Pauză

N-am mai făcut asta niciodată până acum în aproape 15 ani de blogging, dar simt că așa este corect față de voi.

De la începutul anului nu sunt bine, inclusiv din motive despre care am ales să nu scriu aici. Mă străduiesc, dar nu sunt bine și nu e totul în controlul meu (ceea ce face să fie cu atât mai dificil).

Urmează niște săptămâni grele. Sper și mă rog din tot sufletul să se termine cu bine. Dar între timp, voi lua o pauză aici. Nu mai pot scrie deocamdată despre diverse, ar fi ca un fel de ”fake it till you make it” căruia momentan simt că nu-i fac față. 

Nu știu când voi reveni, nu vreau să anticipez, nu mă pot gândi la asta. Aștept, mă rog, sper. Fărâma de energie psihică pe care o mai am trebuie să o țin pentru a mă păstra, chiar dacă minimal, în parametri funcționali.

Poate cândva, când totul va fi trecut cu bine, vă voi povesti. Sau poate nu. În clipa asta nu mă mai pot gândi la nimic, funcționez pe pilot automat.

Nu vă pot cere asta, dar m-aș bucura să vă regăsesc aici, când o fi să fie.

Aveți grijă de voi și de cei dragi vouă.
Vă îmbrățișez strâns, pe fiecare în parte. Și vă mulțumesc.

”Să încercăm”, ne-am zis

Am mai povestit eu pe aici despre primele noastre întâlniri (cea virtuală și cea reală), precum și despre faptul că inițial niciunul nu se găsea în dispoziție pentru o relație, deși indiferenți nu (ne) eram; dar ceea ce nu cred c-am zis este că, până a ne pune de acord să ne dăm o șansă, am început prin a deveni foarte buni prieteni.
Cred și-n ziua de azi că a fost al doilea cel mai bun lucru care ni s-a întâmplat. Primul fiind faptul că ne-am cunoscut.

E un clișeu, dar din primul moment am simțit că-i pot spune absolut totul. I-am povestit lucruri grele - inclusiv despre histerectomie, ceea ce de altfel nu-i mai spusesem niciunuia dintre ”foști”. Inclusiv despre #metoo, care până atunci de asemenea fusese un subiect ținut numai pentru mine. Inclusiv despre altele, pe care însă aleg să nu le povestesc aici.
N-am avut absolut nicio reținere sau ezitare. Nu mi-a fost teamă că va fugi de mine, inclusiv fiindcă nu eram încă un cuplu. Dar nu numai de asta. Efectiv simțeam că ascultă și nu numai că înțelege; îi pasă, cu adevărat.

”Suntem doar prieteni, putem fi mai mult. Suntem mai mult, nu mai putem fi niciodată doar prieteni”, mi-a zis la un moment dat în perioada aia.
Avea dreptate, dar ceea ce nu știa niciunul dintre noi era că deja deveniserăm mai mult. Asta chiar dacă ne-au fost necesare vreo 7 luni ca să ne dăm seama de niște lucruri de altfel evidente. Ok, la drept vorbind mie mi-au trebuit, nu lui. El realizase înaintea mea 😀.

Și într-o după-amiază de 11 aprilie, exact cu 20 de ani în urmă, i-am spus că sunt îndrăgostită de el. Da, eu am zis-o prima 😀. De altfel și primul ”te iubesc” tot al meu a fost. Astea fiind tot din categoria ”nicio reținere, nicio ezitare”.

Sunt profund recunoscătoare. Cred că suntem foarte, foarte norocoși 🙂. Cu adevărat, prieteniile pot deveni cele mai frumoase povești de dragoste.

Locul unde soarele n-ar mai trebui să răsară niciodată

Acesta a fost unul dintre gândurile care m-au însoțit pe parcursul celor trei ore și jumătate, interval în care am vizitat locul unde a avut loc una dintre cele mai teribile orori din istoria omenirii.
Lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau.

Aici, soarele nu ar mai trebui să răsară.
Copacii nu ar mai trebui să înfrunzească.
Iarba nu ar mai trebui să crească.

Niciodată. Pentru că toate acestea înseamnă viață.

Iar la Auschwitz nu este decât moarte. Îi simți prezența de îndată ce intri pe poarta principală, ca un lințoliu încremenit în timp, rămas veșnică mărturie a agoniei și distrugerii. Și asta nu se va schimba niciodată, nici de-ar mai trece încă de 80 de ori câte 80 de ani de la masacrul care-a îngrozit Cerul și Pământul.

După câte filme și documentare am văzut și după cât am citit pe acest subiect, credeam că sunt măcar minimal pregătită pentru ceea ce urma să văd.

Dar nu eram.

Aș începe cu o serie de aspecte de ordin organizatoric pe care le-am remarcat. Am ales vizita cu ghid și a fost bine așa. Locația este imensă (practic, sunt două lagăre - Auschwitz și Birkenau, care a fost construit ulterior) și dacă nu ai pe cineva care să te îndrume nu știi exact în ce succesiune să vizitezi, nu toate pavilioanele sunt accesibile turiștilor și te poți zăpăci. Asta cu atât mai mult cu cât sunt foarte, foarte mulți vizitatori. Parcarea era plină de autocare și mulți alții veniseră cu mașinile personale. Ca și noi, iar parcarea costă în jur de 11 Euro (45 de zloți). 
Mărturisesc că nu mi-a plăcut ideea. De ce ai lua bani de parcare celor care vin să viziteze locul ăsta indescriptibil de sinistru? Pentru cheltuieli administrative, mi s-ar putea replica. Da, numai că:
a) statul polonez ar trebui să ceară Germaniei să achite, în fond ei au provocat toată nenorocirea și b) dacă tot încasezi taxă, de ce stâlpii de iluminat din parcare n-au curent? A fost chiar provocator să găsim mașina undeva aproape de ora 19:00, având în vedere că se întunecase, începuse să plouă și în parcare încă erau foarte multe mașini.
Imediat lângă parcare se afla un magazin de suveniruri (și dacă pot înțelege să vinzi cărți în diferite limbi pe subiect, ideea de-a vinde șepci și magneți cu imagini din lagăr mi se pare însăși definiția cinismului).

Ghidul ne ”mâna” de colo-colo, strigând ca să se facă auzit și străduindu-se se ne țină laolaltă, pentru a evita să ne amestecăm cu grupuri de la alte agenții. Era un haos și un vacarm care m-au făcut să mă gândesc tocmai la selecțiile de pe peronul de la Birkenau. Aveam să ajungem mai târziu și acolo.

Biletele sunt nominale și, după ce-am trecut prin detectoare de metal, le-au verificat inclusiv cerându-ne un act de identitate.
Am trecut cu inima strânsă pe sub poarta cu îngrozitorul mesaj ”Arbeit macht frei”. Clădiri masive, din cărămidă. La prima vedere, nimic ieșit din comun.

Dar apoi vezi ce scrie deasupra ușii unuia dintre pavilioane.

Ce-or fi gândit oamenii care vedeau inscripția asta? De fapt, cei mai mulți dintre ei nici nu ajungeau până aici, respectiv nu treceau de selecțiile organizate de însuși Mengele la sosirea trenului pe peronul din Birkenau. În medie, 20% dintre cei nou-veniți ajungeau în barăci. Ceilalți luau direct calea camerei de gazare.

Am văzut vrafurile de efecte personale ale prizonierilor. Sute de valize, multe cu numele posesorului inscripționat pe ele. Încălțăminte. Sute de proteze (nu doar dentare, ci și de picior). Un munte de păr uman - se crede că intenția naziștilor fusese să confecționeze pături din el, dar nu au mai apucat. În încăperea unde se afla depozitat părul (în spatele unui perete de sticlă) era interzis să fotografiezi, dar cred că n-am fi putut face asta oricum. Și... se vedeau și niște codițe împletite, tăiate întregi și păstrate ca atare. Înghit un nod chiar și acum, scriind asta.

Reproduceri după fotografii, multe dintre ele niciodată date publicității (se pare că niște soldați făceau poze pe ascuns; după eliberarea lagărului s-au recuperat în jur de 200, originalele aflându-se acum în Muzeul Holocaustului din Israel). Una dintre ele mi-a rămas în minte. Arăta o fetiță care abia coborâse din tren, să fi avut cel mult doi sau trei ani. Era atâta inocență în ochii ei albaștri când se uita spre obiectiv. Ce știa ea, mititica...? Numai câteva momente mai târziu, privirea ei a încremenit pentru totdeauna. Se aflase în coloana celor selectați, după cum scria mai jos.
Și apoi, într-o vitrină, am văzut expuse o bluziță albă și o fustiță roșie. Nu știu dacă fuseseră ale ei, dar după mărime, era plauzibil; posesoarea tot în jur de 2-3 ani trebuie să fi avut. Imaginile astea două m-au frânt și inclusiv acum văd în fața ochilor chipul fetiței.

În pavilionul unde Mengele și-a făcut macabrele experimente nu am intrat. Nu știu dacă în general se vizitează, dar poate ar fi mai bine să nu.

Numai cât am trecut pe lângă el și mi s-a făcut părul măciucă. Citisem mai demult două cărți scrise de medici supraviețutori ai lagărului: Gisella Perl, ginecolog (care a publicat cartea ”Am fost medic la Auschwitz”) și Miklós Nyiszli, patolog (silit să lucreze direct sub supravegherea lui Mengele; cartea lui se numește ”Am fost medicul autopsier al doctorului Mengele”). Dar ce am citit în aceste cărți... nu pot scrie. Bestialitatea a întrecut orice imaginație.

