Periplu în Sicilia și Malta: satul lui Popeye Marinarul (6)

Documentându-ne despre Malta și ce putem face în Valletta și împrejurimi, am dat peste ceva oarecum neașteptat - satul lui Popeye Marinarul. Fără a fi fost neapărat personajul meu preferat de animație, l-am simpatizat dintotdeauna (inclusiv în relația lui cu Olive, care-ntre noi fie vorba, mereu mi s-a părut nițel plecată cu sorcova 😀). Aveam să aflăm că este vorba despre un parc tematic pe platoul de filmare unde s-a turnat lungmetrajul din 1980, cu Robin Williams în rolul lui Popeye.

Drumul până acolo nu e tocmai scurt - locația este în Mellieha, unde se ajunge în aproximativ o oră și jumătate, cu două autobuze. Am descoperit o așezare fermecătoare cu vreo 15 căsuțe colorate, diferite stabilimente precum brutărie, oficiu poștal, primărie, cabinet stomatologic, aprozar etc, teren de minigolf, un mic cinematograf, terase și un spațiu destul de generos amenajat pentru cei care vor să stea la plajă.  Apa mării era foarte curată, cu o minunată nuanță de albastru-cleștar și verde-smarald.

Nu știuserăm până atunci despre acest film (crezuserăm că Popeye e doar un desen animat) și eram curioși. Împreună cu biletele am primit brățări și niște bonuri pe care le puteam folosi pentru accesul în cinematograf, o pungă de popcorn și două ilustrate la alegere.

Și-am pornit în explorare.

Am fost la domnu' primar, dar tare cald era în birou la dânsul, am ieșit repede la aer.

La oficiul poștal nu am putut intra, că era închis și oricum păreau să aibă multă treabă pe acolo.

Prin urmare, m-am dus la aprozar.

Medicul stomatolog a zis să-i dau zor cu fructe și legume, bine că nu mi-a făcut recomandări legate de spanac, fiindcă în afară de frunze în salată eu n-am putut consuma niciodată leguma aia.

Ne-am oprit să jucăm un X-0 (de fapt, era parte dintr-o provocare de tip escape room, pentru care însă nu am fi avut răbdare).

Ceea ce ne-a surprins a fost faptul că, în ciuda tuturor celor de mai sus, locația ar fi putut să fie mult mai bine exploatată din punct de vedere al marketing-ului. Bunăoară, cum se poate să nu pui la intrare niște păpuși Popeye și Olive în mărime naturală, care să ne salute de bun-venit? Poate au ceva probleme pe partea de copyright, ne-am gândit inițial, dar când am ajuns la magazinul de suveniruri ne-am dat seama că nu poate fi asta, fiindcă aveau o sumedenie de figurine puse la vânzare.

Apoi, la terasa unde ne-am oprit pentru o gustare. Cât se poate de banal: aveau burgeri, paste simple și am găsit doar o salată care conținea spanac. Păi dacă sunt acasă la Popeye, spanacul ar trebui să fie regele meniului.  Asta ca să nu mai spun că nu ar fi fost din cale-afară de dificil să faci niște recipiente de înghețată în formă de conservă de spanac și să vinzi înghețată verde (fistic, mentă și  orice altceva o mai fi verde). Copiii ar înnebuni de fericire și cred că și adulții ar fi încântați. Noi sigur am fi fost.

Plaja era bine amenajată, inclusiv cu spații umbroase largi, unde cu mare plăcere ne-am fi tolănit. De fapt eram hotărâți să ne petrecem întreaga zi următoare la plajă, dar ne-am dezumflat citind pe Tripadvisor că în apă sunt meduze. N-am vrut să riscăm. Nu știm cum suntem cu sensibilitatea pe partea asta, dar omul meu a avut acum câțiva ani o reacție alergică destul de urâtă la înțepătura unui bărzăune și nu eram deloc dornici să aflăm dacă e alergic și la veninul de meduză.

Am intrat și în cinematograf, unde am fi putut urmări un scurt documentar care prezintă momente din timpul filmărilor, dar n-aveam dispoziție pentru asta (și nici popcorn nu ne-am luat). Învârtindu-ne pe acolo, am aflat că multe filme cunoscute au fost măcar parțial turnate în Malta, ca de exemplu ”Gladiatorul”, ”Crima din Orient Express” (2017), ”Papillon”, ”Codul lui Da Vinci” și multe altele. Malta este foarte ofertantă din acest punct de vedere în special datorită fortului, portului și lagunei.

