Despre acasă și amintirea unei prăjituri 🍓

Săptămâna trecută, Andreea (al cărei blog îl citesc de peste un deceniu și pe care am avut și bucuria s-o întâlnesc personal) a scris un articol care nu doar că mi-a mers la suflet, ci m-a și inspirat. Este vorba de semnificația lui ”acasă”, din perspectiva cuiva care a emigrat de mulți ani.
Am citit, am reflectat, am evocat amintiri și trăiri sufletești.

În ceea ce mă privește, acasă este și va fi pentru totdeauna acolo unde este omul meu. Cel mai plăcut sunet din lume este acela al cheii în ușă, anunțându-i sosirea. A fost acasă și în garsoniera pe care am închiriat-o în București, și în mansarda din Bayreuth unde aveam dușul în bucătărie, și în locuințele din anii următori. Iar în apartamentul pe care l-am cumpărat sunt mai acasă decât oriunde am fost vreodată în viața asta (și aici am inclus și apartamentul din Piatra Neamț, în care mi-am trăit primii 18 ani de viață). 

Dincolo de toate acestea, Germania este țara care mi se potrivește cel mai bine și unde mă simt cel mai confortabil. Am scris mai demult un articol în care enumeram principalele motive pentru care o iubesc; și chiar dacă în unele privințe lasă de dorit (cum ar fi, mai nou, medicina preventivă, impozitarea suplimentară a celor care nu au copii și alți câțiva ghimpi), nu mi-am schimbat părerea sau sentimentele în privința ei. Scăderea nivelului de trai și imigrația scăpată de sub control sunt două dintre marile probleme actuale, dar am încredere în Friedrich Merz, cel mai probabil viitorul cancelar, care a promis că va căuta soluții.
(Off topic și nu prea: ieri, conservatorii şi partidul de centru-stânga, SPD, au anunţat că au ajuns la un acord de principiu pentru formarea guvernului. Iar asta e cea mai bună veste pe care-am fi putut s-o primim în situația actuală).

Spuneam mai sus de-o amintire. Ușor naivă, aș zice, sau poate chiar mai mult decât ușor, dar pe mine mă înduioșează, în același timp confirmându-mi câteva chestii.

Era în 2006 și venisem în concediu la dumnealui jupânul. Încă nu eram căsătoriți, dar știam de-o bună bucată de vreme că vrem să ne petrecem restul vieții împreună, ceea ce făcea ca relația la distanță să fie mai ușor de dus. Și într-una din zile, am intrat să luăm micul dejun într-o cafenea. Una absolut banală, de altfel, genul de Bäckerei & Konditorei (Brutărie & Cofetărie) pe care le vezi la orice colț de stradă în fiecare oraș sau sat german).
Înăuntru mirosea bine, a pâine caldă și-a cafea proaspătă. Am luat câte un sandviș, un suc, o prăjitură și-o cafea. Fără nicio exagerare, acel mic dejun a fost pentru mine o revelație.

Sandvișul era cât se poate de simplu: o chiflă cu o felie de cașcaval și roșii. Atât, dar nici că ar fi fost nevoie de mai mult. Chifla era caldă, exact cât trebuia de crocantă și se ”împrietenise” minunat cu brânza, ușor topită datorită pâinii calde.
Cafeaua era excelentă.
Sucul era proaspăt stors, nu ”natural” de la cutie.
Dar prăjitura, ei bine... a fost o revelație.

Nu mai mâncasem niciodată ceva asemănător. Căpșunile aromate și dulci-acrișoare făceau un tandem savuros cu stratul de cremă de vanilie pe care se odihneau. Pandișpanul era fraged și cu gust neutru, lăsându-le căpșunilor și vaniliei posibilitatea de-a se pune în valoare. Per total o prăjitură într-un echilibru perfect de gusturi și texturi, care mergea la fix alături de cafea.
- Practic, nimic din ce avem pe masă nu este ieșit din comun, i-am spus omului. Dar cât de bun e fiecare în parte!
- Îți imaginezi cum e să-ți începi fiecare zi așa?
M-am gândit la asta.
- Știu că e naiv și total nerealist ce spun, dar într-o țară în care poți mânca așa ceva în fiecare zi n-ai cum să fii nefericit...
(Paranteză: evident că ceea ce zisesem era naiv și chiar nițel stupid, o știam chiar în momentul ăla. Și la fel de evident, nimeni nu mănâncă așa în fiecare zi. Însă ideea era cu totul alta și se referea mai degrabă la lucrurile simple, banale și-n același timp minunate la care puteam avea acces și pe care abia începeam să le aflu. Tot în aceeași categorie se încadra și-o apă minerală cu aromă de cireșe, ceva ce n-aș mai bea acum, dar atunci a fost și ea o revelație). 

Prăjitura cu căpșuni are și-n ziua de azi o semnificație specială pentru mine (independent de asta, continuă să-mi placă la fel de mult). Îmi amintește de momentul acela în care am întrezărit un minuscul aspect din viața de zi cu zi în această țară. Și de faptul că mi-a plăcut ce-am văzut, iar timpul mi-a dat, din fericire, dreptate.

Turnul Babel există, prieteni

Nu, că pe asta trebuie să v-o povestesc.

Din motive obiective, zilele astea s-au reunit la noi colegi de la sediile din Franța, Italia și Marea Britanie. Și cum lucram noi azi (”cu aprindere, la o întreprindere”, vorba unor clasici), pană de curent.
Câte șanse sunt ca, practic în același moment, să se audă la unison:
- Scheiße!
- Oh, shit.
- Putain de merde!
- Porca miseria!

Yours truly și un coleg polonez făceam opinie separată, dar numai în aparență. De fapt, ne exprimaserăm în germană. Păi hai să ne aliniem trendului în graiul nativ.
- Kurwa! a postulat respectivul cu promptitudine, apoi s-a întors spre mine: parcă aveați voi o vorbă cu gâtul... sau gâții?

Păi n-avem noi? 😀 Interesant a fost s-o explic apoi și celor care o auzeau pentru prima dată (adică majoritatea). La drept vorbind nu prea am știut mai mult decât s-o traduc, ca de altfel și-n cazul expresiei cu ceapa, pe care de asemenea le-am explicat-o și-n ambele cazuri lumea a întrebat dar de ce neapărat asta și nu altceva 😀.

Chiar așa: de ce e ”ceapa mă-sii” și nu ”usturoiul mă-sii”? Sau ardeiul, sau fasolea, sau varza? Sau, știu și eu… păstârnacul mă-sii? 🙄

Mai târâș, mai grăpiș

Sunt în zonă și în același timp mai mult nu sunt decât sunt.

Nu s-a întâmplat nimic grav, slavă Domnului. Dar în multe privințe, primele două luni ale anului n-au fost ușoare și sunt epuizată.
Iar un indiciu clar este că am scris destul de puțin. Când toate merg strună scriu mult, că am inspirație, vervă, chef. Când nu... nu.

La muncă, volumul de lucru continuă să fie imens. Chiar îi spuneam zilele trecute omului meu că-n toți anii de când sunt în firma asta n-am avut niciodată atât de mult de lucru ca-n săptămânile astea. Și speranțe de îmbunătățire nu prea se arată, cel puțin nu pe termen scurt.

În plan personal continuu să mă lupt cu niște demoni de care sperasem că am scăpat, dar care, ei bine, periodic sunt determinați să-și demonstreze atașamentul față de mine 🤨. Și de când a început anul, pot spune că s-au dovedit destul de harnici.

Tot weekend-ul am fost acompaniată de o sâcâitoare durere de cap, față de care inclusiv Nurofenul românesc s-a dovedit neputincios. (Da, românesc, mai exact Nurofen Express Forte. Nimic din ce se găsește aici fără rețetă nu-l echivalează din punct de vedere al eficienței. De fiecare dată când mergem în țară ne aprovizionăm, iar când ne vizitează cineva rugăm să ni se aducă. De cele mai multe ori works like a charm, dar nu și de data asta).
Azi încaltea am stat toată ziua în pat în compania unui roman polițist de Holly Jackson. Nimic pretențios, dar nu pot mânca Nurofen ca pe bomboane și măcar mi-a distras eficient atenția.
Cât despre cum stau cu somnul... să fim milostivi și să tragem perdeaua, cum ar zice Mark Twain.

Or veni și vremuri mai bune. La noapte sunt Oscarurile, îi țin pumnii lui Ralph Fiennes și dacă mă simt mai bine zilele următoare, forfecăm niște rochii 😉.

82.5% 🖤❤️💛

Aceasta a fost prezența la vot la alegerile parlamentare desfășurate ieri în Germania. Un record absolut, cel mai ridicat nivel de prezență la un tur de scrutin înregistrat de la căderea Zidului Berlinului. O diferență remarcabilă față de 2021, când prezența a fost de asemenea semnificativă (76.4%).

Între timp, rezultatele se cunosc. Uniunea Creștin-Democrată (CDU/CSU) a ieșit pe locul întâi cu 28,5% din voturi, păstrând astfel Germania pe traiectoria europeană și Friedrich Merz, liderul Uniunii, este cel mai probabil viitorul cancelar. AfD, partidul de extremă dreapta, a ieșit pe locul al doilea, cu 20.8% - un procent foarte, foarte ridicat. Totuși, absolut nicio surpriză aici. Este un rezultat pe care sondajele îl anticipau de câteva săptămâni deja. Predictibilitatea asta e o binecuvântare; înseamnă că sondajele sunt de încredere. Răspunsurile au fost în cea mai mare parte oneste și de aceea oamenii au știut ce vine.
Și tocmai pentru că era de așteptat să fie așa, am stat cu mari emoții toată ziua. Urmăream de dimineață actualizările periodice referitoare la prezență și vedeam cum cifrele cresc și tot cresc. Nu poate fi rău, mă gândeam, dar mă temeam de fragmentarea voturilor. 

Cu mai bine de opt ani în urmă, când am devenit cetățean german, am fost îndemnată să-mi exercit proaspăt dobânditul drept de vot. Și de-atunci am făcut-o de absolut fiecare dată, cu recunoștință și cu sentimentul datoriei față de țara mea adoptivă.
Ieri însă, pentru prima dată de când votez în Germania, mi-a fost frică. Știam că voturile pentru AfD vor fi foarte multe. Întrebarea care se punea era dacă celelalte vor fi suficient de multe pentru a le contracara.
Iar poporul german s-a mobilizat ca niciodată până acum. Educația civică, simțul responsabilității și foarte probabil, teama (da, teama) i-au scos pe oameni din case și i-au adus la urne.