Tot în pavilioane am văzut îngrozitoarele celule de pedeapsă unde nu se putea sta decât în picioare și sala unde prizonierii se dezbrăcau înainte de a fi conduși la zidul de execuție. Se poate spune că erau printre cei norocoși: moartea de glonț erau preferabilă celei din camera de gazare.

Pereții pavilioanelor sunt tapetați cu fotografiile prizonierilor. Sute, mii, zeci de mii de nume. Greu de privit, imposibil de reținut. Dar oamenii aceia au avut familii, au iubit, au fost iubiți, au avut vise. Cenușa s-a ales de cele mai multe dintre visele lor. Și de ei.

Granule de Zyclon B, care generau un gaz capabil să omoare 2.000 de oameni în 15 minute

Am intrat aproape tremurând într-una din camerele de gazare, am ascultat (cu toate că știam, tot a fost șocant) relatarea despre felul în care mureau oamenii, cățărându-se unii pe alții pentru a scăpa de vaporii ucigători și zgâriind pereții în agonia ultimelor minute de viață. Crematoriul era chiar alături; echipajul de Sonderkommando (compus tot din prizonieri) se ocupa de incinerare după ce scotea dinții de aur ai celor care aveau.
Știu că nu aveau de ales (erau obligați să facă asta, sub amenințarea morții), dar mă întreb totuși, cum puteau.
Moartea îi găsise pe mulți dintre prizonieri cu ochii deschiși, iar pe chipul lor se citea calvarul pe care-l trăiseră. De asemenea, mulți erau plini de sânge pe față, fie pentru că se declanșau hemoragii, fie pentru că se zgâriau în agonia morții. Printre ei se regăseau deseori și copii. Oare cei din Sonderkommando se uitau la ei? Oare s-au uitat la fetița cu ochi albaștri care mi-a rămas în amintire?
La fiecare câteva săptămâni, echipajul era omorât și înlocuit de alți prizonieri. Naziștii voiau ca prin asta să evite să se ducă vorba.

Unul dintre crematorii

De la Auschwitz am fost preluați de un microbuz care ne-a dus la Birkenau (distanța e de 3,5 kilometri). Cea mai mare parte a vizitei de aici a fost în exterior. Am văzut peronul unde aveau loc inumanele selecții.

Am stat acolo și m-am gândit cum trebuie să fi fost. Un simplu gest al lui Mengele făcea diferența între viață și moarte. Soțul era despărțit de soție, mama de copil, sora de frate. Fără să li se îngăduie nici măcar să-și ia rămas-bun, deși foarte mulți dintre ei se vedeau pentru ultima oară.
Se lăsa seara. Am mers pe jos până în zona barăcilor și am vizitat una dintre ele. Nu avea electricitate, așa că am aprins telefoanele pentru a vedea în jur.

Oricât de mult am încerca și oricât de empatici am fi, nu ne putem imagina cum trebuie să fi fost. Și pentru asta ne putem considera foarte norocoși.

Tot aici am văzut ruinele unora dintre crematorii. Știind că au pierdut războiul, naziștii au încercat să-și acopere urmele și au vrut să le dărâme. Dar fiind pe fugă, nu au mai avut timp și le-au lăsat așa.

Monumentul de la Birkenau include plăci comemorative scrise în limbile tuturor celor care și-au găsit sfârșitul aici. Am găsit și una în limba română.

Când ne-am încheiat vizita, începuse să plouă tare. Simbolic, mi-am spus eu. În locul ăsta, cerul ar trebui să plângă până la sfârșitul veacurilor.

Ajungând la finalul acestui dramatic articol, pot spune că sentimentul cel mai pregnant pe care l-am avut a fost de... neîncredere amestecată cu groază. Ceea ce au făcut aici a fost... o adevărată industrie de omorât oameni. Când toate crematoriile funcționau, capacitatea maximă era de 5.000 de oameni omorâți în fiecare zi.
”Soluția finală”, cum au denumit-o naziștii. În total, peste un milion de oameni au murit la Auschwitz. Efectiv este de necuprins cu mintea.
Și niciunul dintre cei responsabili nu a plătit cu adevărat pentru ceea ce a făcut, iar aici îi includ și pe cei judecați la Nürnberg și executați prin spânzurare. Au murit prea repede, prea ușor, prea uman. Iar Mengele nici măcar n-a ajuns în fața vreunui complet de judecată și-a murit din cauze naturale, în 1979.

Nu știu cum să închei acest text. Mă tem că omenirea nu a învățat nimic din această înfiorătoare tragedie. Și, după cum un celebru experiment realizat la Stanford în anii '70 a demonstrat, germenele torturii se află în fiecare dintre noi. În stare latentă, dar dacă i se creează condițiile propice, se poate ”trezi la viață”, oricât de șocant și improbabil ar putea părea acest lucru.

Cei care au pierit, odihnească-se în pace. De năprasnic sfârșit au avut parte.

Din nou pe baricade

Iacătă-mă-s, nițel betegită (fără să fie ceva serios, mă mișc prin casă ca o curcă pe tranchilizante) și cu oarece povești să vă spun și poze să vă arăt.
Unele frumoase, unele așa și așa, unele teribile. Dar fiecare dintre ele reprezintă experiențe și amintiri.

Vacanța a început cu mine parțial căpiată de un dinte - pasămite cu 2 zile înainte de-a pleca, un nerv a găsit de cuviință să-și dea nervosul sfârșit (pun intended). Mers la stomatolog, curățat, început un tratament de canal, luați de-aici și rețetă de antibiotice în-caz-că și ne vedem când reveniți.
Eh, și-n vacanță s-a format un abces pisălog, pe care l-am ținut sub control cu antibiotic (și cu draci). Asta până când a avut bunul simț să se spargă de la sine, ceva absolut fermecător 🤢. Mă rog, am fost la control după ce ne-am întors acasă, e ok deocamdată, continuăm cu tratamentul de canal urmat de coroană și decen-omaveanișteoasesimpleîngurăînlocdedințicunervi 😠.

Între timp am contractat și o răceală de mă dor toate oasele și tușesc ca un măgar tabagic. Ce pot să vă spun, mă simt sublim! Not 🙄. Noroc de miniseria ”Residence”, de care m-am apucat aseară. Absolut deloc plauzibilă, dar atât de mișto făcută că aproape nu mă pot opri din râs (decât ca să tușesc, enter măgarul 🫏).

Concertul de la Filarmonică a fost impresionant și mi-a plăcut dirijorul care l-a înlocuit pe Zubin (și de care nu mai auzisem până acum). Dar adevărata senzație a fost violonista: Himari, în vârstă de 13 ani. A fost o revelație, nu-mi luam ochii de la ea și mi se umplea inima de drag. E o mână de om și cântă extraordinar. Să ajungi să fii solista unui concert al Filarmonicii din Berlin înainte de-a fi împlinit 14 ani, așa ceva este mai mult decât impresionant.
Dincolo de asta însă... am avut permanent un nod în gât, din motivul despre care v-am povestit. În sfârșit, așa a fost să fie. Încerc să nu mă mai gândesc la asta. Și de asemenea, încerc să nu-mi fac iluzii că-l voi mai regăsi vreodată în spațiu și timp real.

A doua zi după concert ne-am așternut în zori la drum de la Berlin și după aproape șapte ore soseam la Cracovia. Am vizitat-o pe parcursul a două zile și, fără să fi avut așteptări în ceea ce o privește, ni s-a părut interesantă. Totuși, nu e un oraș în care să avem vreun motiv de-a reveni.

O zi a fost dedicată vizitei la Auschwitz. Asta a fost... teribil. Vă voi povesti. Deocamdată, spun doar atât: oricât ai fi citit, oricâte documentare și imagini ai fi privit și oricâte mărturii ai fi ascultat, nimic nu te pregătește pentru oroarea acelui loc. Este ceva dincolo de cea mai cumplită imaginație.

Am încheiat minivacanța cu o vizită la Wroclaw, un orășel situat la vreo 200 de kilometri de Cracovia. Mi s-a părut mult mai frumos, mai colorat și mai atrăgător.

Cam acesta a fost rezumatul săptămânii. Dată fiind betegeala de care vă spuneam, nu mă pot aduna să scriu mai mult acum; dar revin cu povestiri din și despre toate locurile 😊.

Nu vreau să închei înainte de-a vă mulțumi încă o dată pentru comentariile pe care mi le-ați lăsat la ultimele două articole. Înseamnă mai mult decât vă puteți imagina 🤗.

Și totuși, nu-i să fie

Astăzi, cu trei zile înainte de seria celor trei concerte programate la Filarmonica din Berlin (joi, vineri și sâmbătă), Zubin și-a anulat prezența, din motive de sănătate.
Și chiar dacă nu se întâmplă pentru prima oară și nici nu e un fapt neapărat surprinzător (tocmai se întorsese dintr-un turneu în China, care trebuie să-l fi epuizat) și chiar dacă am convingerea că nimeni nu regretă mai mult decât el, de data asta simt că efectiv mă seacă la inimă.