La fiecare oră, o echipă de animatori pune în scenă câte un moment amuzant cu personajele din film. Reproduc diferite scene și dansează, de multe ori cooptând și privitori de pe margine. Este o adevărată încântare să-i privești și muzica e bine aleasă, veselă și antrenantă. De asemenea, am văzut și un teatru de marionete.

Ne-am oprit în magazinul de suveniruri. Destul de slabă oferta, cred că s-ar fi putut face mult mai mult. M-am uitat la figurine, dar m-am hotărât pentru un foarte simpatic suport de pixuri și creioane unde-i am pe amândoi 😀.

Ne-am simțit foarte bine acasă la Popeye, chiar dacă așa cum spuneam, locația poate fi mai bine exploatată. Este un parc atractiv și bine conceput, unde cu adevărat se găsește pentru fiecare ceva interesant, indiferent de vârstă.

PS: îmi cer scuze pentru excesul de imagini cu mine, dar latura copilărească ”vreau poză și cu aia, și cu aia, și cu ailaltă” se trezise la viață 🫣).

Periplu în Sicilia și Malta: primii pași în Valletta, o bijuterie a Renașterii târzii (5)

Malta a reușit să ne ia prin surprindere imediat după ce am aterizat, deși ne documentaserăm și eram în oarecare măsură cu temele făcute. De fapt, n-am făcut o legătură logică. Știam că abia în 1964 și-a dobândit independența față de Regatul Unit și a fost membru al Commonwealth-ului, deci n-ar fi trebuit să fim surprinși că se circulă pe stânga. Dar cumva nu ne gândiserăm la asta și aveam în plan să închiriem o mașină. Plan la care am renunțat pe dată și în retrospect, nici n-ar fi fost de dorit. Găsirea locurilor de parcare s-ar fi dovedit a fi un veritabil coșmar.

Am ales un hotel din Valletta și timp de nouă zile ne-am bucurat de panorama portului. Probabil cel mai bun view pe care l-am fi putut avea, la un preț rezonabil.

Mai puțin ne-am bucurat de salvele de tun (care fac parte din cotidian și a căror periodicitate am reușit doar în parte să o înțelegem), dar inclusiv cu ele ne-am obișnuit.
Cu vreo două chestii nu ne-am putut obișnui, însă: absența frigiderului - la temperaturile din Malta este de neînțeles de ce nu ai frigider în cameră și trebuia să ne aprovizionăm în fiecare zi, neavând unde păstra ceva la rece - și scările pe care trebuia să le urcăm de fiecare dată când ieșeam în oraș.

N-or fi ele fost abrupte, dar erau multe și după o vreme ți se cam puneau pe inimă.

Malta este o insulă micuță (316 km pătrați), iar Valletta are o suprafață de numai 0,8 km pătrați. Dar este minunată, o combinație superbă de istorie, arhitectură barocă, soare și Marea Mediterană. E o destinație de explorat, simțit și trăit. De altminteri, politicianul și scriitorul Benjamin Disraeli a descris Valetta drept un ”oraș al palatelor, construit de gentlemeni pentru gentlemeni”.

Și nu se înșela.

Ne-am plimbat, am descoperit-o pe jos și cu trenulețul turistic, am savurat aerul estival și am explorat străduțele înguste, faleza, arterele principale și părculețele.

Limbile vorbite sunt malteza și engleza; bine că o au pe cea din urmă, fiindcă malteza e-n cea mai curată păsărească. Un fel de combinație între italiană și arabă, aș zice, în tot cazul ceva absolut imposibil de intuit sau înțeles. Judecați și voi:

În imaginea din stânga aveți și traducerea în engleză. Este că malteza e o limbă ușoară și intuitivă? Da, așa mă gândeam și eu 🙄.
Pe parcursul sejurului am circulat cu autobuzul (25 de euro o cartelă valabilă timp de o săptămână) și călătoriile au fost confortabile, chiar dacă - paradoxal, având în vedere suprafața redusă a insulei - obositor de lungi.

Ca urmare a unei festivități locale, orașul era împodobit de sărbătoare și aveam să regăsim aceste decorațiuni și în celelalte insule pe care le-am vizitat.