Ușor cu siguranță nu va fi și în primul rând se impun abordate două dintre cele mai mari probleme: scăderea nivelului de trai și imigrația scăpată de sub control. Acestea sunt principalele cauze ale creșterii extremei drepte, iar Friedrich Merz promite că se va concentra să găsească soluții. Chiar dacă rezultatele nu sunt cele așteptate (CDU/CSU spera la un procent cu 3 în față), suntem totuși 14.158.432 de oameni care i-am votat. Să avem nădejde.

Indubitabil, este un progres enorm pentru AfD. Însă, cum bine a zis cineva: AfD a câștigat destul încât să nu poată fi ignorat, dar nu suficient încât să fie nevoie de el. Iar asta s-a văzut bine aseară, când Alice Weidel (lidera AfD) spunea că partidul ei ”întinde mâna” și că ea e gata să intre în coaliție cu absolut orice partid. ”Cu cine?”, a întrebat-o reporterul, ”niciunul dintre partidele mari nu vrea să se coalizeze cu dumneavoastră”. Superb 😁.

Am mai spus-o: iubesc Germania, cu toate bunele și mai puțin bunele ei. Drumul va fi lung și greu (mai ales dat fiind actualul context internațional), dar am încredere că vom răzbi. Și uitându-mă la procentul din titlu, simt că niciodată n-am fost mai mândră de cea de-a doua țară a mea așa cum am fost ieri.

Un serial abandonat și-un film care-ar fi putut fi extraordinar

La prânz am fost la vot, apoi am chibițat cu niște prieteni și-acum încerc să nu mă mai gândesc la rezultate. Am făcut tot ce ținea de noi. Rămâne speranța.

Și ca să-mi iau gândul de la ce va ieși, hai să vorbim despre ce ziceam deunăzi - un serial pe care l-am abandonat și un film care până-n ultimul moment a fost excelent. După care, hm, n-a mai fost.

”New Amsterdam” (2018-2022)
Mie-mi plac serialele cu tematică medicală. Am văzut ”Spitalul de Urgență”, ”Dr. House” (despre care am scris) și ”The Good Doctor” (despre care de asemenea am scris). Mi-au plăcut foarte mult și pe fiecare l-am revăzut ulterior, cel puțin în bună parte. De aceea am început cu mari speranțe ”New Amsterdam”.

De la primele episoade mi s-a părut mai... cum să spun, mai lipsit de consistență decât celelalte trei seriale menționate mai sus. Personajele nu mi se par bine individualizate. Ok, îmi plăceau Max (directorul), Iggy (medicul psihiatru), Vijay (neurologul) și Reynolds (cardiologul). Patru din șase nu-i tocmai rău, s-ar putea spune. Dar ei nu sunt suficienți pentru a salva un fir epic dezlânat și niște aspecte care par să țină de o agendă politică a incluziunii obligatorii / forțate.
Dr. Sharpe (oncoloaga) e pur și simplu neplauzibilă. În primă fază e prezentată ca un fel de influenceră interesată mai mult de călătorii în scopul colectării de fonduri și mai puțin ca doctor, iar tranziția ei către medicul implicat și empatic pare forțată. Eu n-am reușit să văd niciun pic de profunzime la ea.
La fel de antipatică e și Dr. Bloom. În primul rând, mi se pare al naibii de ciudat că șefa secției de Urgențe este dependentă de un medicament, cam toată lumea știe și pare OK cu asta. În al doilea rând, ca medic-șef nu sari din senin pe fizioterapeutul care-ți monitorizează recuperarea după un accident. E neprofesional, total neetic și spune multe despre profilul moral al doamnei doctor.
Intriga în sine pare cam fără cap și coadă. Max vrea să revoluționeze spitalul, să reducă birocrația și să prioritizeze îngrijirea pacienților. Nobile intenții, dar dacă începi prin a concedia o secție întreagă s-ar putea să întâmpini oarece dificultăți. Și ferindu-mă de spoilere, ceea ce s-a întâmplat cu viața lui personală mi s-a părut absolut aiurea.
Și cu toate că e un aspect secundar, trebuie s-o spun: n-am găsit niciun pic de umor, deși cu siguranță ar fi fost loc. L-am abandonat după trei sezoane și foarte probabil nu-l voi mai relua. De asemenea, n-am avut absolut nicio dorință de a revedea niciun episod, nici măcar de dragul celor patru personaje preferate.

”Conclav” (2024)
Nu pot să vă spun cu câtă nerăbdare am așteptat să-l văd. Îmi plac foarte mult thrillerele istorico-religioase, iar distribuția e fabuloasă. Pe Ralph Fiennes îl admir de la ”Lista lui Schindler”, Stanley Tucci e un actor senzațional și eram curioasă de Isabella Rossellini (deși sunt conștientă că e nedrept s-o judec prin prisma mamei ei, dar cred că e oarecum inevitabil).
Afară de asta, conclavul mi se pare una dintre cele mai fascinante taine ale creștinătății. Tradiția, ritualurile vechi de secole sunt ceva ce respect și admir deopotrivă.

Nu voi da spoilere, fiindcă multă lume nu l-a văzut încă. Pot spune că Ralph Fiennes și Stanley Tucci sunt extraordinari and some more 🙂. Mi-au plăcut amândoi mult, mult. Sper ca la decernarea premiilor Oscar de anul acesta Fiennes să primească, în sfârșit, ceea ce e al lui. Personal, n-am văzut însă nimic ieșit din comun la Rossellini. Desigur, eu nu sunt critic și admit că e foarte posibil să mă-nșel; dar ca profan consumator de filme, nu înțeleg de ce să fii atât de aclamată pentru câteva minute în care ai făcut pe dura și intransigenta.

Din punct de vedere al producției și al interpretării, filmul este o capodoperă. Cei mai mulți dintre noi nu avem de unde să știm cum se petrec în realitate lucrurile în timpul unui conclav, dar e plauzibil să credem că-n mare parte sunt așa cum ni se arată în film. Tocmai de aceea este un minunat prilej de-a ne uita pe gaura cheii, cum se spune, la ceea ce se întâmplă în Capela Sixtină în timpul consultărilor și votului pentru desemnarea următorului Suveran Pontif.

Ultimele secvențe din film sunt însă... hai să spunem, foarte-foarte-foarte discutabile. Cel puțin la fel de discutabile precum decizia studiourilor Disney de a distribui o actriță creolă în rolul Albei ca Zăpada. În esență, nu e greșit; dar basmul este despre o prințesă cu pielea albă ca zăpada (d'ohh) și păr negru ca abanosul. În opinia mea, unele lucruri trebuie să rămână așa cum sunt, nu schimbate de dragul unui fals sentiment al incluziunii. Dacă vreți, e cam aceeași situație ca a cotelor de gen, despre care am bombănit anul trecut.

De miniseria cu Robert De Niro încă nu m-am apucat, dar făgăduiesc să povestim despre ea de îndată ce o termin.

Salată de weekend (63)

După cum vedeți mă frichinesc să înfăptuiesc o salată, dar la halul de epuizare în care mă găsesc, vă dau legumele și poftiți de vă înfruptați 🫑 🧅🥒 🍅🥬.

🫑 La serviciu zici că suntem sub stare de asediu. Proiecte de început de an, reorganizare de portofolii, lume multă cu idei încă și mai multe, una mai țunțurlie ca alta. În ultimele două săptămâni am prestat mai multe ore suplimentare decât în ultimii doi ani luați la un loc și deocamdată nu sunt semne că situația se va relaxa prea curând. Cafeaua și magneziul să trăiască 🥳. Da' și când om scăpa de avalanșa asta, pre mulți vom popi!

🧅 Chestia asta numai dietetică nu e, dar țin să vă informez că am experimentat și eu cel mai mainstream dulce al momentului, ciocolata Dubai. Sunt snoabă, recunosc, asta sunt și-aici mă termin. Și mi-a plăcut (n-avea cum altfel, din moment ce e cu fistic 😀), dar cam scumpă, frate...

🥒  Îmi picaseră ochii pe-o discuție despre reciclare și-am făcut ochii cât farfuriile aflând că mulți oameni nu spală recipientele înainte de-a le arunca. Borcane de dulceață, sticle de bulion sau cu tot felul de sosuri... mulți le aruncă murdare. Nu știu, mie mi se pare o chestie de elementar bun-simț să-ți speli recipientele înainte de-a le duce la tomberonul dedicat. Mno.

🍅 N-am idee cum trebuie îngrijit busuiocul. Am avut două busuioace acasă (da, ăsta e pluralul, chiar dacă sună cam bolovănos), ambele s-au prăpădit. Le-am îngrijit cât de bine m-am priceput: să le ud suficient fără să ”băltească”, să aibă lumină dar să nu fie expuse direct la soare, să aibă temperatură optimă. Au fost ok o vreme, după care s-au ofuscat și s-au uscat brusc. Mi-a părut rău. Am mai avut unul la birou (nu mai știu exact proveniența) și m-am ocupat de el cu drag o vreme, până când s-a supărat și ăsta și s-a uscat subit. Practic, vineri l-am lăsat cu frunze multe și verzi, luni l-am găsit cu un sfert din ele și alea pe ducă, restul fiind uscate și căzute deja.
Mă enervează că nu înțeleg, am de ani de zile flori care sunt vesele și înfloresc cu entuziasm, așa că nu-mi dau seama ce fac greșit. Sunt o exterminatoare de busuioace 😒.

🥬 În ultima vreme am început (și abandonat) un serial și-am văzut un film care m-a lăsat mofluză. E vorba de ”New Amsterdam”, respectiv de ”Conclav”. Povestim despre ele zilele viitoare. Între timp, constat că pe Netflix a apărut o miniserie nouă cu Robert De Niro și ABIA AȘTEPT să m-apuc de ea 🤩.