Nu-l mai văzusem live din iunie 2023 (ulterior avuseserăm bilete la încă un concert, dar l-a anulat și pe acela). Îl așteptasem cu atâta drag și dor și cu atât de multă nevoie de-a lăsa muzica și energia lui bună să-mi picure liniște în suflet. Având în vedere ultimele luni, atât de bine mi-ar fi prins leacul muzicii lui și-al valului de emoții, căldură și bucurie care mi-au hrănit sufletul, la fiecare dintre concertele sale la care am avut privilegiul de-a mă regăsi în public.
Muzica lui Zubin îmi este leac de mai bine de 12 ani și mare, mare nevoie aș fi avut de ea.

Dar iată că din nou nu e să fie. Având în vedere vârsta lui și problemele de sănătate pe care le are de ani de zile, încep să cred că e posibil să nu mai fie niciodată. Și nu mă sfiesc să spun că-n seara asta am scăpat câteva lacrimi. De dorul de a-l vedea în spațiu și timp real, de dorul muzicii lui, de cât de mult mi-am dorit să-l regăsesc, de gândul că poate n-o să-l mai văd niciodată.

Sunt conștientă că-n lume se petrec tragedii. Realizez că poate mă răsfăț și că ceea ce simt ar putea fi descris ca un moft din categoria ”țara arde și baba se piaptănă”. Dar astă seară sunt tristă și nu mă pot împiedica să simt așa. Și știu că voi mă înțelegeți, iar pentru asta vă mulțumesc.

De fapt, ceea ce simt acum îmi pare-a fi începutul unui rămas-bun despre care știu că inevitabil va veni, dar pentru care nu știu cât de pregătită sunt.

Încerc

M-am tot străduit să trag de mine, dar deocamdată 2025 se arată a fi un an prost atât din punct de vedere al scrisului, cât și al stării mele de spirit în general.

Sunt mai multe chestii care s-au adunat - volumul imens de muncă, presiunea enormă, niște aspecte de ordin personal. Nu e bine și nu e bine și aia e.
Pe de altă parte, sunt bețivul din ”Micul Prinț”. Nu scriu pentru că nu mi-e bine, nu mi-e bine (și) pentru că nu scriu.

Mă simt vinovată pentru fiecare zi în care nu scriu, deși mi-aș dori să o fac. Am cochetat serios cu ideea unei pauze (pe care aș fi anunțat-o). Dar atât de multă bucurie îmi aduce scrisul și atât de bine îmi face apropierea de voi, încât nu mă lasă inima.

E adevărat, scriu mai rar decât oricând. Însă fiecare text e o dovadă că nu am renunțat. Încerc și sper să se regleze și diferitele aspecte care m-au sleit de la începutul anului.

Până una-alta, în câteva zile îl revăd pe dragul meu Zubin, pe care nu l-am mai văzut live de aproape doi ani și de care mi-e atât de dor... Am încredere că muzica și energia lui bună mă vor ajuta, cum au făcut-o și altădată. Și tot peste câteva zile am concediu și mergem în Polonia. Sper să reușesc să mă deconectez puțin, dar deocamdată nu mă hazardez să anticipez nimic.

Vă mulțumesc pentru că-mi sunteți aproape și tot ce vă rog e să nu renunțați la mine 🤗🤗🤗.

Despre acasă și amintirea unei prăjituri 🍓

Săptămâna trecută, Andreea (al cărei blog îl citesc de peste un deceniu și pe care am avut și bucuria s-o întâlnesc personal) a scris un articol care nu doar că mi-a mers la suflet, ci m-a și inspirat. Este vorba de semnificația lui ”acasă”, din perspectiva cuiva care a emigrat de mulți ani.
Am citit, am reflectat, am evocat amintiri și trăiri sufletești.

În ceea ce mă privește, acasă este și va fi pentru totdeauna acolo unde este omul meu. Cel mai plăcut sunet din lume este acela al cheii în ușă, anunțându-i sosirea. A fost acasă și în garsoniera pe care am închiriat-o în București, și în mansarda din Bayreuth unde aveam dușul în bucătărie, și în locuințele din anii următori. Iar în apartamentul pe care l-am cumpărat sunt mai acasă decât oriunde am fost vreodată în viața asta (și aici am inclus și apartamentul din Piatra Neamț, în care mi-am trăit primii 18 ani de viață). 

Dincolo de toate acestea, Germania este țara care mi se potrivește cel mai bine și unde mă simt cel mai confortabil. Am scris mai demult un articol în care enumeram principalele motive pentru care o iubesc; și chiar dacă în unele privințe lasă de dorit (cum ar fi, mai nou, medicina preventivă, impozitarea suplimentară a celor care nu au copii și alți câțiva ghimpi), nu mi-am schimbat părerea sau sentimentele în privința ei. Scăderea nivelului de trai și imigrația scăpată de sub control sunt două dintre marile probleme actuale, dar am încredere în Friedrich Merz, cel mai probabil viitorul cancelar, care a promis că va căuta soluții.
(Off topic și nu prea: ieri, conservatorii şi partidul de centru-stânga, SPD, au anunţat că au ajuns la un acord de principiu pentru formarea guvernului. Iar asta e cea mai bună veste pe care-am fi putut s-o primim în situația actuală).

Spuneam mai sus de-o amintire. Ușor naivă, aș zice, sau poate chiar mai mult decât ușor, dar pe mine mă înduioșează, în același timp confirmându-mi câteva chestii.

Era în 2006 și venisem în concediu la dumnealui jupânul. Încă nu eram căsătoriți, dar știam de-o bună bucată de vreme că vrem să ne petrecem restul vieții împreună, ceea ce făcea ca relația la distanță să fie mai ușor de dus. Și într-una din zile, am intrat să luăm micul dejun într-o cafenea. Una absolut banală, de altfel, genul de Bäckerei & Konditorei (Brutărie & Cofetărie) pe care le vezi la orice colț de stradă în fiecare oraș sau sat german).
Înăuntru mirosea bine, a pâine caldă și-a cafea proaspătă. Am luat câte un sandviș, un suc, o prăjitură și-o cafea. Fără nicio exagerare, acel mic dejun a fost pentru mine o revelație.

Sandvișul era cât se poate de simplu: o chiflă cu o felie de cașcaval și roșii. Atât, dar nici că ar fi fost nevoie de mai mult. Chifla era caldă, exact cât trebuia de crocantă și se ”împrietenise” minunat cu brânza, ușor topită datorită pâinii calde.
Cafeaua era excelentă.
Sucul era proaspăt stors, nu ”natural” de la cutie.
Dar prăjitura, ei bine... a fost o revelație.

Nu mai mâncasem niciodată ceva asemănător. Căpșunile aromate și dulci-acrișoare făceau un tandem savuros cu stratul de cremă de vanilie pe care se odihneau. Pandișpanul era fraged și cu gust neutru, lăsându-le căpșunilor și vaniliei posibilitatea de-a se pune în valoare. Per total o prăjitură într-un echilibru perfect de gusturi și texturi, care mergea la fix alături de cafea.
- Practic, nimic din ce avem pe masă nu este ieșit din comun, i-am spus omului. Dar cât de bun e fiecare în parte!
- Îți imaginezi cum e să-ți începi fiecare zi așa?
M-am gândit la asta.
- Știu că e naiv și total nerealist ce spun, dar într-o țară în care poți mânca așa ceva în fiecare zi n-ai cum să fii nefericit...
(Paranteză: evident că ceea ce zisesem era naiv și chiar nițel stupid, o știam chiar în momentul ăla. Și la fel de evident, nimeni nu mănâncă așa în fiecare zi. Însă ideea era cu totul alta și se referea mai degrabă la lucrurile simple, banale și-n același timp minunate la care puteam avea acces și pe care abia începeam să le aflu. Tot în aceeași categorie se încadra și-o apă minerală cu aromă de cireșe, ceva ce n-aș mai bea acum, dar atunci a fost și ea o revelație). 

Prăjitura cu căpșuni are și-n ziua de azi o semnificație specială pentru mine (independent de asta, continuă să-mi placă la fel de mult). Îmi amintește de momentul acela în care am întrezărit un minuscul aspect din viața de zi cu zi în această țară. Și de faptul că mi-a plăcut ce-am văzut, iar timpul mi-a dat, din fericire, dreptate.

Turnul Babel există, prieteni

Nu, că pe asta trebuie să v-o povestesc.

Din motive obiective, zilele astea s-au reunit la noi colegi de la sediile din Franța, Italia și Marea Britanie. Și cum lucram noi azi (”cu aprindere, la o întreprindere”, vorba unor clasici), pană de curent.
Câte șanse sunt ca, practic în același moment, să se audă la unison:
- Scheiße!
- Oh, shit.
- Putain de merde!
- Porca miseria!

Yours truly și un coleg polonez făceam opinie separată, dar numai în aparență. De fapt, ne exprimaserăm în germană. Păi hai să ne aliniem trendului în graiul nativ.
- Kurwa! a postulat respectivul cu promptitudine, apoi s-a întors spre mine: parcă aveați voi o vorbă cu gâtul... sau gâții?

Păi n-avem noi? 😀 Interesant a fost s-o explic apoi și celor care o auzeau pentru prima dată (adică majoritatea). La drept vorbind nu prea am știut mai mult decât s-o traduc, ca de altfel și-n cazul expresiei cu ceapa, pe care de asemenea le-am explicat-o și-n ambele cazuri lumea a întrebat dar de ce neapărat asta și nu altceva 😀.

Chiar așa: de ce e ”ceapa mă-sii” și nu ”usturoiul mă-sii”? Sau ardeiul, sau fasolea, sau varza? Sau, știu și eu… păstârnacul mă-sii? 🙄

Mai târâș, mai grăpiș

Sunt în zonă și în același timp mai mult nu sunt decât sunt.

