Ghionturile ”prietenului” meu, perfecționismul

Pfiu, bine c-a trecut luna ianuarie, că mi s-a părut interminabilă. Din varii pricini n-a fost musai o lună ușoară, însă unul dintre aspectele pozitive este că am avut evaluarea anuală și rezultatul a fost neașteptat de bun. Adică știam că am muncit pe brânci anul trecut și-mi urmărisem îndeaproape obiectivele, dar la ce KPI-uri dure am avut, nu mică mi-a fost mirarea când s-a tras linia și-am văzut punctajul final.

”Ar merita să beau un pahar de vin diseară”, mi-am zis după ce-am ieșit din biroul șefei cu un sentiment de ”pe pantalonii lui Merlin, I did it!”.

Vreo două-trei ore. Atât m-a ținut starea de beatitudine, după care m-am blazat și vechiul meu ”prieten”, gândul ”eh, ce mare scofală, în definitiv” s-a insinuat.

Puține ”ghionturi” erodează mai rău încrederea în sine așa cum o face perfecționismul. Și dacă semințele lui sunt plantate de când îți amintești a fi pe lume, nici că mai scapi de el vreodată.

Culmea, se pretinde a fi prietenul tău. Doar a fi perfecționist înseamnă să-ți dorești să fii mereu mai bun, nu? Ce poate fi greșit în asta?

Ei bine, o mulțime de chestii, aș zice acum, la cei aproape 45 de ani. In a nutshell, perfecționismul îți răpește bucuria oricărei realizări. Pentru că indiferent cât de mare ar fi oul pe care l-ai făcut, oul făcut de altcineva ți se va părea mereu mai mare și mai strălucitor. Te uiți la oul tău, pentru care ai muncit și de care te-ai bucurat în primele momente, dar care dintr-odată nu mai pare cine știe ce.
Așa că te-apuci să muncești pentru altul, numai pentru a ajunge la același rezultat. Asta-n cazul fericit în care izbutești să-l obții.

Am dat întâmplător peste imaginea de mai sus și-am stat să reflectez cât de adevărată e. Am detaliat acum multă vreme parcursul meu în primii ani; dar nici la actualul serviciu n-a fost mereu ușor, ba dimpotrivă. În primul an nu dormeam noaptea de stres, în cel mai propriu sens al cuvântului. Visam vagoane, probleme, nu știu dacă apucam 3-4 ore de somn puse cap la cap.
Mi-a trecut prin minte de multe ori gândul să renunț, să caut altceva. Am strâns din dinți și mi-am spus că dacă aș renunța, tot chinul de-a mă fi străduit să învăț a fost degeaba.
Îmi ascultam colegii discutând despre câte-un caz sau altul și mă simțeam cea mai tâmpită ființă din Univers. Când vreodată o să fiu în stare să înțeleg și eu chestiile astea? mă întrebam, în ciuda faptului că eram permanent încurajată și mi se spunea să am răbdare, că e nevoie de timp, că mă descurc bine, că voi continua să acumulez.
Și iar îmi venea să renunț.
Și iar nu renunțam.

Între timp pot purta fără probleme acel gen de discuții, de multe ori am și soluții, ne consultăm reciproc, sunt acolo unde cu niște ani în urmă credeam că n-o să fiu niciodată.
Aș avea destule motive să fiu mândră de mine, doar că ”prietenul” meu, perfecționismul, are grijă să-mi aducă permanent aminte de realizările altora, care invariabil le fac pe ale mele să pălească.

Teoretic, știu că n-ar trebui să mă compar cu nimeni, decât cel mult cu mine însămi.
În practică însă...