”Al Pacino - Sonny Boy” (autobiografie)

Nu știu cum să încep această recenzie altfel decât prin a spune că pentru mine Al Pacino este mai mult decât un actor care-mi place foarte mult; mă impresionează, mă copleșește, mă trântește la pământ și mă urcă la cer, într-o tornadă de trăiri și emoții. Respectul pe care-l am pentru el este imens. Nu am văzut niciodată monologuri mai pline de forță decât ale lui și pentru mine el întruchipează definiția expresivității.

Autobiografia ”Sonny Boy” (al cărei titlu reprezintă un nume de alint folosit de mama lui, care se inspirase dintr-un cântec al anilor '30) nu este prima carte despre Al Pacino pe care o citesc. În urmă cu aproape 15 ani am citit un volum de interviuri pe care i le-a acordat jurnalistului american Lawrence Grobel, care mi-a plăcut foarte mult și regret că n-am scris despre el la vremea respectivă. Acum, după ce am parcurs și autobiografia, concluzionez că ar trebui să recitesc interviurile. Fiindcă în ele Pacino a dezvăluit, de multe ori indirect, incomparabil mai multe detalii personale decât a făcut-o în acest volum de aproape 400 de pagini.

Nu că asta ar fi fost ceva de neanticipat pentru mine. Știam despre el că e foarte discret în ceea ce privește viața personală și aș fi fost surprinsă dacă s-ar fi apucat să dea din casă, respectiv dacă aș fi găsit ”picanterii” în cartea asta. Nu e genul lui.

Cu toate astea însă, nu se poate spune că nu și-a deschis sufletul. Parcurgându-i scrierea îl descoperi ca fiind un tip realist, al cărui drum spre vârf a fost unul abrupt și care, inclusiv pe culmile gloriei, a rămas cu picioarele pe pământ. Am zâmbit a ”știu cum e!” aflând că una dintre marile sale pasiuni este lectura și că petrecea uneori câte cinci ore citind într-o cafenea și având drept pretext o singură ceașcă de cafea, pentru că asta era tot ceea ce-și putea permite. Citea cu plăcere Hemingway, Shakespeare și Cehov. Începuturile nu i-au fost deloc ușoare (”în anii aceia intram într-o bibliotecă în primul rând pentru că acolo era cald”, povestește el), chiar dacă la nivel personal nu i-a lipsit afecțiunea familiei, în ciuda divorțului timpuriu al părinților și al absenței tatălui din viața lui.
Și-a petrecut prima parte a vieții în Bronx, iar modul în care descrie această etapă este aproape cinematografic. ”Vedem” cu ochii minții străzile și ghetourile din Bronx, făcându-ne astfel propria imagine despre prietenii lui Cliffy, Bruce și Petey, care însă n-au putut supraviețui vieții dure din New York și mediului compromis în care erau siliți să trăiască: toți trei au murit din cauza unei supradoze, înainte de-a fi împlinit 30 de ani. ”Faptul că mie nu mi s-a întâmplat același lucru”, scrie Pacino, ”se datorează numai mamei mele”.

Toți îl cunoaștem pentru monumentalele roluri din ”Nașul”, ”Parfum de femeie”, ”Scarface”, ”Avocatul Diavolului” sau ”După-amiază de câine”; realitatea este însă că Pacino e-n primul rând un actor de teatru (preponderent Shakespeare), ceea ce explică profunzimea și intensitatea monologurilor sale. Dragostea vieții lui a fost scena și chiar ca actor confirmat la Hollywood, s-a întors la teatru ori de câte ori a avut posibilitatea. Tot datorită acestei pasiuni a acceptat și emblematicul rol al lui Shylock, din filmul ”Neguțătorul din Veneția” (2004).

Aș minți să spun că n-am dat paginile cu oarecare nerăbdare, vrând să ajung cât mai repede la relatările despre ”Nașul”. Rolul lui Michael Corleone se datorează în exclusivitate lui Francis Ford Coppola, deoarece nefiind un ”nume mare” studiourile Paramount nu-l voiau și după primele săptămâni de filmare chiar intenționau să-l concedieze. Partea asta din carte mi-a plăcut enorm și cu voia voastră, voi face un scurt rezumat.

Scena din ”Nașul” (I) care i-a salvat rolul

La drept vorbind, în primă fază Paramount respinsese cea mai mare parte din distribuția propusă de Coppola. James Caan (Santino Corleone), Robert Duvall (avocatul Tom Hagen) fuseseră inițial refuzați. ”Pentru Dumnezeu, până și pe Marlon Brando îl refuzaseră”, scrie Pacino, care nu-și făcea mari speranțe pentru rol, mai ales în situația respectivă. Din fericire, unul dintre prietenii lui le-a dat directorilor o casetă cu o scenă de opt minute din filmul ”The Panic in Needle Park”, realizat în 1971 și în care avusese rolul principal; după ce au vizionat-o, au acceptat să-i acorde o șansă.
Problemele nu se încheiaseră însă. Ne amintim că primele scene din “Nașul” sunt cele de la nunta lui Connie, iar Michael, în uniformă militară și însoțit de Kay (Diane Keaton), e stingher și pare a nu-și găsi locul. Nu era o întâmplare, Pacino știa foarte bine ce face fiindcă studiase rolul extrem de amănunțit. Michael nu era ”menit” unei cariere în Mafia, tatăl lui nu-și dorea asta pentru el și tocmai de aceea lasă impresia că nu se încadrează în decorul general și e mai degrabă retras și inexpresiv. Evoluția lui va începe o dată cu atentatul asupra lui Vito Corleone și va fi un proces de durată, culminat cu uciderea capilor celor cinci familii din New York, cu care se încheie filmul.
Or, Pacino știa toate astea și exact așa a început să-și construiască personajul. ”În concepția mea, Michael venea de nicăieri și urma să crească în timp”, spune Pacino. Directorii Paramount nu i-au înțeles strategia, l-au considerat șters și lipsit de carismă și erau cât pe ce să-l dea afară. A fost momentul în care Coppola a intervenit decisiv și a devansat cu câteva zile planul, filmând mai repede scena din restaurant în care Michael îi împușcă pe Sollozzo și McCluskey. Este una dintre scenele-cheie din film, marcând transformarea lui într-un mafioso. Întrebarea era dacă Pacino va reuși să transmită schimbarea asta pe ecran.
Între timp, știm cu toții răspunsul. Coppola nu a admis niciodată explicit care a fost motivul pentru care a devansat programul, dar cert este că după ce au vizionat scena din restaurant, șefii Paramount s-au răzgândit și l-au păstrat în film. Restul, cum se spune, este istorie. Una extraordinară, aș adăuga, despre care Al Pacino își amintește cu deosebit de mult drag. În special despre relația lui cu John Cazale (pe care-l consideră un actor de geniu), Robert De Niro și Diane Keaton, care i-au devenit prieteni apropiați.

”Ceea ce este fenomenal în actorie”, scrie Pacino, ”este că faci ceva ce nu e real și în același timp, este. Ca actor trebuie să trăiești cu adevărat rolul pe care îl joci, pentru a putea să-l transpui în film”, adaugă el, exemplificând cu faptul că, în perioada în care căsnicia lui Michael și a lui Kay se deteriorase, a menținut distanța față de Diane Keaton (la care altminteri ținea foarte mult și cu care a avut și o relație romantică), pentru a-i fi mai ușor să intre în rolul soțului înstrăinat.

În rolul lui Tony Montana (Scarface)

Cu atât mai curioasă am fost să citesc despre rolul din ”Parfum de femeie” care i-a adus, în cele din urmă, premiul Oscar (la cea de-a opta nominalizare). Spre oarecum neplăcuta mea surpriză a trecut foarte repede peste asta și din ceea ce a scris se poate concluziona că rolul lui preferat a fost cel al lui Tony Montana din ”Scarface”, deși vorbește mult și despre alte pelicule reprezentative pentru cariera lui (”După-amiază de câine”, ”Heat” - unde a jucat cu Robert De Niro și au improvizat amândoi celebra scenă de la masă, ”Serpico”, ”Sea of Love” sau ”Carlito's Way”).

Evocă pe scurt momentul în care Jodie Foster l-a anunțat drept câștigător al Oscarului, spunând că exact cu o secundă înainte a simțit că this is it, momentul său venise, în sfârșit 🙂. Și menționează emoția și recunoștința pe care le-a simțit văzând că întreaga sală s-a ridicat și îl ovaționează în picioare 😊. (Am urmărit filmulețul pe Youtube și m-am topit văzându-l cât a fost, într-adevăr, de emoționat).

Cum spuneam la început, vorbește foarte puțin despre viața lui personală, dar nu se sfiește să aducă în discuție alcoolismul (pentru care a făcut psihoterapie, fiindcă întrunirile de la Alcoolicii Anonimi n-ar fi fost o soluție în cazul lui, el nefiind deloc anonim) și problemele de ordin financiar (cauzate de un manager corupt, dar și de faptul că Pacino era în general destul de neatent la aspectele astea).

Am scris mai mult decât aveam de gând și considerabil mai puțin decât mi-aș fi dorit. La finalul acestei cărți, pot spune că am ajuns să-l cunosc un pic mai bine pe Al Pacino, fiindcă prin tot ceea ce a scris ne-a povestit despre el, chiar dacă referirile la viața personală sunt puține și ambigue. Este o carte mai mult despre actor și mai puțin despre om. După cum cred că i-a fost și planul.
 

În final, vă las cu:
- o recomandare: aceia dintre voi cărora vă plac audiobook-urile (nu e cazul meu), ați putea încerca audioobookul. De ce? Simplu: este citit chiar de Al Pacino. Acele intonații, acea voce 🙂.
- un ”food for thought”, vorba americanilor: rolul vieții lui a fost cel al lui Michael Corleone. Ei bine, bunicii lui materni (care emigraseră în Statele Unite de tineri) proveneau din Sicilia, mai precis din satul... Corleone 😉.

Zece ani de veșnicie

”Vreau să mă duc acasă”, mi-a spus, când am vorbit la telefon în seara aceea.
Nu știam că era pentru ultima dată când o auzeam. Nu știam ce să-i răspund la asta.
”Vreau să mă bag în pat”.
”...”
”Vii să mă ajuți?”
”Da, mama, o să vin”.

Și cândva în cursul nopții, a plecat acasă.
Iar eu am venit. Două zile mai târziu, ca s-o petrec pe cel din urmă drum.

Sunt zece ani de când mama e călătoare în alte lumi.