Nu s-a întâmplat nimic grav, slavă Domnului. Dar în multe privințe, primele două luni ale anului n-au fost ușoare și sunt epuizată.
Iar un indiciu clar este că am scris destul de puțin. Când toate merg strună scriu mult, că am inspirație, vervă, chef. Când nu... nu.

La muncă, volumul de lucru continuă să fie imens. Chiar îi spuneam zilele trecute omului meu că-n toți anii de când sunt în firma asta n-am avut niciodată atât de mult de lucru ca-n săptămânile astea. Și speranțe de îmbunătățire nu prea se arată, cel puțin nu pe termen scurt.

În plan personal continuu să mă lupt cu niște demoni de care sperasem că am scăpat, dar care, ei bine, periodic sunt determinați să-și demonstreze atașamentul față de mine 🤨. Și de când a început anul, pot spune că s-au dovedit destul de harnici.

Tot weekend-ul am fost acompaniată de o sâcâitoare durere de cap, față de care inclusiv Nurofenul românesc s-a dovedit neputincios. (Da, românesc, mai exact Nurofen Express Forte. Nimic din ce se găsește aici fără rețetă nu-l echivalează din punct de vedere al eficienței. De fiecare dată când mergem în țară ne aprovizionăm, iar când ne vizitează cineva rugăm să ni se aducă. De cele mai multe ori works like a charm, dar nu și de data asta).
Azi încaltea am stat toată ziua în pat în compania unui roman polițist de Holly Jackson. Nimic pretențios, dar nu pot mânca Nurofen ca pe bomboane și măcar mi-a distras eficient atenția.
Cât despre cum stau cu somnul... să fim milostivi și să tragem perdeaua, cum ar zice Mark Twain.

Or veni și vremuri mai bune. La noapte sunt Oscarurile, îi țin pumnii lui Ralph Fiennes și dacă mă simt mai bine zilele următoare, forfecăm niște rochii 😉.

82.5% 🖤❤️💛

Aceasta a fost prezența la vot la alegerile parlamentare desfășurate ieri în Germania. Un record absolut, cel mai ridicat nivel de prezență la un tur de scrutin înregistrat de la căderea Zidului Berlinului. O diferență remarcabilă față de 2021, când prezența a fost de asemenea semnificativă (76.4%).

Între timp, rezultatele se cunosc. Uniunea Creștin-Democrată (CDU/CSU) a ieșit pe locul întâi cu 28,5% din voturi, păstrând astfel Germania pe traiectoria europeană și Friedrich Merz, liderul Uniunii, este cel mai probabil viitorul cancelar. AfD, partidul de extremă dreapta, a ieșit pe locul al doilea, cu 20.8% - un procent foarte, foarte ridicat. Totuși, absolut nicio surpriză aici. Este un rezultat pe care sondajele îl anticipau de câteva săptămâni deja. Predictibilitatea asta e o binecuvântare; înseamnă că sondajele sunt de încredere. Răspunsurile au fost în cea mai mare parte oneste și de aceea oamenii au știut ce vine.
Și tocmai pentru că era de așteptat să fie așa, am stat cu mari emoții toată ziua. Urmăream de dimineață actualizările periodice referitoare la prezență și vedeam cum cifrele cresc și tot cresc. Nu poate fi rău, mă gândeam, dar mă temeam de fragmentarea voturilor. 

Cu mai bine de opt ani în urmă, când am devenit cetățean german, am fost îndemnată să-mi exercit proaspăt dobânditul drept de vot. Și de-atunci am făcut-o de absolut fiecare dată, cu recunoștință și cu sentimentul datoriei față de țara mea adoptivă.
Ieri însă, pentru prima dată de când votez în Germania, mi-a fost frică. Știam că voturile pentru AfD vor fi foarte multe. Întrebarea care se punea era dacă celelalte vor fi suficient de multe pentru a le contracara.
Iar poporul german s-a mobilizat ca niciodată până acum. Educația civică, simțul responsabilității și foarte probabil, teama (da, teama) i-au scos pe oameni din case și i-au adus la urne.

Ușor cu siguranță nu va fi și în primul rând se impun abordate două dintre cele mai mari probleme: scăderea nivelului de trai și imigrația scăpată de sub control. Acestea sunt principalele cauze ale creșterii extremei drepte, iar Friedrich Merz promite că se va concentra să găsească soluții. Chiar dacă rezultatele nu sunt cele așteptate (CDU/CSU spera la un procent cu 3 în față), suntem totuși 14.158.432 de oameni care i-am votat. Să avem nădejde.

Indubitabil, este un progres enorm pentru AfD. Însă, cum bine a zis cineva: AfD a câștigat destul încât să nu poată fi ignorat, dar nu suficient încât să fie nevoie de el. Iar asta s-a văzut bine aseară, când Alice Weidel (lidera AfD) spunea că partidul ei ”întinde mâna” și că ea e gata să intre în coaliție cu absolut orice partid. ”Cu cine?”, a întrebat-o reporterul, ”niciunul dintre partidele mari nu vrea să se coalizeze cu dumneavoastră”. Superb 😁.

Am mai spus-o: iubesc Germania, cu toate bunele și mai puțin bunele ei. Drumul va fi lung și greu (mai ales dat fiind actualul context internațional), dar am încredere că vom răzbi. Și uitându-mă la procentul din titlu, simt că niciodată n-am fost mai mândră de cea de-a doua țară a mea așa cum am fost ieri.

Un serial abandonat și-un film care-ar fi putut fi extraordinar

La prânz am fost la vot, apoi am chibițat cu niște prieteni și-acum încerc să nu mă mai gândesc la rezultate. Am făcut tot ce ținea de noi. Rămâne speranța.

Și ca să-mi iau gândul de la ce va ieși, hai să vorbim despre ce ziceam deunăzi - un serial pe care l-am abandonat și un film care până-n ultimul moment a fost excelent. După care, hm, n-a mai fost.

”New Amsterdam” (2018-2022)
Mie-mi plac serialele cu tematică medicală. Am văzut ”Spitalul de Urgență”, ”Dr. House” (despre care am scris) și ”The Good Doctor” (despre care de asemenea am scris). Mi-au plăcut foarte mult și pe fiecare l-am revăzut ulterior, cel puțin în bună parte. De aceea am început cu mari speranțe ”New Amsterdam”.

De la primele episoade mi s-a părut mai... cum să spun, mai lipsit de consistență decât celelalte trei seriale menționate mai sus. Personajele nu mi se par bine individualizate. Ok, îmi plăceau Max (directorul), Iggy (medicul psihiatru), Vijay (neurologul) și Reynolds (cardiologul). Patru din șase nu-i tocmai rău, s-ar putea spune. Dar ei nu sunt suficienți pentru a salva un fir epic dezlânat și niște aspecte care par să țină de o agendă politică a incluziunii obligatorii / forțate.
Dr. Sharpe (oncoloaga) e pur și simplu neplauzibilă. În primă fază e prezentată ca un fel de influenceră interesată mai mult de călătorii în scopul colectării de fonduri și mai puțin ca doctor, iar tranziția ei către medicul implicat și empatic pare forțată. Eu n-am reușit să văd niciun pic de profunzime la ea.
La fel de antipatică e și Dr. Bloom. În primul rând, mi se pare al naibii de ciudat că șefa secției de Urgențe este dependentă de un medicament, cam toată lumea știe și pare OK cu asta. În al doilea rând, ca medic-șef nu sari din senin pe fizioterapeutul care-ți monitorizează recuperarea după un accident. E neprofesional, total neetic și spune multe despre profilul moral al doamnei doctor.
Intriga în sine pare cam fără cap și coadă. Max vrea să revoluționeze spitalul, să reducă birocrația și să prioritizeze îngrijirea pacienților. Nobile intenții, dar dacă începi prin a concedia o secție întreagă s-ar putea să întâmpini oarece dificultăți. Și ferindu-mă de spoilere, ceea ce s-a întâmplat cu viața lui personală mi s-a părut absolut aiurea.
Și cu toate că e un aspect secundar, trebuie s-o spun: n-am găsit niciun pic de umor, deși cu siguranță ar fi fost loc. L-am abandonat după trei sezoane și foarte probabil nu-l voi mai relua. De asemenea, n-am avut absolut nicio dorință de a revedea niciun episod, nici măcar de dragul celor patru personaje preferate.

”Conclav” (2024)
Nu pot să vă spun cu câtă nerăbdare am așteptat să-l văd. Îmi plac foarte mult thrillerele istorico-religioase, iar distribuția e fabuloasă. Pe Ralph Fiennes îl admir de la ”Lista lui Schindler”, Stanley Tucci e un actor senzațional și eram curioasă de Isabella Rossellini (deși sunt conștientă că e nedrept s-o judec prin prisma mamei ei, dar cred că e oarecum inevitabil).
Afară de asta, conclavul mi se pare una dintre cele mai fascinante taine ale creștinătății. Tradiția, ritualurile vechi de secole sunt ceva ce respect și admir deopotrivă.