Valletta este una din puţinele zone locuite care şi-au păstrat aproape în întregime caracteristicile originale. Oraşul nu a suferit modificări importante din 1798, momentul în care a fost abandonat de Cavalerii Ioaniţi, acesta fiind unul dintre principalele argumente care stau la baza farmecului autentic și aerului vibrant al celei mai mici capitale din Uniunea Europeană.

Într-una din plimbările nocturne am ajuns la Fântâna Triton, ale cărei lumini se schimbau în fiecare zi. În seara aceea, având în vedere inclusiv concursul dat de culoarea neobișnuită a cerului, spectacolul vizual a fost unul aparte.

Fie-mi iertat momentul de vanitate...

Dacă ați ajuns până aici cu lectura, vă mulțumesc și v-aș întreba ce preferați să facem data viitoare: mergem în satul lui Popey Marinarul și la plajă sau ne facem de cap la berăria Farsons? 😀

Periplu în Sicilia și Malta: surpriza din Siracusa & Ortigia (4)

Ni se tot spusese că Taormina este splendidă, iar Siracusa ”nici prea-prea, nici foarte-foarte”, încât ne-am urcat în autobuz oarecum blazați. Sigur că nici nu se pusese problema să nu o vizităm, dar așteptările ne erau destul de reduse.
Aveam să ne dăm seama încă de la sosire că ne aștepta o experiență mult mai frumoasă decât am fi preconizat.

Prima surpriză a fost că am dat peste străzi largi - la drept vorbind erau absolut obișnuite, dar după câteva zile de mărșăluit în șir indian pe trotuarele din Catania, ne-am simțit foarte în largul nostru.

Orășelul este curat și bine îngrijit, luminos și inspiră optimism. Are un ”ceva” care mi l-a făcut pe dată simpatic; și la momentul respectiv nu știam că era considerat metropola lumii antice grecești. Nu m-aș mai fi săturat să mă plimb pe bulevardele ”bordurate” cu mici pomi înfloriți (care nu ne-am dat seama ce sunt).

Cel mai important obiectiv turistic din Siracusa este Parcul Arheologic Neapolis. L-am găsit ușor, am cumpărat bilete și ne-am aventurat. Perspectivele se arătau promițătoare. 

Aveam să descoperim însă un fenomen peste care mai dăduserăm și la Galeriile Uffizi, în urmă cu 11 ani. Ca și acolo, punctele de atracție erau numerotate haotic, nici vorbă să fi fost în ordine așa cum apăreau pe panoul de la intrare. Din acest motiv, nu am ajuns  la toate; am văzut Teatrul Grec, ”Latomia del Paradiso” (o carieră de calcar devenită ulterior închisoare pentru cele câteva mii de prizonieri ai războiului dintre Siracusa și Atena, din anul 413 înaintea erei noastre) și celebra peșteră ”Urechea lui Dionisos”. Se numește astfel din cauza formei sale și, nu surprinzător, datorită acusticii remarcabile care amplifică sunetul produs în interior. Legenda spune că Dionisos folosea peștera pe post de închisoare și trăgea cu urechea la conversațiile deținuților.

Am savurat spațiul umbrit de stânci, unde era o răcoare confortabilă. ”Dacă peste tot ar fi ca-n urechea ăstuia...”, a suspinat jupânul.

Având în vedere numerotarea haotică despre care spuneam, nu am reușit să găsim presupusul mormânt al lui Arhimede. Snoabă cum (mă știți că) sunt, probabil n-aș fi ratat ocazia de-a face o glumă îndoielnică zicând ”Evrika!”. Eh, asta e. Mă consolez că oricum n-am legat niciodată prieteșug cu matematica 🙄.

După un brunch oarecum dezmățat (despre care voi scrie în articolul nerecomandat la dietă) am ajuns în Ortigia, o insulă micuță și absolut fermecătoare, legată de Siracusa printr-un pod și căreia i se mai spune și ”perla albă a Siciliei”. Pe bună dreptate. Este o oază de cultură, istorie și artă, cu străzi deopotrivă largi sau înguste, monumente și zeci de cafenele ademenitoare.

Am stat vreo jumătate de oră la o cafenea, la un espresso dublu și un șerbet de lămâie. Aveam un sentiment de mulțumire, de prea-plin sufletesc destul de greu de pus în cuvinte. Cu certitudine, ne-a plăcut considerabil mai mult aici decât în Taormina.

În Piața Archimede am admirat un pic Fântâna lui Artemis.