Am trecut prin durerea aceea care rupe bucăți din suflet, mi-a fost un deșert de dor, am înotat într-un  ocean de regrete și de ”cum ar fi fost dacă”-uri.

Acum a rămas doar nostalgia.

Cu adevărat și din tot sufletul, simt că nu a plecat de tot. Încă am momente când vorbesc cu ea privind-o în fotografia din bibliotecă, din care mă veghează.

Imaginea e din ziua în care m-am căsătorit și este una dintre fotografiile mele preferate cu ea. Îmi pare încă atât de aproape. Așa cum și e, de fapt.

Când au trecut totuși zece ani?

Dacă aș fi în Piatra Neamț astăzi, aș merge la cimitir. Aș privi când fotografia de pe cruce, când cerul spre care și-a luat zborul în urmă cu un deceniu și, ca de fiecare dată când sunt singură la mormântul ei, am asculta împreună ”Stay Another Day”, o melodie care-i plăcea foarte mult.

 

 

Atât de multe lucruri pe care nu i le-am spus.
Atât de multe locuri în care mi-aș fi dorit să mergem împreună.
Atât de multe pe care nu a apucat să le vadă, să le știe, să le cunoască.

Îmi pare atât de rău pentru tot ceea ce n-am trăit cu ea. N-o să înțeleg niciodată de ce a trebuit să fie așa.

N-aș fi crezut că mai am de unde-o plânge, dar închei textul ăsta în lacrimi, în timp ce ascult piesa asta iar și iar:



Dormi în pace, mami.

”Doamne, fă-i nemuritori, pe părinții care mor...”.

”Apple Cider Vinegar” (2025) - o poveste adevărată bazată pe o minciună

Tocmai am terminat de văzut această miniserie inspirată din realitate și atât de tare m-a putut scandaliza că e musai să mă aștern pe scris, deși inițial avusesem alt articol în plan pentru astăzi.
Dar după ce am vizionat cele șase episoade în care se devoalează enormitatea înșelătoriei comise de Annabelle (Belle) Gibson (bloggeriță / influenceriță și ce naiba mai pretindea că e, în afară de ceea ce era de fapt: o escroacă), simt nevoia să-mi exprim indignarea.

Vedeți voi, după capul meu există escrocherii și escrocherii. Una e să păcălești niște oameni care, să zicem, vor să facă și mai mulți bani decât au deja și-n aroganța lor, nu sunt atenți la detalii; și cu totul altceva este să păcălești niște oameni disperați, aflați în șah sah cu unul din cei mai teribili adversari care vor fi existat vreodată: cancerul. Prima e reprobabilă, a doua însă... nu, nu cred că există un cuvânt care să descrie o asemenea monstruozitate.

La începutul lui 2010, australianca Belle Gibson (interpretată de Kaitlyn Dever) era o adevărată vedetă în mirajul wellness-ului și al dietelor sănătoase. Am spus ”miraj” pentru că - deși conceptul de wellness este unul inofensiv și, folosit corespunzător, cât se poate de benefic - în cazul de față a fost doar paravanul unei imense înșelătorii. Pe scurt, Gibson a pretins că suferă de o foarte gravă formă de cancer cerebral și că este în remisie de ani de zile, exclusiv datorită medicinei holistice.

Foarte mulți oameni au crezut-o și timp de câțiva ani succesul ei a fost fulminant. A conceput o aplicație numită ”The Whole Pantry”, care-n doar prima lună după lansare fusese descărcată de 200.000 de ori. De asemenea, a scris o carte de bucate care i-a fost publicată de prestigioasa editură Penguin Books și a fost curtată de Apple pentru o colaborare în vederea includerii aplicației sale în noul lor gadget Apple Watch, care urma să fie lansat în aprilie 2015. Nivelul de celebritate pe care-l atinsese era incredibil și banii curgeau.

Între timp oamenii îi dădeau crezare și, diagnosticați cu diferite forme de cancer fiind, alegeau să respingă tratamentele medicale alopate și să călătorească în tot felul de retreat-uri dubioase din America de Sud unde, pentru sume ridicol de mari, erau puși să se alimenteze numai cu fructe, legume și sucuri (13 pahare mari zilnic) și să facă în fiecare zi minimum două clisme cu cafea. Scopul fiind detoxifierea și purificarea organismului, chipurile. O dată pe săptămână se reuneau în ”sesiuni vindecătoare” încheiate cu lansarea unor baloane roz, optimism, învingem, ”plătiți cash sau cu cardul”?

Niciunul dintre pacienți nu s-a vindecat. Mai devreme sau mai târziu, cei mai mulți dintre ei au înțeles că ”terapia” nu putea funcționa și s-au întors spre medicina clasică. Uneori a fost prea târziu, erau în metastază și nu li se mai puteau recomanda decât protocoale paliative. Alții, ceva mai norocoși, au putut să reia tratamentul propriu-zis.

În stânga adevărata Gibson, în dreapta actrița Kaitlyn Dever

Ceea ce mi s-a părut încă și mai monstruos decât asta (da, se poate și mai rău) e faptul că promitea donații și nu le trimitea niciodată. Foarte mulți oameni s-au bazat pe ajutorul ei, care însă nu a venit în ciuda promisiunilor și când o sunau le bloca numerele de telefon, iar la mesaje sau Emailuri nu răspundea. Groaznic este și faptul că acțiunile ei au aruncat suspiciuni și asupra unei familii care avea un băiețel cu adevărat grav bolnav; Gibson a menționat băiețelul în cartea ei și-a dat de înțeles că este ”foarte implicată pentru a-l ajuta”, iar când a fost demascată, părinții au fost suspectați că sunt implicați în înșelăciune. Copilul avea o pagină de Facebook pentru donații în vederea unor tratamente inovatoare, dar din cauza scandalului în care familia a fost atrasă fără voia ei, donațiile s-au oprit. Băiețelul a murit în 2017.

Bazată pe cartea scrisă de cei doi jurnaliști care i-au demascat escrocheria, miniseria este bine făcută și o recomand, chiar dacă probabil vă va enerva. Este însă o lecție despre cum soluțiile cele mai dificile sunt de obicei și cele corecte, iar dacă ceva pare prea bun pentru a fi adevărat, foarte probabil chiar așa și este. Trebuie precizat că ziariștii n-au putut să demonstreze de facto că Gibson nu era și nu fusese niciodată bolnavă; pentru asta ar fi trebuit să aibă acces la documentele ei medicale, iar așa ceva nu era posibil. Așa că au ales un alt unghi de abordare și au investigat partea referitoare la donațiile promise. Cartea se numește ”The Woman Who Fooled the World” și este mai mult decât o relatare a unei anchete jurnalistice. Se dorește, în fapt, a fi o analiză a ceea ce înseamnă influencing-ul (aflat atunci încă la început, în zorii Instagram-ului) și se atrage atenția asupra necesității unei forme de control a activității acestor influenceri.

Demascată fiind, Gibson a încercat să se apere spunând că diagnosticul care i s-a pus a fost greșit, încercând să inspire milă că a trăit ”ani de zile cu teama că va muri” și că asta a fost ”realitatea ei”. Însă nu a mai crezut-o nimeni, cu atât mai mult cu cât relativ recent declarase că are metastaze în splină și uter, iar în alt interviu acordat cu un an înainte spusese că i s-au descoperit probleme la ficat și rinichi. Practic, versiunea ei se schimba de la un interviu la altul și niciodată nu a clarificat la ce medici fusese și ce protocoale urmase. Nici n-ar fi putut de fapt, având în vedere că era perfect sănătoasă.

De business-ul ei s-a ales praful, așa cum merita și a ieșit complet din viața publică. Din ce am înțeles a trebuit să plătească niște amenzi după ce un judecător a declarat-o vinovată de fraudă pentru a fi pretins că poate vindeca bolnavii de cancer cu rețetele din cartea ei de bucate și cu recomandările ei ”holistice”. Nu rezultă foarte clar ce mai face acum, dar sper că indiferent ce-ar face, n-o mai crede nimeni. Fiindcă toți cei care-au avut încredere în ea au regretat ulterior.

Mostre din viața în Germania (18)

În ultimele săptămâni am bombănit la adresa țării mele adoptive așa cum de multă vreme n-o mai făcusem. Am mai spus-o de-atâtea ori: iubesc Germania și îi sunt foarte recunoscătoare pentru ceea ce ne-a dăruit, dar asta nu înseamnă că nu-mi pune câteodată răbdarea și nervii la încercare.

💰E întotdeauna recomandabil să studiezi cu atenție fluturașul de salariu, că nu se știe ce revelații mai poți avea. Asta deși e deprimant într-un fel, având în vedere diferența dintre salariul brut și ce mai rămâne după ce mâna statului greblă se făcu, vorba ceea 😒. Însă mă rog, astea sunt chestii asumate și până la urmă e parte din normalitate.
Eh, dar aseară am descoperit ceva nou. Nou pentru mine, că de fapt e-n vigoare de ceva timp, dar dacă nu m-am mai aplecat demult asupra fluturașului... Acum însă voiam să evaluez cât îmi scoate mai nou din buzunar asigurarea de sănătate, având în vedere faptul că de la 1 ianuarie s-a scumpit. Am luat la cunoștință, am zis ceva de bine iubire-adevărată având în vedere faptul că, așa cum v-am mai povestit, medicina preventivă a ajuns o glumă proastă și apoi am mai cercetat pe acolo, dacă tot mă apucasem. Ocazie cu care am descoperit că Germania te pedepsește dacă nu ai copii, mai precis îți percepe un ”supliment de solidaritate”, sub forma unui procent mai ridicat al contribuției pentru îngrijire la bătrânețe (care este diferită de asigurarea de sănătate). În aparență nu e mare, dar calculat pentru un cuplu timp de un an de zile, se adună o sumă drăgălașă.
S-ar putea spune: păi da, nu ai copii, deci statul va fi mai ”împovărat” cu tine, dacă la bătrânețe o să ai nevoie de îngrijire instituționalizată și nu ai copii care să te sprijine. Bun, de acord. Numai că mai este un amănunt: noi deja plătim mai mult statului fiindcă nu avem copii. Pasămite în Germania există șase clase diferite de impozitare, iar cei fără copii se încadrează în clase unde impozitul pe venit este mai mare.  Cu alte cuvinte, neavând copii oricum plătim mai mult Vaterlandului; se pare însă că nu e suficient și ne ciupesc și suplimentar.
Am petrecut aseară ceva timp citind pe subiect. Ia uite încă un lucru interesant, nu se face nicio diferență dacă nu ai copii pentru că nu vrei sau pentru că nu poți. Pe stat nu-l interesează motivul: începând cu vârsta de 23 de ani, dacă n-ai copii ești bun de plată. Să te-nveți minte și-n viața viitoare să faci copii, clar? 😠
M-am umplut de draci aseară pe chestia asta. Hotărât lucru, nu mă mai uit pe fluturaș în viitorul apropiat.