Nu voi da spoilere, fiindcă multă lume nu l-a văzut încă. Pot spune că Ralph Fiennes și Stanley Tucci sunt extraordinari and some more 🙂. Mi-au plăcut amândoi mult, mult. Sper ca la decernarea premiilor Oscar de anul acesta Fiennes să primească, în sfârșit, ceea ce e al lui. Personal, n-am văzut însă nimic ieșit din comun la Rossellini. Desigur, eu nu sunt critic și admit că e foarte posibil să mă-nșel; dar ca profan consumator de filme, nu înțeleg de ce să fii atât de aclamată pentru câteva minute în care ai făcut pe dura și intransigenta.

Din punct de vedere al producției și al interpretării, filmul este o capodoperă. Cei mai mulți dintre noi nu avem de unde să știm cum se petrec în realitate lucrurile în timpul unui conclav, dar e plauzibil să credem că-n mare parte sunt așa cum ni se arată în film. Tocmai de aceea este un minunat prilej de-a ne uita pe gaura cheii, cum se spune, la ceea ce se întâmplă în Capela Sixtină în timpul consultărilor și votului pentru desemnarea următorului Suveran Pontif.

Ultimele secvențe din film sunt însă... hai să spunem, foarte-foarte-foarte discutabile. Cel puțin la fel de discutabile precum decizia studiourilor Disney de a distribui o actriță creolă în rolul Albei ca Zăpada. În esență, nu e greșit; dar basmul este despre o prințesă cu pielea albă ca zăpada (d'ohh) și păr negru ca abanosul. În opinia mea, unele lucruri trebuie să rămână așa cum sunt, nu schimbate de dragul unui fals sentiment al incluziunii. Dacă vreți, e cam aceeași situație ca a cotelor de gen, despre care am bombănit anul trecut.

De miniseria cu Robert De Niro încă nu m-am apucat, dar făgăduiesc să povestim despre ea de îndată ce o termin.

Salată de weekend (63)

După cum vedeți mă frichinesc să înfăptuiesc o salată, dar la halul de epuizare în care mă găsesc, vă dau legumele și poftiți de vă înfruptați 🫑 🧅🥒 🍅🥬.

🫑 La serviciu zici că suntem sub stare de asediu. Proiecte de început de an, reorganizare de portofolii, lume multă cu idei încă și mai multe, una mai țunțurlie ca alta. În ultimele două săptămâni am prestat mai multe ore suplimentare decât în ultimii doi ani luați la un loc și deocamdată nu sunt semne că situația se va relaxa prea curând. Cafeaua și magneziul să trăiască 🥳. Da' și când om scăpa de avalanșa asta, pre mulți vom popi!

🧅 Chestia asta numai dietetică nu e, dar țin să vă informez că am experimentat și eu cel mai mainstream dulce al momentului, ciocolata Dubai. Sunt snoabă, recunosc, asta sunt și-aici mă termin. Și mi-a plăcut (n-avea cum altfel, din moment ce e cu fistic 😀), dar cam scumpă, frate...

🥒  Îmi picaseră ochii pe-o discuție despre reciclare și-am făcut ochii cât farfuriile aflând că mulți oameni nu spală recipientele înainte de-a le arunca. Borcane de dulceață, sticle de bulion sau cu tot felul de sosuri... mulți le aruncă murdare. Nu știu, mie mi se pare o chestie de elementar bun-simț să-ți speli recipientele înainte de-a le duce la tomberonul dedicat. Mno.

🍅 N-am idee cum trebuie îngrijit busuiocul. Am avut două busuioace acasă (da, ăsta e pluralul, chiar dacă sună cam bolovănos), ambele s-au prăpădit. Le-am îngrijit cât de bine m-am priceput: să le ud suficient fără să ”băltească”, să aibă lumină dar să nu fie expuse direct la soare, să aibă temperatură optimă. Au fost ok o vreme, după care s-au ofuscat și s-au uscat brusc. Mi-a părut rău. Am mai avut unul la birou (nu mai știu exact proveniența) și m-am ocupat de el cu drag o vreme, până când s-a supărat și ăsta și s-a uscat subit. Practic, vineri l-am lăsat cu frunze multe și verzi, luni l-am găsit cu un sfert din ele și alea pe ducă, restul fiind uscate și căzute deja.
Mă enervează că nu înțeleg, am de ani de zile flori care sunt vesele și înfloresc cu entuziasm, așa că nu-mi dau seama ce fac greșit. Sunt o exterminatoare de busuioace 😒.

🥬 În ultima vreme am început (și abandonat) un serial și-am văzut un film care m-a lăsat mofluză. E vorba de ”New Amsterdam”, respectiv de ”Conclav”. Povestim despre ele zilele viitoare. Între timp, constat că pe Netflix a apărut o miniserie nouă cu Robert De Niro și ABIA AȘTEPT să m-apuc de ea 🤩.

”Al Pacino - Sonny Boy” (autobiografie)

Nu știu cum să încep această recenzie altfel decât prin a spune că pentru mine Al Pacino este mai mult decât un actor care-mi place foarte mult; mă impresionează, mă copleșește, mă trântește la pământ și mă urcă la cer, într-o tornadă de trăiri și emoții. Respectul pe care-l am pentru el este imens. Nu am văzut niciodată monologuri mai pline de forță decât ale lui și pentru mine el întruchipează definiția expresivității.

Autobiografia ”Sonny Boy” (al cărei titlu reprezintă un nume de alint folosit de mama lui, care se inspirase dintr-un cântec al anilor '30) nu este prima carte despre Al Pacino pe care o citesc. În urmă cu aproape 15 ani am citit un volum de interviuri pe care i le-a acordat jurnalistului american Lawrence Grobel, care mi-a plăcut foarte mult și regret că n-am scris despre el la vremea respectivă. Acum, după ce am parcurs și autobiografia, concluzionez că ar trebui să recitesc interviurile. Fiindcă în ele Pacino a dezvăluit, de multe ori indirect, incomparabil mai multe detalii personale decât a făcut-o în acest volum de aproape 400 de pagini.

Nu că asta ar fi fost ceva de neanticipat pentru mine. Știam despre el că e foarte discret în ceea ce privește viața personală și aș fi fost surprinsă dacă s-ar fi apucat să dea din casă, respectiv dacă aș fi găsit ”picanterii” în cartea asta. Nu e genul lui.

Cu toate astea însă, nu se poate spune că nu și-a deschis sufletul. Parcurgându-i scrierea îl descoperi ca fiind un tip realist, al cărui drum spre vârf a fost unul abrupt și care, inclusiv pe culmile gloriei, a rămas cu picioarele pe pământ. Am zâmbit a ”știu cum e!” aflând că una dintre marile sale pasiuni este lectura și că petrecea uneori câte cinci ore citind într-o cafenea și având drept pretext o singură ceașcă de cafea, pentru că asta era tot ceea ce-și putea permite. Citea cu plăcere Hemingway, Shakespeare și Cehov. Începuturile nu i-au fost deloc ușoare (”în anii aceia intram într-o bibliotecă în primul rând pentru că acolo era cald”, povestește el), chiar dacă la nivel personal nu i-a lipsit afecțiunea familiei, în ciuda divorțului timpuriu al părinților și al absenței tatălui din viața lui.
Și-a petrecut prima parte a vieții în Bronx, iar modul în care descrie această etapă este aproape cinematografic. ”Vedem” cu ochii minții străzile și ghetourile din Bronx, făcându-ne astfel propria imagine despre prietenii lui Cliffy, Bruce și Petey, care însă n-au putut supraviețui vieții dure din New York și mediului compromis în care erau siliți să trăiască: toți trei au murit din cauza unei supradoze, înainte de-a fi împlinit 30 de ani. ”Faptul că mie nu mi s-a întâmplat același lucru”, scrie Pacino, ”se datorează numai mamei mele”.

Toți îl cunoaștem pentru monumentalele roluri din ”Nașul”, ”Parfum de femeie”, ”Scarface”, ”Avocatul Diavolului” sau ”După-amiază de câine”; realitatea este însă că Pacino e-n primul rând un actor de teatru (preponderent Shakespeare), ceea ce explică profunzimea și intensitatea monologurilor sale. Dragostea vieții lui a fost scena și chiar ca actor confirmat la Hollywood, s-a întors la teatru ori de câte ori a avut posibilitatea. Tot datorită acestei pasiuni a acceptat și emblematicul rol al lui Shylock, din filmul ”Neguțătorul din Veneția” (2004).

Aș minți să spun că n-am dat paginile cu oarecare nerăbdare, vrând să ajung cât mai repede la relatările despre ”Nașul”. Rolul lui Michael Corleone se datorează în exclusivitate lui Francis Ford Coppola, deoarece nefiind un ”nume mare” studiourile Paramount nu-l voiau și după primele săptămâni de filmare chiar intenționau să-l concedieze. Partea asta din carte mi-a plăcut enorm și cu voia voastră, voi face un scurt rezumat.