Teoretic ne-am fi putut duce și la templul lu' frate-su (în speță, Apolo) sau mai bine-zis la ruinele acestuia, la care am fi ajuns traversând podul Umbertino; dar eram toropiți de căldură și n-am vrut să ne extenuăm. După un foarte constructiv intermezzo la o biscotteria, ne-am îndreptat către stația de unde urma să luăm autobuzul spre Catania. 

În rezumat, aceasta a fost prima parte a concediului nostru. Din Catania am luat avionul spre Valletta, mulțumiți că ne-am împlinit vechea dorință de a vedea și cealaltă parte a Siciliei (măcar punctele principale) și foarte curioși de ceea ce aveam să descoperim în Malta, unde vă invit să ne însoțiți 🙂.

A murit Alain Delon. Dispare o lume

Rațional vorbind, știm cu toții că nimeni nu este nemuritor. Dar din punct de vedere emoțional, se pare că foarte mulți dintre noi am lipsit de la această lecție.
O undă de șoc pare să fi trecut azi dimineață (în special pentru cei trecuți de 40 de ani...), la aflarea veștii că Alain Delon a plecat.

Dacă ar fi să asociez un singur cuvânt cu el, acesta ar fi ”duioșie”. A fost actorul cel mai îndrăgit al mamei și mi-a intrat și mie la suflet. Nu împlinisem încă zece ani când am văzut împreună cu ai mei ”Ghepardul” și ”Clanul Sicilienilor” și-mi aduc aminte cât de ireal de frumos mi se părea. În gimnaziu răspundeam în toate oracolele cu numele lui la întrebarea ”care este actorul preferat”, spre zeflemeaua colegilor pasionați de Stallone și Jean-Claude Van Damme.
(Ca să nu fie confuzii, eu n-aveam nicio problemă cu preferințele lor. Dar efectiv nu mi-au plăcut niciodată respectivii. De altminteri, pe lângă Alain, îmi era drag și Jean Marais, în special după ce-l văzusem interpretându-l pe Henri de Lagardère. Asta e, mereu am fost nițel demodată).

În rolul lui Tancredi Falconeri (”Ghepardul”)

Sunt dezamăgită (dar nu și surprinsă) de reacțiile multora, care-au ales să scrie azi despre părțile urâte ale lui Delon. Cu siguranță a avut și din acestea. Nu cred că este însă momentul pentru a le evoca. Dincolo de actorul foarte bun și cel mai frumos din cinematografia mondială care a fost, era un om simplu, ca noi toți, care a greșit. Poate a plătit și aici pe Pământ pentru greșelile sale, poate va da socoteală și acolo unde va fi ajuns. Nu vom ști niciodată. Dar cred că o minimă decență ar spune că judecata poate să aștepte un pic. Va fi timp suficient pentru asta de mâine încolo.

Vă las cu o secvență din ”Ghepardul”, unul dintre filmele care l-au făcut nemuritor și în care a jucat alături de Claudia Cardinale. Unul dintre cele mai frumoase cupluri din istoria filmului.

Tancredi își ia rămas bun.

 

”The ball is over”, a scris Claudia Cardinale în omagiul ei. Așa este.
Oricât de multe și de mari i-au fost păcatele şi scăderile, astăzi, când a plecat, rămâne doar - vorba unei prietene - la tendresse. 

Pentru foarte mulți noi va rămâne întotdeauna într-un colț de suflet, de unde poate fi oricând scos la iveală atunci când avem nostalgii și vrem să invocăm florile presate din albumul trecutei tinereți.

Bon voyage, Alain Delon 🖤.

Periplu în Sicilia și Malta: la plimbare în Taormina (3)

Unul dintre lucrurile la care m-am gândit în acest concediu a fost că omul meu are dreptate cu o chestie. (Bine, între noi fie vorba în general are dreptate referitor la multe chestii, dar să nu ne abatem de la subiect 🤫). La ce mă refer - spunea el la un moment dat că, pe măsură ce vizităm tot mai multe locuri minunate, devine cu atât mai greu să fim cu adevărat impresionați. Și asta nu fiindcă nu ar fi frumos, sau că nu ne-ar plăcea; dar pesemne elementul surpriză nu mai are chiar același efect. Sunt sigură însă că vom fi mesmerizați de Asia, Australia (da, ne dorim să ajungem și acolo) și alte destinații de peste mări și țări.