🛤️ Despre șantierele din sistemul de transport public am mai bombănit în repetate rânduri. Vă dau cuvântul meu că habar n-am ce tot meșteresc ăștia an după an, an după an. Fără nicio exagerare, în fiecare an (de regulă în perioada vacanțelor școlare) s-apucă de reparații la aceleași tronsoane la care au pigulit și anul trecut, și acum doi ani și acum trei ani. Am ajuns la concluzia că fie sunt la fel de competenți ca un stol de măcălendri beți mangă, fie repară șinele cu forfecuța de unghii. Una din două. Altfel nu se explică faptul că-n fiecare an se reiau lucrările în aceleași porțiuni.
Bineînțeles, lucrările astea vin de fiecare dată la pachet cu devieri semnificative de traseu, linii speciale de autobuz în loc de metrou, timp pierdut, aglomerație.
Eh, acum au izbutit-o lată. Se împlinesc cinci săptămâni de când au deviat - din nou - transportul, din cauza unor lucrări nemaipomenit de ample și de importante, în porțiuni unde au lucrat intens și-n ultimii ani. Știu bine asta, pentru că ăsta e traseul meu spre serviciu. Bun, deci meșteresc iar. Traseul metroului a fost întrerupt, obligându-ne să luăm autobuze a căror stație ar fi putut fi aproape de ieșirea de la metrou, dar de ce să le faci viața mai ușoară fraierilor care plătesc abonamente și bilete? Nein, fă stația provizorie la mama naibii, ca să-i faci să meargă și pe jos, pierzând timp și eventual ratând următorul autobuz sau metrou. Ah, și mai fă ceva: redu la jumătate numărul trenurilor, ca să-i înghesui și mai abitir în autobuze și metrouri. Exact ce trebuie în plin sezon de răceli și gripe, nu-i așa?
Una peste alta, la drept vorbind transportul public funcționează în general destul de bine. Când nu sunt lucrări de mentenanță care durează în medie 3-4 luni pe an 😏.

Ghionturile ”prietenului” meu, perfecționismul

Pfiu, bine c-a trecut luna ianuarie, că mi s-a părut interminabilă. Din varii pricini n-a fost musai o lună ușoară, însă unul dintre aspectele pozitive este că am avut evaluarea anuală și rezultatul a fost neașteptat de bun. Adică știam că am muncit pe brânci anul trecut și-mi urmărisem îndeaproape obiectivele, dar la ce KPI-uri dure am avut, nu mică mi-a fost mirarea când s-a tras linia și-am văzut punctajul final.

”Ar merita să beau un pahar de vin diseară”, mi-am zis după ce-am ieșit din biroul șefei cu un sentiment de ”pe pantalonii lui Merlin, I did it!”.

Vreo două-trei ore. Atât m-a ținut starea de beatitudine, după care m-am blazat și vechiul meu ”prieten”, gândul ”eh, ce mare scofală, în definitiv” s-a insinuat.

Puține ”ghionturi” erodează mai rău încrederea în sine așa cum o face perfecționismul. Și dacă semințele lui sunt plantate de când îți amintești a fi pe lume, nici că mai scapi de el vreodată.

Culmea, se pretinde a fi prietenul tău. Doar a fi perfecționist înseamnă să-ți dorești să fii mereu mai bun, nu? Ce poate fi greșit în asta?

Ei bine, o mulțime de chestii, aș zice acum, la cei aproape 45 de ani. In a nutshell, perfecționismul îți răpește bucuria oricărei realizări. Pentru că indiferent cât de mare ar fi oul pe care l-ai făcut, oul făcut de altcineva ți se va părea mereu mai mare și mai strălucitor. Te uiți la oul tău, pentru care ai muncit și de care te-ai bucurat în primele momente, dar care dintr-odată nu mai pare cine știe ce.
Așa că te-apuci să muncești pentru altul, numai pentru a ajunge la același rezultat. Asta-n cazul fericit în care izbutești să-l obții.

Am dat întâmplător peste imaginea de mai sus și-am stat să reflectez cât de adevărată e. Am detaliat acum multă vreme parcursul meu în primii ani; dar nici la actualul serviciu n-a fost mereu ușor, ba dimpotrivă. În primul an nu dormeam noaptea de stres, în cel mai propriu sens al cuvântului. Visam vagoane, probleme, nu știu dacă apucam 3-4 ore de somn puse cap la cap.
Mi-a trecut prin minte de multe ori gândul să renunț, să caut altceva. Am strâns din dinți și mi-am spus că dacă aș renunța, tot chinul de-a mă fi străduit să învăț a fost degeaba.
Îmi ascultam colegii discutând despre câte-un caz sau altul și mă simțeam cea mai tâmpită ființă din Univers. Când vreodată o să fiu în stare să înțeleg și eu chestiile astea? mă întrebam, în ciuda faptului că eram permanent încurajată și mi se spunea să am răbdare, că e nevoie de timp, că mă descurc bine, că voi continua să acumulez.
Și iar îmi venea să renunț.
Și iar nu renunțam.

Între timp pot purta fără probleme acel gen de discuții, de multe ori am și soluții, ne consultăm reciproc, sunt acolo unde cu niște ani în urmă credeam că n-o să fiu niciodată.
Aș avea destule motive să fiu mândră de mine, doar că ”prietenul” meu, perfecționismul, are grijă să-mi aducă permanent aminte de realizările altora, care invariabil le fac pe ale mele să pălească.

Teoretic, știu că n-ar trebui să mă compar cu nimeni, decât cel mult cu mine însămi.
În practică însă...

Poftiți la restaurant, vă rog

Mă rog, vorba vine. Adevăru-i că nu pot spune că am vreo dorință de-a păși în vreun restaurant în viitorul imediat. În ultima vreme am socializat destul de intens (mai de voie și plăcere, mai de ”noblesse oblige”) și inclusiv prin asta se explică faptul c-am dat atât de rar pe aici. Dar acum am luat o pauză de la socializare, pfiu, mă simt ca Ițic din bancul cu neamurile venite în vizită 😂😂😂 și savurez întoarcerea la rutină.

De ce vă invitam la restaurant, așadar - dacă tot m-am frăsunit prin diverse locații, am descoperit două restaurante pe care nu le știam și unde fac niște bucate atât de bune că-mi plouă-n gură și-acum. Unul grecesc și altul italian, cu o mențiune specială pentru grec. Dacă mi-ar fi zis cineva că aproape o să am orgasm gastronomic de la friptura de miel, fie l-aș fi trimis la culcare, fie, în funcție de dispoziție, să-și bage capul într-o găleată cu apă. Eu? Miel? Peste poate! Eh, dar acum a fost un bufet de tip ”all you can eat” și după ce am gustat mielul făcut de oamenii ăștia, numai că n-am căzut în găleata cu extaz. Nu știu în ce l-au îmbăiat înainte, dar se topea în gură și era atât de gustos, exact cât trebuie de rumen și aromat, mmm...

Pornind de la asta, m-am surprins făcând o scurtă trecere în revistă - ce restaurante am încercat și mi-au plăcut, unde nu țin neapărat să mă întorc și ce mi-aș dori să experimentez.

😍 Am mâncat și-aș tot mânca la un restaurant...

- grecesc, dacă tot l-am pomenit mai sus. Îmi place foarte mult mâncarea lor, mai puțin fructele de mare (deși primul și ultimul local în care-am gust caracatiță acum aproape 23 de ani tot unul grecesc era, și țin minte c-a fost bună. Habar n-am de ce n-am recidivat, dar acum nu m-aș mai aventura). Prefer souvlaki, bifteki (chifteluțe umplute cu brânză), sunt fan pe viață al sosului tzatziki și unul dintre cele mai bune deserturi gustate vreodată a fost unul cretan - o plăcintă cu brânză sărată și miere.

- indian, și asta nu numai pentru că mi-e drag Zubin*. Între noi fie vorba, Zubin cred că și-ar pune mâinile-n cap dacă ar mânca la vreun restaurant indian din Europa, unde este cunoscut faptul că mâncarea e considerabil mai puțin condimentată decât în rețetele originale. Asta e, bucătarii s-au adaptat pretențiilor locale. Pentru mine e perfectă așa ”slab” condimentată cum e, preferatele mele fiind specialitățile pe bază de pui, în special curry și jalfrezi. Și mă dau în vânt după înghețata kulfi.
(*Unul dintre hobby-urile lui Zubin este gătitul. Absolut pasionat de chili pe care-l poartă peste tot cu el într-o cutiuță, l-a scandalizat odată pe bucătarul unui restaurant franțuzesc cu stele Michelin pentru c-a presărat chili pe mâncare, iar chelnerul i-a spus bucătarului 🤭).
Și pentru că nu vreau să pun o poză generică și mi-e dor de el, iată-l în acțiune 🙂. Nu știu ce gătea acolo cu soția, dar ce bine-i stă inclusiv cu șorț 🤩.

- turcesc, deși demult n-am mai fost. În Bayreuth era un restaurant turcesc bun la care am fost de mai multe ori (preferatele mele erau vinetele umplute) și-am încercat și unul din Hamburg, dar ni s-a părut mediocru. Mie mi-a plăcut foarte mult cataiful de la ei, însă numai pentru atât nu merită să revenim acolo. Mai cercetăm, poate găsim altul mai bun.

- italian, amore mio! Nici nu știu de unde să-ncep să-mi exprim entuziasmul. Când am fost acum doi ani și jumătate pentru prima dată în Sicilia, am înnebunit de plăcerea de-a mânca orice-cu-fistic, și multe altele pe lângă. Dacă nu vă e foame, vă reamintesc ce dezmăț am tras atunci 😀.