Scena din ”Nașul” (I) care i-a salvat rolul

La drept vorbind, în primă fază Paramount respinsese cea mai mare parte din distribuția propusă de Coppola. James Caan (Santino Corleone), Robert Duvall (avocatul Tom Hagen) fuseseră inițial refuzați. ”Pentru Dumnezeu, până și pe Marlon Brando îl refuzaseră”, scrie Pacino, care nu-și făcea mari speranțe pentru rol, mai ales în situația respectivă. Din fericire, unul dintre prietenii lui le-a dat directorilor o casetă cu o scenă de opt minute din filmul ”The Panic in Needle Park”, realizat în 1971 și în care avusese rolul principal; după ce au vizionat-o, au acceptat să-i acorde o șansă.
Problemele nu se încheiaseră însă. Ne amintim că primele scene din “Nașul” sunt cele de la nunta lui Connie, iar Michael, în uniformă militară și însoțit de Kay (Diane Keaton), e stingher și pare a nu-și găsi locul. Nu era o întâmplare, Pacino știa foarte bine ce face fiindcă studiase rolul extrem de amănunțit. Michael nu era ”menit” unei cariere în Mafia, tatăl lui nu-și dorea asta pentru el și tocmai de aceea lasă impresia că nu se încadrează în decorul general și e mai degrabă retras și inexpresiv. Evoluția lui va începe o dată cu atentatul asupra lui Vito Corleone și va fi un proces de durată, culminat cu uciderea capilor celor cinci familii din New York, cu care se încheie filmul.
Or, Pacino știa toate astea și exact așa a început să-și construiască personajul. ”În concepția mea, Michael venea de nicăieri și urma să crească în timp”, spune Pacino. Directorii Paramount nu i-au înțeles strategia, l-au considerat șters și lipsit de carismă și erau cât pe ce să-l dea afară. A fost momentul în care Coppola a intervenit decisiv și a devansat cu câteva zile planul, filmând mai repede scena din restaurant în care Michael îi împușcă pe Sollozzo și McCluskey. Este una dintre scenele-cheie din film, marcând transformarea lui într-un mafioso. Întrebarea era dacă Pacino va reuși să transmită schimbarea asta pe ecran.
Între timp, știm cu toții răspunsul. Coppola nu a admis niciodată explicit care a fost motivul pentru care a devansat programul, dar cert este că după ce au vizionat scena din restaurant, șefii Paramount s-au răzgândit și l-au păstrat în film. Restul, cum se spune, este istorie. Una extraordinară, aș adăuga, despre care Al Pacino își amintește cu deosebit de mult drag. În special despre relația lui cu John Cazale (pe care-l consideră un actor de geniu), Robert De Niro și Diane Keaton, care i-au devenit prieteni apropiați.

”Ceea ce este fenomenal în actorie”, scrie Pacino, ”este că faci ceva ce nu e real și în același timp, este. Ca actor trebuie să trăiești cu adevărat rolul pe care îl joci, pentru a putea să-l transpui în film”, adaugă el, exemplificând cu faptul că, în perioada în care căsnicia lui Michael și a lui Kay se deteriorase, a menținut distanța față de Diane Keaton (la care altminteri ținea foarte mult și cu care a avut și o relație romantică), pentru a-i fi mai ușor să intre în rolul soțului înstrăinat.

În rolul lui Tony Montana (Scarface)

Cu atât mai curioasă am fost să citesc despre rolul din ”Parfum de femeie” care i-a adus, în cele din urmă, premiul Oscar (la cea de-a opta nominalizare). Spre oarecum neplăcuta mea surpriză a trecut foarte repede peste asta și din ceea ce a scris se poate concluziona că rolul lui preferat a fost cel al lui Tony Montana din ”Scarface”, deși vorbește mult și despre alte pelicule reprezentative pentru cariera lui (”După-amiază de câine”, ”Heat” - unde a jucat cu Robert De Niro și au improvizat amândoi celebra scenă de la masă, ”Serpico”, ”Sea of Love” sau ”Carlito's Way”).

Evocă pe scurt momentul în care Jodie Foster l-a anunțat drept câștigător al Oscarului, spunând că exact cu o secundă înainte a simțit că this is it, momentul său venise, în sfârșit 🙂. Și menționează emoția și recunoștința pe care le-a simțit văzând că întreaga sală s-a ridicat și îl ovaționează în picioare 😊. (Am urmărit filmulețul pe Youtube și m-am topit văzându-l cât a fost, într-adevăr, de emoționat).

Cum spuneam la început, vorbește foarte puțin despre viața lui personală, dar nu se sfiește să aducă în discuție alcoolismul (pentru care a făcut psihoterapie, fiindcă întrunirile de la Alcoolicii Anonimi n-ar fi fost o soluție în cazul lui, el nefiind deloc anonim) și problemele de ordin financiar (cauzate de un manager corupt, dar și de faptul că Pacino era în general destul de neatent la aspectele astea).

Am scris mai mult decât aveam de gând și considerabil mai puțin decât mi-aș fi dorit. La finalul acestei cărți, pot spune că am ajuns să-l cunosc un pic mai bine pe Al Pacino, fiindcă prin tot ceea ce a scris ne-a povestit despre el, chiar dacă referirile la viața personală sunt puține și ambigue. Este o carte mai mult despre actor și mai puțin despre om. După cum cred că i-a fost și planul.
 

În final, vă las cu:
- o recomandare: aceia dintre voi cărora vă plac audiobook-urile (nu e cazul meu), ați putea încerca audioobookul. De ce? Simplu: este citit chiar de Al Pacino. Acele intonații, acea voce 🙂.
- un ”food for thought”, vorba americanilor: rolul vieții lui a fost cel al lui Michael Corleone. Ei bine, bunicii lui materni (care emigraseră în Statele Unite de tineri) proveneau din Sicilia, mai precis din satul... Corleone 😉.

Zece ani de veșnicie

”Vreau să mă duc acasă”, mi-a spus, când am vorbit la telefon în seara aceea.
Nu știam că era pentru ultima dată când o auzeam. Nu știam ce să-i răspund la asta.
”Vreau să mă bag în pat”.
”...”
”Vii să mă ajuți?”
”Da, mama, o să vin”.

Și cândva în cursul nopții, a plecat acasă.
Iar eu am venit. Două zile mai târziu, ca s-o petrec pe cel din urmă drum.

Sunt zece ani de când mama e călătoare în alte lumi.

Am trecut prin durerea aceea care rupe bucăți din suflet, mi-a fost un deșert de dor, am înotat într-un  ocean de regrete și de ”cum ar fi fost dacă”-uri.

Acum a rămas doar nostalgia.

Cu adevărat și din tot sufletul, simt că nu a plecat de tot. Încă am momente când vorbesc cu ea privind-o în fotografia din bibliotecă, din care mă veghează.

Imaginea e din ziua în care m-am căsătorit și este una dintre fotografiile mele preferate cu ea. Îmi pare încă atât de aproape. Așa cum și e, de fapt.

Când au trecut totuși zece ani?

Dacă aș fi în Piatra Neamț astăzi, aș merge la cimitir. Aș privi când fotografia de pe cruce, când cerul spre care și-a luat zborul în urmă cu un deceniu și, ca de fiecare dată când sunt singură la mormântul ei, am asculta împreună ”Stay Another Day”, o melodie care-i plăcea foarte mult.

 

 

Atât de multe lucruri pe care nu i le-am spus.
Atât de multe locuri în care mi-aș fi dorit să mergem împreună.
Atât de multe pe care nu a apucat să le vadă, să le știe, să le cunoască.

Îmi pare atât de rău pentru tot ceea ce n-am trăit cu ea. N-o să înțeleg niciodată de ce a trebuit să fie așa.

N-aș fi crezut că mai am de unde-o plânge, dar închei textul ăsta în lacrimi, în timp ce ascult piesa asta iar și iar:



Dormi în pace, mami.

”Doamne, fă-i nemuritori, pe părinții care mor...”.

”Apple Cider Vinegar” (2025) - o poveste adevărată bazată pe o minciună

Tocmai am terminat de văzut această miniserie inspirată din realitate și atât de tare m-a putut scandaliza că e musai să mă aștern pe scris, deși inițial avusesem alt articol în plan pentru astăzi.
Dar după ce am vizionat cele șase episoade în care se devoalează enormitatea înșelătoriei comise de Annabelle (Belle) Gibson (bloggeriță / influenceriță și ce naiba mai pretindea că e, în afară de ceea ce era de fapt: o escroacă), simt nevoia să-mi exprim indignarea.

Vedeți voi, după capul meu există escrocherii și escrocherii. Una e să păcălești niște oameni care, să zicem, vor să facă și mai mulți bani decât au deja și-n aroganța lor, nu sunt atenți la detalii; și cu totul altceva este să păcălești niște oameni disperați, aflați în șah sah cu unul din cei mai teribili adversari care vor fi existat vreodată: cancerul. Prima e reprobabilă, a doua însă... nu, nu cred că există un cuvânt care să descrie o asemenea monstruozitate.

La începutul lui 2010, australianca Belle Gibson (interpretată de Kaitlyn Dever) era o adevărată vedetă în mirajul wellness-ului și al dietelor sănătoase. Am spus ”miraj” pentru că - deși conceptul de wellness este unul inofensiv și, folosit corespunzător, cât se poate de benefic - în cazul de față a fost doar paravanul unei imense înșelătorii. Pe scurt, Gibson a pretins că suferă de o foarte gravă formă de cancer cerebral și că este în remisie de ani de zile, exclusiv datorită medicinei holistice.

Foarte mulți oameni au crezut-o și timp de câțiva ani succesul ei a fost fulminant. A conceput o aplicație numită ”The Whole Pantry”, care-n doar prima lună după lansare fusese descărcată de 200.000 de ori. De asemenea, a scris o carte de bucate care i-a fost publicată de prestigioasa editură Penguin Books și a fost curtată de Apple pentru o colaborare în vederea includerii aplicației sale în noul lor gadget Apple Watch, care urma să fie lansat în aprilie 2015. Nivelul de celebritate pe care-l atinsese era incredibil și banii curgeau.