Prin introducerea asta nu vreau să subminez Taormina (fiindcă despre ea povestim astăzi). Ne doream să ajungem aici de-acum doi ani, când am fost la Palermo. Auziserăm demult despre frumusețea ei, știam că multe filme celebre s-au filmat parțial și aici (printre ele inclusiv ultima parte a trilogiei ”Nașul”, ”Divorț în stil italian” și mai multe episoade din serialul ”Caracatița”) și abia așteptam să ajungem. După o călătorie de o oră cu autobuzul, am sosit.

Sinceră să fiu, nu știu cum să scriu astfel încât să nu las impresia că aș fi vreo snoabă care nu mai poate de atâta prețiozitate. Ne-a plăcut Taormina, nici vorbă să nu. Pe de altă parte, la fel de adevărat este că e cumva mai puțin impresionantă dacă ai apucat deja să vezi Amalfi și Positano. La fel ca acestea, este construită pe o colină, de unde și priveliștile spectaculoase.

Considerată bastionul Evului Mediu sicilian, este o localitate micuță - estimez cam un kilometru de străbătut pe Corso Umberto și în împrejurimi, pentru a vedea principalele puncte de interes.
Corso Umberto este strada principală, ce se întinde de-a lungul centrului vechi al orașului. Este o stradă pietonală, plină de forfotă, clădiri elegante și magazine de lux. În plimbarea noastră am ajuns și în Piazza Duomo, unde se află (surprinzător, nu 😂) Domul din Taormina.

Mi s-a părut spectaculoasă combinația dintre munți, imensitatea albastră a Mediteranei, stânci și istorie. Am găsit aici din plin atmosfera estivală, de vacanță, pe care-n zadar o căutasem în Catania.
Străduțele înguste sunt fermecătoare.

Principalul obiectiv din Taormina este Teatro Antico - un amfiteatru antic impresionant. A fost construit în timpul perioadei elenistice (între secolele III-V înaintea erei noastre), cu scopul de a  găzdui drame sau lucrări muzicale. Ulterior, în epoca romană, a devenit un loc pentru jocuri de gladiatori și pentru a servi acestui scop, a fost parțial modificat și extins de către romani.
Scena este una dintre foarte puținele părți originale ale edificiului, care s-a păstrat de milenii.

Este impresionant mai ales dacă e privit din perspectiva a ceea ce a reprezentat odinioară pentru comunitate. Se spune că acustica este aproape de perfecțiune, dar pentru a testa asta ar fi trebuit să fie liniște deplină, ceea ce firește că n-a fost cazul.

Capetele astea două au fost ca un fel de laitmotiv pe întreaga durată a șederii noastre în Sicilia; ne-am întâlnit pretutindeni cu ele. Inclusiv la cazare aveam niște decorațiuni interioare care le reprezentau. Atât de frecvent am dat de ele, încât nu m-ar fi mirat dacă mi-ar fi zâmbit serafic inclusiv din farfuria cu spaghete 🙄.

Am fi putut coborî și pe Isola Bella, dar eram frânți de oboseală și de căldură. Am contemplat-o de sus și ne-am pus de acord că ne este suficient atât.

Aceasta ar fi o, să-i spunem, particularitate a acestui concediu; spre deosebire de anii anteriori, nu am mai fost atât de preocupați să atingem țeluri și obiective. Am fost mai puțin intransigenți, mai îngăduitori cu noi și mai dispuși să admitem că niciodată nu le poți face pe toate. În felul ăsta am fost mai relaxați și ne-am conservat mai bine energia.

Ne-a plăcut în Taormina, dar ce era mai frumos tocmai urma să vină 🙂.

Periplu în Sicilia și Malta: impresii din Catania (2)

Când am ajuns în Catania, mi-am adus aminte de zicala aia cu ”eu sunt mic, nu știu nimic, tata-n pod jupoaie capra”. Cu alte cuvinte, mai nimic nu părea să amintească de erupția vulcanică din ajun, urmare a căreia aeroportul fusese închis timp de 12 ore. Era cald și oarecum înăbușitor; în zilele următoare aveam să descoperim că asta este ceva uzual.