😐 Am încercat și mi s-a părut meh la restaurantul...

- portughez. Nu m-am putut împrieteni cu bucătăria lor, poate de unde au 365 de feluri de mâncare pe bază de cod. 365, pe barba profetului. Și nu-mi pot imagina un pește mai fad și mai lipsit de orice chelcășoz decât codul, indiferent de modul în care ar fi preparat. OK, n-am gustat 365 de mâncăruri de cod, păcatele mele, dar cele 3-4 mi-au fost de-ajuns.

- maltez. E așa și așa, în general gustos dar nimic demn de reținut. Și nu-mi place, dom'le, carnea de iepure.

- o să includ aici și restaurantul chinezesc. Nu-mi displace, dar nu e genul de restaurant pe care să-l caut, nu e tipul de mâncare de care să-mi fie poftă sau dor sau ambele. Poate n-am găsit unul unde să se gătească mai conștiincios, cu toate că am încercat mai multe și nu mi-a displăcut niciunul. Dar nici n-a fost ceva memorabil.

☺️ Aș încerca măcar o dată un restaurant...

- japonez. Sunt foarte neinformată referitor la Japonia în general, iar în ce privește bucătăria spre rușinea mea nu prea știu nimic în afară de sushi (care-mi place).

- libanez. De când am citit într-o carte că bucătăria libaneză ar fi un melanj perfect între bucătăria mediteraneeană și cea arăbească, am devenit curioasă. Poate mă-nșel, dar îmi imaginez un caleidoscop de gusturi, arome, texturi și chiar culoare, sănătoase și prietenoase cu domnul colesterol.

- african (care e diferit de cel libanez, din ce-am constatat, probabil mai generalist 🤓). Nu știu de unde și până unde, însă mi-aș dori să încerc, deși am convingerea că însuși conceptul de restaurant african e unul foarte generic; există specialități etiopiene, zanzibareene, tanzaniene, nigeriene și cine știe câte altele...

Da' știu că ne-am ospătat în articolul ăsta. Cred că e timpul să comitem o salată gospodărească 😀.

Contopire cu natura pe bani grei

Zilele astea (și ca preambul pentru noul documentar al ducesei Meghan de Scârț, pardon de Sussex 🫢, care va fi lansat în martie pe Netflix și la care intenționez să mă uit cu unicul scop de a-l forfeca voinicește) mă tot minunez de amploarea curentului ăstuia de ”contopire cu natura”, pe care-l predică din ce în ce mai multă lume. Pe bani mulți și foarte mulți, desigur. Viața simplă costă, nu ne jucăm aici cu howdoyoudo. Și orice derapaj e întâmpinat de cele mai multe ori cu ridicări de sprânceană și critici la adresa ”dizidentului”.

Să luăm, de exemplu, uleiurile DoTerra. Esențiale, naturale și, mai ales - așa cum adepții repetă neobosiți de zece ori per frază - pure. Există între timp sute de protocoale bazate pe diferite combinații, care desigur trebuie alternate; cu alte cuvinte, ca să te tratezi de indiferent-ce, trebuie să folosești zilnic măcar vreo 15 uleiuri diferite. Prețurile acestora variază între 17 € (cu reducere, 13) și 366 € (cu reducere, 275). Astea sunt, desigur, extremele; ca idee, cele mai multe costă între 40 și 50 €. După cum v-am mai povestit, n-am excelat niciodată la matematică, dar nici nu e nevoie; dacă te uiți pe câteva dintre ”protocoale” (simfonii, cum le spun ei), ajungi imediat la câteva sute de euro lunar. Aparte de asta, au un bonus de fidelitate, dar pentru a beneficia de el, trebuie să cumperi în fiecare lună.
Ar fi multe de spus pe subiect, prea multe - și cred că ar fi inutil. Cine-a intrat în malaxorul uleiurilor (sau difuzor, sau whatevă, ce-or mai folosi ei) acolo rămâne și absolut nimic nu-l poate convinge că plătește sume imense pentru un produs care în cel mai bun caz poate funcționa ca adjuvant. Nu mi-aș propune așa ceva. Mă mir doar de ușurința cu care oamenii acceptă să investească sume considerabile pentru ceva empiric și protestează feroce dacă le spui să consulte un medic. Argumentul suprem ”sunt naturale, sunt pure” nu poate fi contrabalansat cu nimic. Le folosesc inclusiv pe bebeluși și nu există cuvinte care să exprime ce-mi vine să spun referitor la asta. Dar ei se întorc la simplitate, la puritate, la natură, dansul ploii mai lipsește și-n rest le-au bifat pe toate.
Înainte de-a schimba subiectul, o precizare: nu am nimic împotriva ”susținerii corpului”, cum pledează doTerriștii. Dar nu ca unic tratament, și-n niciun caz când e vorba de afecțiuni serioase și de copii.

Habar n-am pe ce sinuoase căi (sau de ce), a ajuns la mine știrea despre un nou model de încălțăminte lansat de Balenciaga. Îi știți, lansaseră poșeta de plastic, geanta model Ikea, fusta din covoraș de cauciuc folosit pentru mașini, articole de colecție, numai unul și unul 🙄. Acum, au avut altă idee: pantofii ”zero”, care acoperă doar talpa și degetul mare.

Costă 450 de dolari (o sumă deloc neglijabilă dacă mă-ntrebați pe mine, deși rezonabilă față de alte ”invenții” de-ale lor precum cele enumerate mai sus, care se învârt în jurul a 2.000 de dolari), dar mi se par de-o sinistroșenie incredibilă, nemaivorbind că nu sunt absolut deloc practici. Sunt însă convinsă că se vor avea mare succes la public, departamentul de Marketing să trăiască fiindcă a venit cu găselnița perfectă: pantofii îi vor ajuta pe cei care-i poartă să se conecteze mai bine cu natura. Bine-pa la revedere, nu mai e nevoie de nimic altceva, sute de mii de femei vor fi mai mult decât bucuroase să plătească pentru conectare cu natura.

De fapt, asta e ceea ce găsesc enervant și cumva la limita șarlataniei, chiar dacă e vorba de alegere consimțită și (vorba vine) informată: faptul că această așa-zisă întoarcere la simplitate și comuniune cu natura se taxează cu sume apreciabile, pentru care unii oameni fac mari eforturi. Sentimentul meu e că le speculezi temerile, neîncrederea în sistemul medical, dorința de-a evada din lumea asta agitată, de-a scăpa măcar parțial de poluare și în ansamblu, nevoia de liniște și pace interioară. Deziderate de altminteri absolut firești, dar am convingerea că pot fi atinse și pe căi mai accesibile. Ca de pildă, o ceașcă de ceai verde și o plimbare în parc. Și la nevoie, o vizită la medic.

Recruiteri care dau la pește pe asfalt

Stau uneori și mă minunez de felul în care înțeleg unii să-și facă meseria, așteptându-se (cum altfel?) la rezultate fabuloase.
Cu doi ani în urmă am scris despre niște recruiteri certați cu profesionalismul, dar am sentimentul că exemplul despre care vă povestesc astăzi nici măcar acolo nu s-ar încadra. Fără să fie ceva grav sau surprinzător per se, pe mine m-a mirat abordarea lipsită de orice logică, deși sunt convinsă că exemplul meu e unul absolut banal în comparație cu multe altele.

Așadar, zilele trecute îmi scrie o tanti pe LinkedIn, cu o ”paid consulting request”. Încă de la titlu știam că voi refuza. În primul rând pentru că ar trebui să cer acordul angajatorului, dar dincolo de asta, mai este un aspect. Personal, nu cred că solicitările de consultanță trimise ”în orb” sunt o carte de vizită prea bună pentru cei care le adresează și suspectez că de fapt ceea ce doresc respectivii este să-și creeze un eșantion pentru viitoare studii de piață. Însă din curiozitate, am citit ce-nșira cetățeana.
În principiu, dorea ceea ce spunea și-n titlu - să le ofer clienților ei (”companii de consultanță și specialiști”) consultanță plătită, în ședințe a câte 60 de minute și pentru care nu e nevoie de nicio pregătire prealabilă (zicea ea).

Pân-aici toate bune și, mă rog, mai mult sau mai puțin frumoase, dar când am ajuns la domeniul pentru care se solicita consultanța mi-a dat ecran albastru. ”Asistență rutieră pentru automobile și camioane în caz de defecțiune, precum și servicii de vulcanizare” 😳.
”Având în vedere profilul dumneavoastră, consider că puteți oferi sfaturi și recomandări valoroase pentru achiziția și mentenanța flotei clienților noștri”, scrie dânsa în continuare. Dacă s-ar fi uitat măcar cinci secunde pe profilul meu, ar fi descoperit că nu am absolut nimic de-a face cu automobilele și camioanele. Presupun că a văzut cuvântul ”flotă” și-acolo s-a oprit cu cititul, altfel nu-mi imaginez pe ce bază ”consideră” ea că pot oferi sfaturi și recomandări și spanac pe băț.

După ce-a scris toată pelteaua de mai sus, a găsit de cuviință să mai trântească o perlă. Zice: ”Aveți posibilitatea să organizăm astăzi un call în care să vă explic despre ce este vorba și să stabilim condițiile în care veți lucra? Sunt convinsă că aveți înțelegere pentru faptul că lucrăm cu termene foarte strânse și suntem sub presiune, de aceea am rugămintea unui feedback rapid”.
Așa-i, de parcă toți oamenii intră zilnic pe LinkedIn și au timp (tot zilnic) pentru un call cu o necunoscută care nici nu s-a deranjat să le parcurgă profilul, dar care cere ”quick feedback”.

N-am idee cu cât e plătită mițura asta pentru a aborda lumea cu asemenea aiureli și cred că nici nu vreau să știu. Dar aș putea să-i ofer eu consultanță în domeniul ”înainte de-a aborda un potențial candidat, îi parcurgem profilul”. De exemplu 🙄.

Nu am rezoluții, și totuși...

Hai că n-am făcut eu rezoluții pentru 2025 (cu toate că-ntre timp mi-a venit o idee, vă zic mai la vale), dar întâmplător am dat peste imaginea asta și mi-am spus că, în tot cazul, ar putea funcționa ca un fel de plan de viață valabil nu numai anul acesta, ci și pentru viitor.

Ia să vedem câte dintre ideile de mai jos sunt realizabile.

