plin de angajați care veghează cu ochi de linx să nu cumva să te strecori mai devreme spre peron și nimeni nu vorbește engleză.
Toate comunicările se fac doar în spaniolă și catalană, chestiune care mi se pare inadmisibilă în gara centrală a unui oraș care în 2023 a găzduit peste 12 milioane de turiști din întreaga lume.

Am stat vreo oră la coadă, fiindcă - ați ghicit - nu aveai de unde să știi cum și când se permite accesul la tren. Sau dacă mai trebuie să treci prin controale până acolo. Și dacă da, prin câte. Ah, și după ce treceai de controlul bagajelor (unde, de asemenea, ți se controlase biletul) nu mai aveai cum să te întorci în zona de unde puteai lua vreo apă minerală, dar am zis că luăm ceva din tren. Prost calcul, după cum se va vedea.

Așadar am rămas la rând și am făcut schimb de experiență cu alți turiști derutați, care nu erau siguri dacă stau la rândul la care trebuie (linia părea să fie cea corectă, dar pe afișaje apărea un alt tren) și care nu înțelegeau de ce la orice întrebare singurul răspuns era ”așteptați în liniște!”. Parol nu făcea nimeni gălăgie...
În cele din urmă am răzbit, am coborât la peron și ne-am urcat în tren. Ce noroc să fim chiar lângă imediat lângă vagonul restaurant, m-am bucurat eu și după ce ne-am așternut la drum m-am dus să iau ceva de băut.

- Good morning, sir, I would like…

(Mă întrerupe, rățoindu-se în spaniolă):

- Aici sunteți în Spania! Vorbiți spaniolă!

😳😳😳

-…. I’m a tourist!

Domnul care-și aștepta comanda alături intervine: “I can help, what do you want to have?”, moment în care vânzătorul își dă seama c-a izbutit-o lată.

- It was a joke, haha, so what do you want?

Mirosul de cafea era amețitor.

- …. nothing.

Ulterior mi-a părut rău că n-am cerut să vorbesc cu managerul lui dacă o fi fost la bord, sau poate cu un conductor. Unora chiar le-ar trebui un training serios, mai ales că trenurile astea circulă și internațional și poate nici alții nu înțeleg umorul spaniol 😏.
A doua zi, revenind la Barcelona, am avut noroc de o doamnă profesionistă și foarte amabilă. Sau poate lipsită de umor spaniol, mai știi.

Călătoria spre aeroport
Aici e nevoie de un pic de context și în primul rând vreau să spun că ceea ce s-a întâmplat cu ocazia asta a fost parțial din vina noastră, pe care ne-o recunoaștem și asumăm. Dar pe barba Profetului, sistemul ăsta pare să fie gândit fără pic de considerație pentru turiști - or, având în vedere potențialul turistic al orașului, se presupune că s-au gândit și la ei.

Aham. Numai că.
De la gară, am cumpărat două bilete pentru aeroport. Am mers ce am mers cu ele, dar, păcăliți fiind de numele stației, am coborât prea devreme. Adică noi eram în stația El Prat de Llobregat, cum se numește și aeroportul, numai că până la aeroportul propriu-zis mai erau trei kilometri. Ca și cum te-ai da jos la Otopeni, pe vremea când aeroportul Henri Coandă încă se numea Otopeni.
O greșeală stupidă, recunoaștem și ne asumăm asta, stația aeroportului e marcată mult mai evident, însă cred că am avut amândoi un scurtcircuit mental sau ceva.
Ne-am dat seama imediat că am sfeclit-o și ne-am uitat când urma să vină următorul tren. Peste 40 de minute. Devenea cam problematic. Un autobuz n-om găsi, ori poate un taxi? Omul s-a dus să întrebe la ghișeu. Nu există autobuz de aici, iar pentru taxi trebuie făcută comandă specială, la un anume număr de telefon.
Splendid.
Ne-am mai uitat pe acolo, omul a cotrobăit pe Google și am găsit un tren care venea în 8 minute și pentru care am cumpărat două bilete. A venit și am răzbit la aeroport. Numai că (din nou), ce să vezi: nu puteam ieși din stație, respectiv nu puteam trece prin porțile de acces cu niciunul dintre biletele 1 și 2. Ok, am înțeles că al doilea n-a mers fiindcă nu era cu tarif special pentru aeroport, dar primul de ce nu? Am încercat de mai multe ori și eu și omul, nimic, biiiip, X mare și roșu, al naibii automat.
Lângă noi, alți turiști aveau fix aceeași problemă. Zic ”turiști” pentru că un localnic știe, probabil, cum merg treburile.

Ce te faci? Am ochit niște tipi de la Security, le-am elucidat problema, arătat ambele bilete. Ni s-au alăturat și ceilalți turiști, explicând și ei.
Uitându-se la noi cu maximă - dar maximă - scârbă, ne-au spus (în spaniolă), că biletele noastre nu sunt bune (ne dăduserăm și noi seama, gracias pentru nimic sau ceva) și ne-au indicat că trebuie să cumpărăm alte bilete de la automat, ca să putem ieși.
But why, but sir, au încercat ceilalți. Ne-au întors spatele.
N-am mai avut energie să argumentăm și foarte probabil n-ar fi avut oricum niciun rost. Am cumpărat încă 2 bilete și am intrat, în fine, în incinta aeroportului.
Cu totul, am dat 26 de euro pe bilete. Cam atât ne-ar fi costat și taxiul.
Mai zic o dată: știu, am greșit că am coborât prea devreme. Dar asta tot nu explică de ce nu am putut ieși cu primul bilet, care era cu tarif special de aeroport și nu explică nici felul în care e concepută chestia asta, menită parcă să te stoarcă de bani.

Salut sistemul de transport public german, care nu percepe niciun fel de tarif special pentru călătoria spre aeroport. Și care în orașele mari are toate anunțurile și în engleză, iar accesul la trenurile de mare viteză se face în mod absolut obișnuit, fără atâtea brizbriz-uri, controale și restricții.

Întorcându-ne la oile noastre, marți avem team building, nu știe nimeni exact ce vom face, dar aprioric nu are nimeni chef de nimic și dorim doar a fi lăsați în pace să lucrăm, ceea ce nu se va întâmpla 😠.