Între timp oamenii îi dădeau crezare și, diagnosticați cu diferite forme de cancer fiind, alegeau să respingă tratamentele medicale alopate și să călătorească în tot felul de retreat-uri dubioase din America de Sud unde, pentru sume ridicol de mari, erau puși să se alimenteze numai cu fructe, legume și sucuri (13 pahare mari zilnic) și să facă în fiecare zi minimum două clisme cu cafea. Scopul fiind detoxifierea și purificarea organismului, chipurile. O dată pe săptămână se reuneau în ”sesiuni vindecătoare” încheiate cu lansarea unor baloane roz, optimism, învingem, ”plătiți cash sau cu cardul”?

Niciunul dintre pacienți nu s-a vindecat. Mai devreme sau mai târziu, cei mai mulți dintre ei au înțeles că ”terapia” nu putea funcționa și s-au întors spre medicina clasică. Uneori a fost prea târziu, erau în metastază și nu li se mai puteau recomanda decât protocoale paliative. Alții, ceva mai norocoși, au putut să reia tratamentul propriu-zis.

În stânga adevărata Gibson, în dreapta actrița Kaitlyn Dever

Ceea ce mi s-a părut încă și mai monstruos decât asta (da, se poate și mai rău) e faptul că promitea donații și nu le trimitea niciodată. Foarte mulți oameni s-au bazat pe ajutorul ei, care însă nu a venit în ciuda promisiunilor și când o sunau le bloca numerele de telefon, iar la mesaje sau Emailuri nu răspundea. Groaznic este și faptul că acțiunile ei au aruncat suspiciuni și asupra unei familii care avea un băiețel cu adevărat grav bolnav; Gibson a menționat băiețelul în cartea ei și-a dat de înțeles că este ”foarte implicată pentru a-l ajuta”, iar când a fost demascată, părinții au fost suspectați că sunt implicați în înșelăciune. Copilul avea o pagină de Facebook pentru donații în vederea unor tratamente inovatoare, dar din cauza scandalului în care familia a fost atrasă fără voia ei, donațiile s-au oprit. Băiețelul a murit în 2017.

Bazată pe cartea scrisă de cei doi jurnaliști care i-au demascat escrocheria, miniseria este bine făcută și o recomand, chiar dacă probabil vă va enerva. Este însă o lecție despre cum soluțiile cele mai dificile sunt de obicei și cele corecte, iar dacă ceva pare prea bun pentru a fi adevărat, foarte probabil chiar așa și este. Trebuie precizat că ziariștii n-au putut să demonstreze de facto că Gibson nu era și nu fusese niciodată bolnavă; pentru asta ar fi trebuit să aibă acces la documentele ei medicale, iar așa ceva nu era posibil. Așa că au ales un alt unghi de abordare și au investigat partea referitoare la donațiile promise. Cartea se numește ”The Woman Who Fooled the World” și este mai mult decât o relatare a unei anchete jurnalistice. Se dorește, în fapt, a fi o analiză a ceea ce înseamnă influencing-ul (aflat atunci încă la început, în zorii Instagram-ului) și se atrage atenția asupra necesității unei forme de control a activității acestor influenceri.

Demascată fiind, Gibson a încercat să se apere spunând că diagnosticul care i s-a pus a fost greșit, încercând să inspire milă că a trăit ”ani de zile cu teama că va muri” și că asta a fost ”realitatea ei”. Însă nu a mai crezut-o nimeni, cu atât mai mult cu cât relativ recent declarase că are metastaze în splină și uter, iar în alt interviu acordat cu un an înainte spusese că i s-au descoperit probleme la ficat și rinichi. Practic, versiunea ei se schimba de la un interviu la altul și niciodată nu a clarificat la ce medici fusese și ce protocoale urmase. Nici n-ar fi putut de fapt, având în vedere că era perfect sănătoasă.

De business-ul ei s-a ales praful, așa cum merita și a ieșit complet din viața publică. Din ce am înțeles a trebuit să plătească niște amenzi după ce un judecător a declarat-o vinovată de fraudă pentru a fi pretins că poate vindeca bolnavii de cancer cu rețetele din cartea ei de bucate și cu recomandările ei ”holistice”. Nu rezultă foarte clar ce mai face acum, dar sper că indiferent ce-ar face, n-o mai crede nimeni. Fiindcă toți cei care-au avut încredere în ea au regretat ulterior.

Mostre din viața în Germania (18)

În ultimele săptămâni am bombănit la adresa țării mele adoptive așa cum de multă vreme n-o mai făcusem. Am mai spus-o de-atâtea ori: iubesc Germania și îi sunt foarte recunoscătoare pentru ceea ce ne-a dăruit, dar asta nu înseamnă că nu-mi pune câteodată răbdarea și nervii la încercare.

💰E întotdeauna recomandabil să studiezi cu atenție fluturașul de salariu, că nu se știe ce revelații mai poți avea. Asta deși e deprimant într-un fel, având în vedere diferența dintre salariul brut și ce mai rămâne după ce mâna statului greblă se făcu, vorba ceea 😒. Însă mă rog, astea sunt chestii asumate și până la urmă e parte din normalitate.
Eh, dar aseară am descoperit ceva nou. Nou pentru mine, că de fapt e-n vigoare de ceva timp, dar dacă nu m-am mai aplecat demult asupra fluturașului... Acum însă voiam să evaluez cât îmi scoate mai nou din buzunar asigurarea de sănătate, având în vedere faptul că de la 1 ianuarie s-a scumpit. Am luat la cunoștință, am zis ceva de bine iubire-adevărată având în vedere faptul că, așa cum v-am mai povestit, medicina preventivă a ajuns o glumă proastă și apoi am mai cercetat pe acolo, dacă tot mă apucasem. Ocazie cu care am descoperit că Germania te pedepsește dacă nu ai copii, mai precis îți percepe un ”supliment de solidaritate”, sub forma unui procent mai ridicat al contribuției pentru îngrijire la bătrânețe (care este diferită de asigurarea de sănătate). În aparență nu e mare, dar calculat pentru un cuplu timp de un an de zile, se adună o sumă drăgălașă.
S-ar putea spune: păi da, nu ai copii, deci statul va fi mai ”împovărat” cu tine, dacă la bătrânețe o să ai nevoie de îngrijire instituționalizată și nu ai copii care să te sprijine. Bun, de acord. Numai că mai este un amănunt: noi deja plătim mai mult statului fiindcă nu avem copii. Pasămite în Germania există șase clase diferite de impozitare, iar cei fără copii se încadrează în clase unde impozitul pe venit este mai mare.  Cu alte cuvinte, neavând copii oricum plătim mai mult Vaterlandului; se pare însă că nu e suficient și ne ciupesc și suplimentar.
Am petrecut aseară ceva timp citind pe subiect. Ia uite încă un lucru interesant, nu se face nicio diferență dacă nu ai copii pentru că nu vrei sau pentru că nu poți. Pe stat nu-l interesează motivul: începând cu vârsta de 23 de ani, dacă n-ai copii ești bun de plată. Să te-nveți minte și-n viața viitoare să faci copii, clar? 😠
M-am umplut de draci aseară pe chestia asta. Hotărât lucru, nu mă mai uit pe fluturaș în viitorul apropiat.

🛤️ Despre șantierele din sistemul de transport public am mai bombănit în repetate rânduri. Vă dau cuvântul meu că habar n-am ce tot meșteresc ăștia an după an, an după an. Fără nicio exagerare, în fiecare an (de regulă în perioada vacanțelor școlare) s-apucă de reparații la aceleași tronsoane la care au pigulit și anul trecut, și acum doi ani și acum trei ani. Am ajuns la concluzia că fie sunt la fel de competenți ca un stol de măcălendri beți mangă, fie repară șinele cu forfecuța de unghii. Una din două. Altfel nu se explică faptul că-n fiecare an se reiau lucrările în aceleași porțiuni.
Bineînțeles, lucrările astea vin de fiecare dată la pachet cu devieri semnificative de traseu, linii speciale de autobuz în loc de metrou, timp pierdut, aglomerație.
Eh, acum au izbutit-o lată. Se împlinesc cinci săptămâni de când au deviat - din nou - transportul, din cauza unor lucrări nemaipomenit de ample și de importante, în porțiuni unde au lucrat intens și-n ultimii ani. Știu bine asta, pentru că ăsta e traseul meu spre serviciu. Bun, deci meșteresc iar. Traseul metroului a fost întrerupt, obligându-ne să luăm autobuze a căror stație ar fi putut fi aproape de ieșirea de la metrou, dar de ce să le faci viața mai ușoară fraierilor care plătesc abonamente și bilete? Nein, fă stația provizorie la mama naibii, ca să-i faci să meargă și pe jos, pierzând timp și eventual ratând următorul autobuz sau metrou. Ah, și mai fă ceva: redu la jumătate numărul trenurilor, ca să-i înghesui și mai abitir în autobuze și metrouri. Exact ce trebuie în plin sezon de răceli și gripe, nu-i așa?
Una peste alta, la drept vorbind transportul public funcționează în general destul de bine. Când nu sunt lucrări de mentenanță care durează în medie 3-4 luni pe an 😏.

Ghionturile ”prietenului” meu, perfecționismul

Pfiu, bine c-a trecut luna ianuarie, că mi s-a părut interminabilă. Din varii pricini n-a fost musai o lună ușoară, însă unul dintre aspectele pozitive este că am avut evaluarea anuală și rezultatul a fost neașteptat de bun. Adică știam că am muncit pe brânci anul trecut și-mi urmărisem îndeaproape obiectivele, dar la ce KPI-uri dure am avut, nu mică mi-a fost mirarea când s-a tras linia și-am văzut punctajul final.