✅ Rupe legăturile cu persoanele negative.

Nu fără mândrie spun că deocamdată n-am ce legături să mai rup, din bunul motiv că am rupt demult tot ceea ce era de rupt. Și nu am nici cel mai mic regret în nicio privință, după cum nu a existat niciun moment în care să-mi chestionez propria decizie, ba chiar dimpotrivă, aș putea spune (și-n unele cazuri au trecut ani mulți). Prin urmare, am făcut bine ce-am făcut.

🟡 Alocă mai mult timp activităților care-ți fac plăcere.
Asta e un fel de work in progress. În principal, îmi doresc să-mi găsesc mai mult timp și dispoziție pentru citit. Am o sumă de cărți excelente, pe care abia aștept să le parcurg. Ahh, voluptatea unei povești bune... 🙂 Îmi lipsește însă nu doar timpul, ci și - în timpul săptămânii - disponibilitatea emoțională. Doar vineri seara și-n weekend ce mai reușesc să mă destind și să mă cufund în vreo carte...

❤️Ai încredere că cel mai bun an este posibil.
De ceva vreme nu mai punctez prea bine la capitolul optimism, dar sper ca anul acesta să-mi dea motive să o fac din nou.

🟡 Continuă să înveți lucruri noi.
Tot un fel de work in progress și asta. Genul de serviciu pe care-l am nu-mi permite să mă plafonez din punct de vedere intelectual, pentru că mereu apar situații și probleme noi, ergo motive (noi 😀) de a-mi pune creierii pe moațe. Aparte de asta, lucrez zilnic în două limbi străine, practic nu trece o zi fără să acumulez ceva, chiar dacă nu e un fapt pe care să-l conștientizez mereu.

‼️ Fă-ți o prioritate din odihnă și grija față de tine.
Mai țineți minte cotele apelor Dunării? ”Cinq cent soixante-cinq centimetres, gheață la mal”. Eh, cam tot pe-acolo sunt și eu. Exceptând weekend-ul, dorm puțin și nu din cale-afară de bine. Că tot mă suspectam de burnout acum câteva săptămâni, un motiv ar putea fi găsit și aici. E musai să îmbunătățesc ceva la capitolul ăsta.

🟠 Caută magia în fiecare sezon.
Mai ușor de zis decât de făcut, în special ținând cont de faptul că-n Hamburg plouă mult. Totuși, reușesc să mă bucur de fiecare anotimp, iar despre toamna aici v-am mai povestit eu... 🙂.

❤️ Acordă atenție prietenilor tăi.
Nu cred că reușesc să o fac pe cât ar merita, dar sunt foarte recunoscătoare pentru vechile mele prietene. Sunt cinci la număr și ”prietenim” de ani de zile (ia chiar, să vedem câți - în ordine descrescătoare: 20, 20, 15, 10, 5). Hai că avem motive să fim mândre de noi, gagix, vă știți voi care 🙂. To you, ladies! 🥂

🙏 Fii recunoscător.
Sunt. Suntem. Cu adevărat și din tot sufletul. Am avut și avem parte de atâtea binecuvântări în viața noastră... Ne considerăm foarte norocoși și mulțumim Cerului pentru ceea ce ni s-a dăruit.

🔷 Conștientizează-ți sentimentele.
Hmm, pe asta nu prea știu de unde s-o apuc (și tare-mi sună a ”motivațională de carton”). În general sunt destul de conștientă de ceea ce simt. Și câteodată îmi dau voie să mai și plâng.

✅ Ascultă muzica preferată.
Asta cu siguranță o fac, aproape în fiecare zi 🙂. Playlistul meu de pe telefon este împărțit după cum urmează: Pop, Classic (general), New Year's Eve (o colecție despre care am scris pe scurt cu ani în urmă, aici), Zubin (general), Zubin (Viena - am inclus aici nu numai cele cinci concerte de Anul Nou pe care le-a dirijat, ci și alte concerte vieneze), Zubin (Beethoven - toate cele 9 simfonii) și soundtrack-ul Harry Potter. Zeci de GB de muzică excelentă, în care-mi aflu starea de bine.

🌎 Călătorește.
Sănătoși să fim, că destinații sunt gârlă! Pentru anul ăsta încă nu ne-am definitivat planul. Cândva mi-aș dori să facem o călătorie în jurul lumii. E greu spre foarte greu, dar nu-i interzis să visezi... 😊

💃 🕺Fă mișcare (dansează dacă poți).
Mergem la sală, deși-n ultimele săptămâni nu ne-a mai ieșit (omul a fost foarte prins în decembrie, apoi l-a luat o răceală care l-a sâcâit vreo două săptămâni). Perseverăm însă. Dar cu dansul nu se poate lăuda niciunul dintre noi.

Cam aceasta ar fi lista. Cred că și dacă împlinim o parte dintre ele, tot putem considera că am făcut ceva pentru noi. Spuneam mai sus de (un fel de) rezoluție: am niște cărți pe lista mea mentală de ”to read” pe care-mi propun de ani de zile să le citesc și tot amân. Sunt șapte, mai precis. Îmi propun ca până la sfârșitul anului să le parcurg și să scriu despre fiecare dintre ele.

Încheind într-un spirit de optimism, haideți să avem încredere că anul acesta va fi cel mai bun an al nostru de până acum 🙂.

Globurile de Aur 2025: volănașe, saci și moștofleoci

De-atâta vreme de când scriu seria asta de articole despre ținutele vestimentare de la marile evenimente cinematografice, constat - nu pentru prima dată și cu o oarecare umbră de nostalgie - că anii devin tot mai vizibili pe chipul unora dintre actrițele mele preferate. Știu c-am izbutit un truism cât roata carului, dar nu pot face abstracție de sentimentul ăsta.

Pe de altă parte, a îmbătrâni este un privilegiu. Așa că hai să mă scutur de melancolie, deci unde-am pus foarfeca aia... ah, aici era ✂️. Se ascunsese și adevăru-i că o înțeleg oarecum.

Melissa McCarthy e supraponderală, bun. Adică nu bun, dar spunem și noi așa. În condițiile astea, dacă te uiți în oglindă, ce-ți zici? Uuu, ar fi o idee minunată să mă îmbrac în pantaloni și să târăsc după mine o cuvă de volănașe rozalii? 🤦‍♀️
Poate n-ar fi fost rău să-i împrumute câteva și Cynthiei Erivo. Mbine, poate nu roz-ciclamen. Stați să mă mai uit o dată. Ok, sigur nu roz-ciclamen. Da' ceva acolo care să-i acopere sternul costeliv chiar n-ar fi stricat. Moștofleocul ăla uriaș de pe talie ar fi fost mult mai bine întrebuințat câțiva centimetri mai sus. Adică nimeni nu e perfect (sau mă rog, aproape nimeni, după cum vom vedea în continuare) și-atunci de ce să facem atâtea eforturi să ne prezentăm cât mai strident imperfecțiunile?
Mă rog. Dacă Melissa nu-i dă volănașe, poate împrumuta câteva șuvițe creponate din ceea ce-ar trebui să fie rochia lui Ali Wong. Vorba vine, rochie. Nu-mi imaginez de ce-ar concepe cineva așa o chestie căreia îi spune rochie. Le rămăseseră prea multe resturi de material sau ce? Da, Balenciaga, cu tine vorbesc. Nici n-am ce face cu foarfeca în cazul ăsta, aș lăsa-o pe biata Ali despuiată de-a binelea.

Constat că Balenciaga îmi dă cu sec (fapt nu tocmai surprinzător), așa că hai să vedem ce mai găsim pe covorul roșu. Melissa, mai adună volanele celea, că ne-mpiedicăm în ele și pățim rușine 🙄.

Doamnele care urmează sunt superbe, fiecare în felul ei. Și fiecare dintre ele ar fi putut arăta mult, mult mai bine.

Despre Anya Taylor-Joy am mai scris și de fiecare dată cam în aceeași notă: lasă impresia că se străduiește să fie cât mai străvezie, aproape translucidă. O fi dând probe pentru versiunea feminină a ”Omului Invizibil”? Și-n tot cazul, de ce și-o fi ales o rochie care seamănă cu un neglije de satin? Cât despre colierul supradimensionat, e proverbiala nucă în perete. Sau o fi vrut să se asigure că totuși nu trece neobservată, de unde și ideea bling-bling-ului.
Cate Blanchett a fost lăudată pentru reciclarea ținutei, pe care a mai purtat-o și anul trecut la Festivalul de la Cannes. Eu doar mă-ntreb de ce n-o fi ales altă rochie (și acum, și atunci) în loc de, pardon my French, gălbeneala asta metalică. De croiala părții de sus nu mai zic nimic, e stranie și basta.
Încă n-am văzut filmul, dar am citit că Angelina Jolie a fost colosală în rolul Mariei Callas. Drept pentru care nu înțeleg. Dacă ai interpretat magistral o asemenea divă, de ce ai opta pentru o rochie ternă, care dă impresia că a fost concepută de autorii vestimentației lui Ali Wong după ce au stat o lună la Cocârlata de Vale și s-au hrănit numai cu ostropel de cocostârc trufaș?

M-am mai uitat încoace și-ncolo și-am mai găsit câteva doamne. Tot frumoase, dar în ceea ce privește alegerile vestimentare par să fie-n așteptarea inspirației cum îl aștepta Penelopa pe Ulise.

Niciuna dintre ele nu e catastrofală, dar nici de laude nu-ți vine a le umple podul (presupunând că au așa ceva).
Nu-mi place tunsoarea Emmei Stone și nici după croiala rochiei nu mă dau în vânt. Zici că-i un sac legat strașnic la gură.
Am mai scris despre Heidi Klum - uneori de bine, alteori din categoria ”de ce ieși din casă fără să te uiți în oglindă?”. Ținuta asta ar fi fost perfectă (material fluid, model avantajos, culoare vibrantă) dacă n-ar fi avut găurile alea. Îi ruinează absolut tot șarmul.
Ariana Grande e tânără, foarte simpatică, și... și... pentru numele lui Belzebut, fată-hăi, ceva mai acătării decât sacul ăla gălbejit și diform n-ai găsit?!
Glenn Close, pentru tine am o agendă mare și un pix. Ia un loc și scrie următoarea propoziție: ”nu alegem ținute de seară inscripționate”. De 200, 300, 500 de ori sau de câte ori e nevoie ca să nu mai porți niciodată asemenea rochie. Când termini pasta din pix, spune-mi și-ți dau altul.