Într-o oarecare măsură, Catania ne-a amintit de Napoli. Dar n-am regăsit aici nimic din farmecul lui. Este un oraș banal, aproape non-turistic (de fapt, cred că principalul motiv pentru care lumea vine aici este accesul la Taormina și Siracusa), murdar și, trăgând linie, destul de neprietenos cu turiștii.
Trotuarele sunt înguste (de cele mai multe ori trebuia să mergem unul în fața altuia, neavând loc alături) și, pe cale de consecință, lipsesc fermecătoarele cafenele pe care le întâlneam la tot pasul în Napoli. Ce-i drept, lipsesc și scuterele care împânzeau străduțele cu zumzăitul lor; dar în contextul general, asta pare mai mult o lipsă de culoare decât un avantaj.

Unul dintre elementele specifice ale orașului se referă la culoarea neagră. Așa cum noi avem în România albastru de Voroneț, sicilienii au negru de Catania. A fost poreclit Orașul Negru, tocmai pentru că foarte multe dintre clădirile vechi fac notă distinctinctivă prin culoarea negricioasă a zidurilor. Cum probabil vă puteți imagina, aceasta este dată de frecventele erupții ale Etnei, care acoperă deseori orașul cu cenușă vulcanică. Este omniprezentă, chiar și în perioadele de acalmie ale vulcanului și de-a lungul timpului s-a impregnat în zidurile clădirilor. 

Ieșind într-o seară la plimbare (către o anume gelaterie care ne fusese recomandată, dar care însă nu ne-a impresionat prea mult), am văzut pe jos urmele celei mai recente erupții vulcanice. 

Am avut norocul de-a nu prinde nicio ploaie de cenușă; pentru localnici este deosebit de enervant, cu atât mai mult cu cât se întâmplă tot mai frecvent. Și chiar dacă, din fericire, Etna nu este distructiv precum Vezuviu, n-are cum fi ușor să ai parte de așa ceva în mod constant.

Spuneam mai sus de gelaterie. Ăsta a fost un aspect deopotrivă derutant și agasant: în Catania am văzut foarte puține ”Gelateria Artigianale”, de unde să poți gusta specialități locale. Și nu înțeleg motivul; în cea mai mare parte a timpului este cald, iar turiști sunt din plin (chiar dacă, probabil, pentru doar câteva zile, cu scopul de-a vizita localitățile pe care le menționasem la începutul articolului).

Ne-am plimbat prin centru, am dat o raită pe Via Etnea (una dintre arterele principale) și am vizitat biserica di Sant'Agata (patroana spirituală a orașului).

Cunoșteam ”specificul” celor mai multe dintre bisericile italiene de a pune becuri în loc de lumânări, însă aici am avut o surpriză plăcută, respectiv candele fără fum. Cred că este o soluție de compromis perfectă.

Mă întreb, mai mult sau mai puțin retoric, ce i-aș reproșa acestui oraș. Probabil lipsa de culoare, de energie vibrantă, ceea ce face să lipsească aerul estival și de vacanță.

Este cu siguranță mai puțin contrastant decât Napoli, chiar dacă am remarcat și câteva, să le spunem, paradoxuri:

Într-una din zile am luat un autobuz până la Aci Trezza, un sat pescăresc din apropiere. Îmi imaginasem că voi găsi un fel de Saint-Tropez, dar nici pomeneală de așa ceva. Inclusiv drumul până acolo a fost chinuitor, într-un autobuz fără aer condiționat și plin de localnici aflați într-o relație conflictuală cu igiena corporală. 

Peisajul era unul vetust și destul de banal (deși marea compensa foarte mult la acest capitol) și nu exista nicio plajă amenajată. Câțiva localnici ne-au îmbiat cu plimbări cu barca, însă de data asta ne-am ferit de ele; cumva experiența de-acum doi ani din Cefalù persista încă în mintea noastră. Și n-am simțit că am fi pierdut ceva din cauza asta.

În plimbările noastre am văzut câteva clădiri impresionante, ca de exemplu teatrul Massimo Bellini, pe a cărui fațadă se regăsesc busturile mai multor compozitori italieni.

Nu putem spune că am făcut tot ce am fi putut face în Catania; bunăoară, am fi avut posibilitatea de-a face o excursie la Etna, însă după ce ne-am gândit și frăsunit, am zis că mai bine nu. Poate am pierdut ceva cu asta; nu vom ști niciodată, dar ni s-a părut mai prudent așa.

Trăgând linie, a fost o experiență interesantă și cu siguranță nu ne pare rău că am fost aici. Taormina și Siracusa ne-au plăcut mult și abia aștept să pornim la plimbare pe-acolo 🙂.