”Ar merita să beau un pahar de vin diseară”, mi-am zis după ce-am ieșit din biroul șefei cu un sentiment de ”pe pantalonii lui Merlin, I did it!”.

Vreo două-trei ore. Atât m-a ținut starea de beatitudine, după care m-am blazat și vechiul meu ”prieten”, gândul ”eh, ce mare scofală, în definitiv” s-a insinuat.

Puține ”ghionturi” erodează mai rău încrederea în sine așa cum o face perfecționismul. Și dacă semințele lui sunt plantate de când îți amintești a fi pe lume, nici că mai scapi de el vreodată.

Culmea, se pretinde a fi prietenul tău. Doar a fi perfecționist înseamnă să-ți dorești să fii mereu mai bun, nu? Ce poate fi greșit în asta?

Ei bine, o mulțime de chestii, aș zice acum, la cei aproape 45 de ani. In a nutshell, perfecționismul îți răpește bucuria oricărei realizări. Pentru că indiferent cât de mare ar fi oul pe care l-ai făcut, oul făcut de altcineva ți se va părea mereu mai mare și mai strălucitor. Te uiți la oul tău, pentru care ai muncit și de care te-ai bucurat în primele momente, dar care dintr-odată nu mai pare cine știe ce.
Așa că te-apuci să muncești pentru altul, numai pentru a ajunge la același rezultat. Asta-n cazul fericit în care izbutești să-l obții.

Am dat întâmplător peste imaginea de mai sus și-am stat să reflectez cât de adevărată e. Am detaliat acum multă vreme parcursul meu în primii ani; dar nici la actualul serviciu n-a fost mereu ușor, ba dimpotrivă. În primul an nu dormeam noaptea de stres, în cel mai propriu sens al cuvântului. Visam vagoane, probleme, nu știu dacă apucam 3-4 ore de somn puse cap la cap.
Mi-a trecut prin minte de multe ori gândul să renunț, să caut altceva. Am strâns din dinți și mi-am spus că dacă aș renunța, tot chinul de-a mă fi străduit să învăț a fost degeaba.
Îmi ascultam colegii discutând despre câte-un caz sau altul și mă simțeam cea mai tâmpită ființă din Univers. Când vreodată o să fiu în stare să înțeleg și eu chestiile astea? mă întrebam, în ciuda faptului că eram permanent încurajată și mi se spunea să am răbdare, că e nevoie de timp, că mă descurc bine, că voi continua să acumulez.
Și iar îmi venea să renunț.
Și iar nu renunțam.

Între timp pot purta fără probleme acel gen de discuții, de multe ori am și soluții, ne consultăm reciproc, sunt acolo unde cu niște ani în urmă credeam că n-o să fiu niciodată.
Aș avea destule motive să fiu mândră de mine, doar că ”prietenul” meu, perfecționismul, are grijă să-mi aducă permanent aminte de realizările altora, care invariabil le fac pe ale mele să pălească.

Teoretic, știu că n-ar trebui să mă compar cu nimeni, decât cel mult cu mine însămi.
În practică însă...

Poftiți la restaurant, vă rog

Mă rog, vorba vine. Adevăru-i că nu pot spune că am vreo dorință de-a păși în vreun restaurant în viitorul imediat. În ultima vreme am socializat destul de intens (mai de voie și plăcere, mai de ”noblesse oblige”) și inclusiv prin asta se explică faptul c-am dat atât de rar pe aici. Dar acum am luat o pauză de la socializare, pfiu, mă simt ca Ițic din bancul cu neamurile venite în vizită 😂😂😂 și savurez întoarcerea la rutină.

De ce vă invitam la restaurant, așadar - dacă tot m-am frăsunit prin diverse locații, am descoperit două restaurante pe care nu le știam și unde fac niște bucate atât de bune că-mi plouă-n gură și-acum. Unul grecesc și altul italian, cu o mențiune specială pentru grec. Dacă mi-ar fi zis cineva că aproape o să am orgasm gastronomic de la friptura de miel, fie l-aș fi trimis la culcare, fie, în funcție de dispoziție, să-și bage capul într-o găleată cu apă. Eu? Miel? Peste poate! Eh, dar acum a fost un bufet de tip ”all you can eat” și după ce am gustat mielul făcut de oamenii ăștia, numai că n-am căzut în găleata cu extaz. Nu știu în ce l-au îmbăiat înainte, dar se topea în gură și era atât de gustos, exact cât trebuie de rumen și aromat, mmm...

Pornind de la asta, m-am surprins făcând o scurtă trecere în revistă - ce restaurante am încercat și mi-au plăcut, unde nu țin neapărat să mă întorc și ce mi-aș dori să experimentez.

😍 Am mâncat și-aș tot mânca la un restaurant...

- grecesc, dacă tot l-am pomenit mai sus. Îmi place foarte mult mâncarea lor, mai puțin fructele de mare (deși primul și ultimul local în care-am gust caracatiță acum aproape 23 de ani tot unul grecesc era, și țin minte c-a fost bună. Habar n-am de ce n-am recidivat, dar acum nu m-aș mai aventura). Prefer souvlaki, bifteki (chifteluțe umplute cu brânză), sunt fan pe viață al sosului tzatziki și unul dintre cele mai bune deserturi gustate vreodată a fost unul cretan - o plăcintă cu brânză sărată și miere.

- indian, și asta nu numai pentru că mi-e drag Zubin*. Între noi fie vorba, Zubin cred că și-ar pune mâinile-n cap dacă ar mânca la vreun restaurant indian din Europa, unde este cunoscut faptul că mâncarea e considerabil mai puțin condimentată decât în rețetele originale. Asta e, bucătarii s-au adaptat pretențiilor locale. Pentru mine e perfectă așa ”slab” condimentată cum e, preferatele mele fiind specialitățile pe bază de pui, în special curry și jalfrezi. Și mă dau în vânt după înghețata kulfi.
(*Unul dintre hobby-urile lui Zubin este gătitul. Absolut pasionat de chili pe care-l poartă peste tot cu el într-o cutiuță, l-a scandalizat odată pe bucătarul unui restaurant franțuzesc cu stele Michelin pentru c-a presărat chili pe mâncare, iar chelnerul i-a spus bucătarului 🤭).
Și pentru că nu vreau să pun o poză generică și mi-e dor de el, iată-l în acțiune 🙂. Nu știu ce gătea acolo cu soția, dar ce bine-i stă inclusiv cu șorț 🤩.

- turcesc, deși demult n-am mai fost. În Bayreuth era un restaurant turcesc bun la care am fost de mai multe ori (preferatele mele erau vinetele umplute) și-am încercat și unul din Hamburg, dar ni s-a părut mediocru. Mie mi-a plăcut foarte mult cataiful de la ei, însă numai pentru atât nu merită să revenim acolo. Mai cercetăm, poate găsim altul mai bun.

- italian, amore mio! Nici nu știu de unde să-ncep să-mi exprim entuziasmul. Când am fost acum doi ani și jumătate pentru prima dată în Sicilia, am înnebunit de plăcerea de-a mânca orice-cu-fistic, și multe altele pe lângă. Dacă nu vă e foame, vă reamintesc ce dezmăț am tras atunci 😀.

😐 Am încercat și mi s-a părut meh la restaurantul...

- portughez. Nu m-am putut împrieteni cu bucătăria lor, poate de unde au 365 de feluri de mâncare pe bază de cod. 365, pe barba profetului. Și nu-mi pot imagina un pește mai fad și mai lipsit de orice chelcășoz decât codul, indiferent de modul în care ar fi preparat. OK, n-am gustat 365 de mâncăruri de cod, păcatele mele, dar cele 3-4 mi-au fost de-ajuns.

- maltez. E așa și așa, în general gustos dar nimic demn de reținut. Și nu-mi place, dom'le, carnea de iepure.

- o să includ aici și restaurantul chinezesc. Nu-mi displace, dar nu e genul de restaurant pe care să-l caut, nu e tipul de mâncare de care să-mi fie poftă sau dor sau ambele. Poate n-am găsit unul unde să se gătească mai conștiincios, cu toate că am încercat mai multe și nu mi-a displăcut niciunul. Dar nici n-a fost ceva memorabil.

☺️ Aș încerca măcar o dată un restaurant...

- japonez. Sunt foarte neinformată referitor la Japonia în general, iar în ce privește bucătăria spre rușinea mea nu prea știu nimic în afară de sushi (care-mi place).

- libanez. De când am citit într-o carte că bucătăria libaneză ar fi un melanj perfect între bucătăria mediteraneeană și cea arăbească, am devenit curioasă. Poate mă-nșel, dar îmi imaginez un caleidoscop de gusturi, arome, texturi și chiar culoare, sănătoase și prietenoase cu domnul colesterol.

- african (care e diferit de cel libanez, din ce-am constatat, probabil mai generalist 🤓). Nu știu de unde și până unde, însă mi-aș dori să încerc, deși am convingerea că însuși conceptul de restaurant african e unul foarte generic; există specialități etiopiene, zanzibareene, tanzaniene, nigeriene și cine știe câte altele...

Da' știu că ne-am ospătat în articolul ăsta. Cred că e timpul să comitem o salată gospodărească 😀.