Și-n final, hai să ne și delectăm puțin. Doamnele de mai jos mi-au plăcut cel mai mult și la drept vorbind, nu se poate spune că ar fi fost o alegere dificilă. Nu de alta, dar foarte puține ținute au fost cu adevărat inspirate, așa că nu puteau trece neobservate.

Spuneam mai sus că aproape nimeni nu e perfect, dar dacă termenul ”fabulos” nu ar fi existat, ar fi trebuit să fie inventat pentru a o descrie pe Zendaya. Este absolut... magnifică, din cap până în picioare. Și cât de bine se potrivește rochia cu nuanța pielii și culoarea rochiei. Iar ceea ce e cu adevărat extraordinar e cât de simplu și firesc face să pară asta.
Pamela Anderson a făcut un pariu riscant. ”Fără machiaj, doar cu zâmbetul” a fost deviza ei și judecând după reacțiile pe care le-a primit, pariul a fost câștigător. Personal, nu sunt sigură că-mi place, dar admir enorm curajul. Și alegerea rochiei mi se pare inspirată. A mers pe clasicul negru, nu și-a asumat niciun risc referitor la vestimentație, dar riscase oricum în privința machiajului.
(Oarecum off topic: niciodată n-am înțeles chestia asta cu mănușile de ocazie. Adică pricep, sunt elegante, dar nu mori de cald în ele? Nu sunt incomode ca naiba? Nu transpiri?).
M-am bucurat pentru Demi Moore, care-a plecat acasă cu trofeul pentru rolul din ”The Substance”. Îmi place foarte mult rochia, un model îndrăzneț care-i vine splendid. Și când te gândești că are 62 de ani...

Foarfeca dă semne de osteneală și reclamă odihnă, dar promite să fie în formă până la Oscaruri. Poate că unele dintre doamne își vor găsi oglinda între timp.

Decorațiunile festive spun o poveste care s-a încheiat

Odată cu încheierea weekendului acestuia se poate spune că s-a cam terminat cu magia sărbătorilor și cu minunatul, savurosul și atât de mult așteptatul dolce far niente. Am avut parte de un fel de ”tampon” datorită zilelor de joi și vineri, dar de mâine încolo c'est fini.
(Da, știu, e probabil ultimul lucru pe care ați fi vrut să-l auziți. Nu eram prea fun la petreceri în tinerețe și nici acum nu cred c-aș fi, thank you very much. Ce bine de mine că nu-mi plac 🙄).

În context, am văzut ieri o idee interesantă pe una dintre paginile pe care le urmăresc, și anume referitoare la decorațiunile de sărbători.
Cu câtă nerăbdare le-am așteptat tot anul. Cu câtă spumoasă anticipație le-am despachetat și cât de mult ne-am bucurat să le aprindem pe toate și să ne scăldăm locuințele în culori calde.
(Paranteză: nu știu voi, dar noi ne-am obișnuit să le montăm la începutul lui decembrie, de obicei la primul Advent sunt toate aranjate. Prin urmare le ținem cam cinci săptămâni, plus/minus câteva zile).

Numai că, după ce ultimele clipe din vechiul an s-au împrăștiat în zorii anului nou venit și începem să ne dezmorțim din dulcea leneveală, luminile și decorațiunile de Crăciun par cumva... a nu-și mai găsi locul. Sunt la fel de calde, frumoase și luminoase, dar în același timp amintesc pe undeva de o poveste care s-a sfârșit.
Într-un fel e trist, dar așa cum știm, fără un sfârșit nu poate exista un nou început 🙂.

Personal, încă nu le-am strâns - mi s-a părut prea devreme s-o fac ieri și cum în timpul săptămânii n-o să am nici timp nici nervi pentru asta, le păstrăm până sâmbăta viitoare. Continuă să-mi placă, dar în loc de bucurie la vederea lor, acum simt doar nostalgie. Oh well, e și asta parte din viață, nu-i așa? 😊 Și oricum, le vom regăsi pe toate la Crăciunul viitor.

Acestea fiind zise, vă recomand o piesă excelentă în contextul zilei de mâine, prima zi de luni a lui 2025. Mda, sunt fermecătoare 😒 dar ziceți voi dacă piesa asta nu e su-per-bă. De fapt, pe vremea fostului job obișnuiam să-mi încep multe dimineți cu ea, când mă trezeam la 04:15. Cui îi mai trebuie motivaționale? 😀

On the bright side, încă mai avem o cantitate respectabilă de dulciuri rămase de la Crăciun 💪.

PS: la noapte sunt Globurile de Aur. Zilele următoare sper să forfecăm niște rochii ✂️.

Bine-ai venit, 2025! 🐷🍀🍄

La mulți ani, oamenii mei și bine v-am regăsit în noul an! Sper că ați petrecut Revelionul așa cum și cu cine v-ați dorit și vă doresc să aveți parte de un an fabulos 🙂🤗.
Și de asemenea, vă doresc să nu fi început munca de astăzi (ca mine. La drept vorbind, e și o parte bună în asta - fiind încă foarte  liniște, am timp să mă ocup de niște chestiuni al căror deadline e undeva spre sfârșitul lunii și pentru care cu greu îmi voi găsi timp după ce se pornește balamucul. Ăsta ar fi ca un fel de silver lining, dar adevăru-i că tare greu te smulgi din odihnă imediat după 1 ianuarie...).

Revenind la ce spuneam, noi am petrecut ca pensionarii și a fost foarte bine. Nu ne-am fi dorit altceva.

Astăzi am schimbat câteva impresii referitoare la programele unora dintre cele mai cunoscute posturi germane de televiziune.
- Vai, cât de frumos a fost pe ARD, au cântat live Alphaville și Thomas Anders de la “Modern Talking”, awww ❤️🥹.
- Pff, pe ARD n-a fost nimic ca lumea, când am dat erau niște moșnegi cu ceva șlagăre învechite… 😒.
Presupun că m-ați identificat în dialogul de mai sus, nu? Ce vasăzică diferența dintre generații, prieteni. Vedeți, asta voiam să spun când am zis de pensionari. Și vă informez că ne-am și zbânțuit nițel pe ”You're my heart, you're my soul”, ca să fie treaba treabă 😀.

Ieri am urmărit ca de obicei Concertul de Anul Nou și nu știu cum să spun asta fără să par o snoabă elitistă, dar mi s-a părut... ok. Atât. N-a avut sclipire, n-a avut nimic ieșit din comun, deși repertoriul a fost foarte bine ales, iar interpretarea - cum altfel decât fabuloasă. Dar nu știu... am văzut atâtea concerte vieneze extraordinare și mi se pare că acum a lipsit ceva. Nici Riccardo Muti nu mai e tânăr, ieri a fost pentru a șaptea oară când a dirijat acest concert și chiar dacă dispune de resurse impresionante, până la urmă tot om e și el.

Știu că sunt subiectivă, dar pentru mine imaginea de mai jos reprezintă expresia cea mai fidelă a fericirii care ar trebui să se regăsească în acest concert devenit legendar.

Este un screenshot din filmarea concertului din 2015 și, cum spuneam - admit că sunt subiectivă, dar vă dau cuvântul meu că simt fericirea în fiecare milimetru din acest instantaneu, în fiecare bit.

În altă ordine de idei, de data asta m-am înșelat total în privința dirijorului de anul viitor. Însă à la bonne heure, cum ar spune francezii - canadianul Yannick Nézet-Séguin își va face debutul la pupitrul unuia dintre cele mai cunoscute evenimente muzicale din întreaga lume. 

Mă bucur pentru el și-mi pare bine că Filarmonica s-a scuturat un pic de opțiunile convenționale și a încredințat misiunea unui dirijor dintr-o generație mai tânără. Chiar dacă e un concert clasic, un suflu nou este întotdeauna de apreciat.

Dar nu vă pot spune ce-a ieșit pe pagina de Facebook a Filarmonicii, la postarea unde s-a anunțat cine va fi următorul dirijor. Administratorul paginii cred că s-a ales cu febră musculară la mână de la câte comentarii a șters (și bine-a făcut). Efectiv a plouat cu jigniri și mitocănii la adresa lui Nézet-Séguin, din cauză că e homosexual (nu știusem asta până acum, și-n definitiv de ce-ar fi trebuit să știu? E viața personală a omului, pentru numele lui Belzebut). N-am idee ce legătură are cu muzica lui sau cu parcursul profesional (în prezent este dirijorul a trei orchestre: dirijor-şef ales pe viaţă al Orchestrei Metropolitane din Montreal, director muzical al Operei Metropolitane din New York şi director muzical al Orchestrei din Philadelphia). Din toate aceste realizări, de-așa ceva s-au găsit să se lege? De orientarea lui sexuală? De fapt, nu știu de ce mă mai mir.
Alții aveau o problemă cu faptul că nu a fost aleasă o femeie dirijor. Am văzut întrebarea repetată cel puțin de câteva zeci de ori. Și tot de-atâtea ori li s-a explicat: o condiție esențială pentru ca un dirijor să fie invitat să dirijeze concertul de Anul Nou este să aibă o colaborare constantă de minimum zece ani cu orchestra Filarmonicii vieneze. Iar momentan nu există nicio dirijoare care să îndeplinească acest criteriu. Și cu asta basta, atât de simplu e.
Cum spuneam, chestia asta s-a repetat de zeci de ori. Credeți c-au înțeles? Dădeau ”like” răspunsului în care li se explica motivul și câteva comentarii mai jos îi vedeai din nou cu aceeași întrebare: ”why not a female conductor?” 🤦‍♀️

În fine. Până la urmă, tot ceea ce contează în cazul de față este muzica și bucuria pe care aceasta o aduce oamenilor. Asta e ceea ce rămâne.

Așadar, 2025 🙂 Te rog să fii blând cu noi și îngăduitor cu visele noastre. Și sper că vei fi nu bun, ci excelent.

Este ceea ce vă doresc și vouă. Sper ca la finalul lui decembrie să puteți spune că tocmai încheiați unul dintre cei mai buni ani ai vieții voastre 🙂.
Prin urmare, în 2025 s-o pornim!