Fluier, deci exist

Cand am de prestat o munca monotona si de durata la calculator (cand solutionez niste facturi, de pilda), Alergatorul Isteric imi zice uneori "mai fluiera si tu din cand in cand, ca sa stiu ca mai traiesti".  Asa si acum.... interpretati postul asta ca un mic fluierat: traiesc :) N-am mai avut ragaz de scris saptamana asta, dat fiind ca sunt in schimbul 2, de unde rezulta ca vin la 1 noaptea (sau dimineata :D) acasa, dorm pana la 11, la ora 13 plec and so on.

Dar in uichend ar trebui sa am ceva timp la dispozitie (dupa ce vin de la coafor, ceea ce ar trebui sa-mi schimbe starea de spirit, destul de cenusie in ultima vreme), asa ca o sa va povestesc despre Eficientul Degeaba (care sufera de importanta acuta, mai nou), ce-am mai citit, ce filme (bune!) am mai vazut, precum si despre vizita inopinata a, cui altcuiva decat a lui Frau Zgaiba :D Ce induiosatoare sunt iubirile care nu mor, n'est ce pas?

Frica

Nu mai vreau sa-mi fie frica. 

Am obosit. De mine, de lume, de gandurile mele si din nou de lume. Nu stiu sa traiesc altfel decat fiindu-mi frica. Asa am fost dintotdeauna. N-am stiut niciodata sa traiesc altfel. Doar intensitatea a variat - stres ucigator, sau panica datatoare de crampe, sau tensiune surda, insa monotona, care scoate capul exact cand iti permiti sa te destinzi putin. A existat mereu in viata mea, intr-una din formele de mai sus sau in toate deodata.

Nici acum nu stiu altfel. Nu-mi pot imagina cum ar fi. Si-mi vine sa spun ca nu mai pot. Dar mi-e - da! - frica. Mi-e frica de faptul ca o sa pot. 

Si poate ca asta e adevarul. Poate ca mai pot, mult si bine.
Dar nu mai vreau. Nu ma mai simt in stare.

... Stiti cum e sa plangi de frica? Sa simti ca nu te mai poti opri? Si sa nu te inteleaga nimeni? Nici macar cei mai binevoitori si bine intentionati oameni care fac parte din viata ta?

Da, "Prostia omeneasca" a fost scrisa (si) pentru mine. Nu ma sfiesc s-o recunosc. 

Doar ca habar n-am ce sa fac cu recunoasterea asta.

Si totusi, o zgaiba e buna la casa omului

Nu cred c-am apucat sa va spun ca Frau Zgaiba, cea aprig pazitoare a ordinii si curateniei in blocul nostru, si-a luat catrafusele si s-a carabanit la inceputul lunii august. 

Oh well. A fost un fel de care-pe-care intre ea si administrator, iar cel din urma a biruit. Frau Zgaiba s-a mutat cu scartait de frane, nu inainte de a boscorodi indelung si lugubru la adresa incompetentei ("habar nu are ce trebuie facut aici"), indolentei ("nici macar nu-l intereseaza ce se intampla cu noi"), insensibilitatii ("nu se uita ca sunt mai in varsta ca el, nu are pic de respect") si a multor altor substantive cu prefixul "in", toate atribuite nefericitului subiect al preocuparilor ei. 

In disperare de cauza, omul i-a propus sa se mute (ca tot il ameninta cu asta de zece ori pe minut), oferindu-i posibilitatea de a nu mai plati chiria pe 3 luni (asta fiind preavizul obligatoriu), ceea ce pot spune ca reprezinta un chilipir destul de consistent. De care Frau Zgaiba a profitat cu o rapiditate care m-a bagat la idei: cred ca avea de gand sa se mute oricum, fiindca ne anuntase in mare taina ca-si gasise deja locuinta noua intr-un apartament intr-o vila si toata ziua comenta ca aici nu are "gradina si aer curat". Taraboiul si pressing-ul pus pe administrator i-au daruit o economie frumusica, iar noua, ceva mai multa liniste in bloc. Sau cel putin asa am crezut o perioada.

Ma rog, din anumite puncte de vedere nu ne-am inselat – mai putin sunat la usa la ore din cele mai tembele (gen sambata la ora 14, sau in timpul saptamanii in jur de 21:30), mai putin “incarcat negativ” din motive de raport exagerat de amanuntit pe care-si facuse obiceiul de a ni-l prezenta dupa fiecare intalnire cu administratorul, etc. 

