Diferite genuri de manele (guest post)

Săptămâna trecută, o prietenă de-a mea (cea căreia datorez, printre altele, existența acestui blog, ea convingându-mă acum trei ani să mă apuc de scris) mi-a trimis un articol pe mail. S-a gândit că o să-mi placă, și s-a gândit bine. De fapt, atât de mult mi-a plăcut și într-atât de mult corespundea opinia autorului cu propriul meu punct de vedere în chestiunea respectivă, încât am solicitat - și obținut - acordul pentru publicare. 

Autorul textului se numește Dumitru Chiseliță, iar materialul se referă la manelizarea muzicii clasice. Acestea fiind spuse, vă doresc lectură plăcută :) Sinceră să fiu, atunci când l-am citit eu, am avut momente când mi-a venit să aplaud :D

≈ Nu ne plac manelele. Nuuuu. Ele sunt greu recunoscute chiar și ca muzică proastă, sunt urâte, brutale, obscene, pline de jmekeri și jmekerii, de fete care "dă" din buric, de mașini bazate care dovedesc, nu, că și proprietarul lor e la fel de bazat. de "banii-dujmanii", iar dacă spui că îți plac - "a, dar știi, eu ascult de fapt Mozart și Mussorgski, dar așa, la un chef, o paranghelie, merg..." - deja interlocutorul tău face o față care spune multe și zâmbește cu semnificații adânci la adresa ta. 

Maneaua a devenit sinonimă cu kitsch-ul cel mai ordinar, cu rețeaua de canalizare a muzicii. Uite, eu ascult manele. O dată pentru că mă amuză teribil textele. Sunt așa de idioate, încât depășesc reacția aceea de nervi și revoltă estetică, ajungând în cea a umorului. A doua dată că maneaua, ca origine, e ceva ok.

"Maneá (tc. mani "catren popular, cântec", de la interj. aman "vai!, aoleu!"; pl. Manéle): cântec liric turcesc, cu conținut erotic, întâlnit și în țările române. Meterhaneaua de pe lângă Curtea domnească îl executa și numai instrumental. Lăutarii din Muntenia îl cântă la vioară, în octave, acompaniați fiind de un "bas ostinat", acesta din urmă susținut de o vioară secundă, uneori și de cobză. Începând din anii ’90 ai sec. 20, reintră în atenția lăutarilor din România și dobândește, în pofida originii turcești a termenului, statutul de "muzică amestecată, adică de muzică ce rezultă din varii încrucișări ale muzicilor sârbească, greacă, turcească, indiană etc." (Dicționar de termeni muzicali).

Maneaua nu a inventat-o nici Salam, nici Guță, nici Adrian Minune, copilul actualmente maturul. Nici măcar strămoșii lor: Azur, Generic, Odeon ori alți reprezentanți ai generației muzicii "de chef" din anii ’80-’90. Primele înregistrări cu manele au fost ale lui Romică Puceanu ("Ileană Ileană", "Ce frumoase-s fetele") și Gabi Luncă ("Maneaua") și nu ai ce le reproșa din punct de vedere al regulilor muzicii lăutărești. Ascultați și veți, vorba aceea, vedea... Deci, aici totul e în ordine și nu revenim. Nici la manelele à la Taraf TV nu ne oprim, pentru că nu are rost, ele sunt ce sunt și gata... Aș scrie și despre actuala muzică așa-zisă populară, care a luat locul folclorului autentic, plină de behăituri, chirăituri, mieunături, care sună a orice altceva decât românește, cu texte despre copii, divorțuri, dușmani, bani, părinți morți, avere, dar subiectul merită o atenție separată.

Ci vom pomeni aici despre o muzică și niște interpreți care sunt, în principiu, ok și nu au legătură cu damnatul gen pomenit mai sus, dar care, grație faptului că sunt ascultați de prea multe ori și de prea multă lume, se manelizează. Aici adaug și că nu reprezintă standardul în calitate a genului. Și astfel ajungi la o concluzie revoltătoare: orice gen muzical are manelele lui... Adică în loc să se desăvârșească, se coboară la nivelul maselor. Că acolo sunt faima, și banii-dujmanii...
Acum sunt într-o dilemă. Să continuu și să fiu înjurat, ori să mă opresc și... să mă opresc. Voi continua.

