Un serial abandonat și-un film care-ar fi putut fi extraordinar

La prânz am fost la vot, apoi am chibițat cu niște prieteni și-acum încerc să nu mă mai gândesc la rezultate. Am făcut tot ce ținea de noi. Rămâne speranța.

Și ca să-mi iau gândul de la ce va ieși, hai să vorbim despre ce ziceam deunăzi - un serial pe care l-am abandonat și un film care până-n ultimul moment a fost excelent. După care, hm, n-a mai fost.

”New Amsterdam” (2018-2022)
Mie-mi plac serialele cu tematică medicală. Am văzut ”Spitalul de Urgență”, ”Dr. House” (despre care am scris) și ”The Good Doctor” (despre care de asemenea am scris). Mi-au plăcut foarte mult și pe fiecare l-am revăzut ulterior, cel puțin în bună parte. De aceea am început cu mari speranțe ”New Amsterdam”.

De la primele episoade mi s-a părut mai... cum să spun, mai lipsit de consistență decât celelalte trei seriale menționate mai sus. Personajele nu mi se par bine individualizate. Ok, îmi plăceau Max (directorul), Iggy (medicul psihiatru), Vijay (neurologul) și Reynolds (cardiologul). Patru din șase nu-i tocmai rău, s-ar putea spune. Dar ei nu sunt suficienți pentru a salva un fir epic dezlânat și niște aspecte care par să țină de o agendă politică a incluziunii obligatorii / forțate.
Dr. Sharpe (oncoloaga) e pur și simplu neplauzibilă. În primă fază e prezentată ca un fel de influenceră interesată mai mult de călătorii în scopul colectării de fonduri și mai puțin ca doctor, iar tranziția ei către medicul implicat și empatic pare forțată. Eu n-am reușit să văd niciun pic de profunzime la ea.
La fel de antipatică e și Dr. Bloom. În primul rând, mi se pare al naibii de ciudat că șefa secției de Urgențe este dependentă de un medicament, cam toată lumea știe și pare OK cu asta. În al doilea rând, ca medic-șef nu sari din senin pe fizioterapeutul care-ți monitorizează recuperarea după un accident. E neprofesional, total neetic și spune multe despre profilul moral al doamnei doctor.
Intriga în sine pare cam fără cap și coadă. Max vrea să revoluționeze spitalul, să reducă birocrația și să prioritizeze îngrijirea pacienților. Nobile intenții, dar dacă începi prin a concedia o secție întreagă s-ar putea să întâmpini oarece dificultăți. Și ferindu-mă de spoilere, ceea ce s-a întâmplat cu viața lui personală mi s-a părut absolut aiurea.
Și cu toate că e un aspect secundar, trebuie s-o spun: n-am găsit niciun pic de umor, deși cu siguranță ar fi fost loc. L-am abandonat după trei sezoane și foarte probabil nu-l voi mai relua. De asemenea, n-am avut absolut nicio dorință de a revedea niciun episod, nici măcar de dragul celor patru personaje preferate.

”Conclav” (2024)
Nu pot să vă spun cu câtă nerăbdare am așteptat să-l văd. Îmi plac foarte mult thrillerele istorico-religioase, iar distribuția e fabuloasă. Pe Ralph Fiennes îl admir de la ”Lista lui Schindler”, Stanley Tucci e un actor senzațional și eram curioasă de Isabella Rossellini (deși sunt conștientă că e nedrept s-o judec prin prisma mamei ei, dar cred că e oarecum inevitabil).
Afară de asta, conclavul mi se pare una dintre cele mai fascinante taine ale creștinătății. Tradiția, ritualurile vechi de secole sunt ceva ce respect și admir deopotrivă.

Nu voi da spoilere, fiindcă multă lume nu l-a văzut încă. Pot spune că Ralph Fiennes și Stanley Tucci sunt extraordinari and some more 🙂. Mi-au plăcut amândoi mult, mult. Sper ca la decernarea premiilor Oscar de anul acesta Fiennes să primească, în sfârșit, ceea ce e al lui. Personal, n-am văzut însă nimic ieșit din comun la Rossellini. Desigur, eu nu sunt critic și admit că e foarte posibil să mă-nșel; dar ca profan consumator de filme, nu înțeleg de ce să fii atât de aclamată pentru câteva minute în care ai făcut pe dura și intransigenta.

Din punct de vedere al producției și al interpretării, filmul este o capodoperă. Cei mai mulți dintre noi nu avem de unde să știm cum se petrec în realitate lucrurile în timpul unui conclav, dar e plauzibil să credem că-n mare parte sunt așa cum ni se arată în film. Tocmai de aceea este un minunat prilej de-a ne uita pe gaura cheii, cum se spune, la ceea ce se întâmplă în Capela Sixtină în timpul consultărilor și votului pentru desemnarea următorului Suveran Pontif.

Ultimele secvențe din film sunt însă... hai să spunem, foarte-foarte-foarte discutabile. Cel puțin la fel de discutabile precum decizia studiourilor Disney de a distribui o actriță creolă în rolul Albei ca Zăpada. În esență, nu e greșit; dar basmul este despre o prințesă cu pielea albă ca zăpada (d'ohh) și păr negru ca abanosul. În opinia mea, unele lucruri trebuie să rămână așa cum sunt, nu schimbate de dragul unui fals sentiment al incluziunii. Dacă vreți, e cam aceeași situație ca a cotelor de gen, despre care am bombănit anul trecut.

De miniseria cu Robert De Niro încă nu m-am apucat, dar făgăduiesc să povestim despre ea de îndată ce o termin.