În materie de muzică clasică, orice amestec din acela de "Best of" - Best of Mozart, Best of Beethoven, Best of Wagner, "Arii celebre din opere și operete", este suspect de manelizare. Muzica simfonică se ascultă la kil, ca să știi ce vrea să spună compozitorul. Ori, dacă răbdarea ta este mai sensibilă, măcar o piesă întreagă: o simfonie, un concert, o operă. Asta în cazul în care iubești într-adevăr pe compozitorii "grei" și nu te duci la concertele Filarmonicii doar ca să te ia lumea de intelectual ori ca să-ți arăți rochia ori smokingul. Sau, cum s-a întâmplat în 2007 la Sibiu, toți să se bată pe invitații la concertul în care cânta "faimoasa" formație "Scaligero" (a auzit cineva de ea doar pentru că instrumentiștii aveau cartea de muncă la Scala din Milano și toți sibienii au zis "uau, vin ăia de la Scala!". Dar nu era Scala. Era Scaligero...).

Aș spune că Andre Rieu cântă (și) manele simfonice. Adică sunt chiar convins. Frumușel frumușel, să placă la dame, muzică ce nu te bagă în ceață prin profunzimea ei, "best of-uri", dar vai, Rieu nu e von Karajan. Nu e nici măcar George Georgescu ori Celibidache. E... Rieu. El face, de fapt, cultură pentru mase. Adică cu sclipici, cu licurici, cu arii din simfonii ori filme celebre, le dă impresia ascultătorilor că sunt mari consumatori de muzică, nu, "cultă". Plus că, nu-i așa, succesul e succes și orice tanti care până ieri se hrănea cu Savoy, Gheorghe Gheorghiu, Mădălina Manole ori Komornik se poate lăuda că e sofisticată și intelectuală pentru că, nu, consumă mai nou valsul lui Șostakovici, "Don't Cry For Me Argentina", ori "Funiculi-Funicula". 

Mai sunt și bucăți muzicale care sunt, în principiu, niște capodopere, dar care, de atâta uz, s-au cam manelizat. Exemple: "Für Elise" de Beethoven (numai câți autori de slide-showuri au folosit-o...), "O, Fortuna" de Carl Orff (chiar așa, toți înnebuniții ăștia după Orff au ascultat TOATĂ "Carmina Burana"? Nu cred, că îți trebuie nervi de oțel...), "Corul robilor" de Verdi (deși majoritatea habar nu are ce e cu robii ăia și cine o fi fost Nabucco), "Anotimpurile" de Vivaldi (ajunsă muzică de fundal pentru ocazii), Marșurile nupțiale ale lui Mendelssohn ori Wagner (pe care le auzi și la nunțile de neam prost, "că așa se pune"), "Ceardașul" de Monti (cântat pe la chefurile spălate, de către un violonist de populară care nu realizeaza că nu oricine poate), multe de Mozart (că e simplu și copilăros și se pretează, ghinionul lui...), "Radetzki Marsch"-ul lui Strauss și or mai fi... 

Da, sunt "bucăți muzicale" care, chiar ascultate la infinit, nu se manelizează în modul pomenit mai sus: simfoniile lui Beethoven, concertele lui Ceaikovski (sau cum e cool să scrii mai nou, "Tchaikovsky"), Recviemul de Mozart, preludiile, fugile și brandenburgicele lui Bach, uverturile și ariile wagneriene, Gershwin, Enescu - în fine, cam tot ce necesită, pe lângă paiete, fotogenia interpretului și locurile ocupate pe stadionul unde e concertul, și ceva muncă. Ceva multă muncă, ceva mult mai multă înțelegere a sunetului și virtuozitatea în a-l reda. 

Data viitoare vom vorbi despre jazz și manelele lui... ≈