Pe de alta parte insa, cum zice-o vorba veche…. oarba dupa ea. O data cu plecarea onorabilei, draconicul program de curatenie pe care-l instituise si la respectarea caruia veghea cu ochi de linx, s-a cam dus pe apa sambetei. Eu am declarat trei sferturi de greva, in sensul ca fac curatenie o data pe luna (locatarii din celelalte 3 apartamente n-au mai facut niciodata dupa plecarea lui Frau Zgaiba si n-am de gand sa fac eu si pentru ei. Evident, n-am stat sa-i urmaresc, dar credeti-ma pe cuvant ca diferenta e vizibila in comparatie cu “inainte”, cand se facea curatenie saptamanala si lumea se supunea cu religiozitate programului). 

Eh, acum diferenta se vede, de la luna la luna: ceva praf acumulat prin unghere, oarece panze de paianjen, frunze uscate imprastiate ici-colo, cate o pata razleata… 

De ce m-am apucat sa va povestesc asta, in the first place? Raspunsul e o foaie format A4, printata in atatea exemplare cate apartamente detine complexul de locuinte in care stam (care, apropos, nu apartine unei persoane fizice, ci juridice si e format din 8 imobile) si distribuita in cutia postala. Ce scrie pe respectivul petic de hartie? In rezumat, scrie cam asa:

-  Ca , in toate imobilele, s-a “constatat” nerespectarea programului de curatenie;

- Ca usa de la intrarea in bloc e permanent deschisa, ceea ce contravine regulamentului de ordine interioara, yada-yada. Au uitat sa mentioneze care usa.  Cea de la blocul nostru, parol, e nevinovata. Pe cautate si pe inchise.

- Ca lumea depoziteaza diverse obiecte mari gen frigider de aruncat /anvelope uzate de bicicleta/ mobila veche / samd pe casa scarii, ceea ce contravine – again! – regulamentului.  Si tot again, casa scarii noastre e inocenta. 

Textul, impanat de sublinieri si bold-uri de zici ca l-a scris Frau Zgaiba (ptiu, ptiu), se incheie pompos cu amenintarea unui control general in ziua de 11, adica vineri, urmat de “luarea unor eventuale masuri” care implica probabil angajarea unei firme de curatenie, ale carei costuri vor fi suportate de noi, din nou yada-yada.

Insa ceea ce m-a facut sa ma umflu ca laptele nu e neaparat ce-am redat mai sus, cat mai ales urmatoarea fraza: “din moment ce niciunul dintre locatari nu se simte responsabil si nu le atrage atentia celorlalti, nu ne ramane decat sa rezolvam problema apeland la o firma…” etc.

Say WHAT? E treaba mea, de chirias, sa ma simt responsabila de ce face Ics din apartamentul sau chiar din blocul vecin? E in atributia mea de chirias sa-i sun la usa lui Igrec si sa-i arat obrazul ca n-a mai dat cu matura in bloc de cand era lupul catel? Ce vorbesti, Franz? Dar tu, ca administrator, ce pazesti?

Il suspectez ca i-e dor de Frau Zgaiba. 

Una peste alta, e dreptul lor sa majoreze chiria.  Dar in niciun caz in contextul redat mai sus. 
 

Tristetea de a fi a doua frumusete a lumii

In seara asta s-a desfasurat finala concursului Miss World 2011. Si, urmand un sablon as zice ca destul de previzibil, coroana a primit-o o Miss din America de Sud. Miss Venezuela, mai precis. De ce ziceam de sablon - pentru ca in ultimii ani concurentele din America de Sud s-au regasit mai mereu in Top 10, daca nu chiar intre primele 3 finaliste. A devenit un trend, asa cum pe la sfarsitul anilor '90 Miss India isi adjudeca in fiecare an trofeul. Pana cand am inteles ca s-a lasat cu oarece proteste, din ciclul "da' mai lasati-le si pe altele". Ma rog, in cazul asta nu pot spune ca tin cu vreuna dintre "parti". Pentru celelalte concurente, gandul ca premiul e ca si dat trebuie sa fi fost un stres suplimentar serios; pe de alta parte, daca pur si simplu concurenta din India a fost, cativa ani la rand, cea mai... si cea mai? 

Am deviat de la subiect inca inainte de a fi intrat in el. M-am uitat la putinele (deocamdata) poze aparute pe net si, dincolo de faptul ca noua Miss World e o frumusete clasica (tipul care se incadreaza perfect in sabloanele unui astfel de concurs, unde n-am vazut niciodata castigand o frumusete ceva mai neconventionala), atentia mi-a fost mai degraba atrasa de celelalte 2 finaliste, Miss Filipine si Miss Puerto Rico. Ele sunt cele care, pret de cateva minute pe care nu mi-as dori sa le traiesc pentru nimic in lume (nu ca ar fi vreun risc :D), au crezut si au sperat din adancul sufletului lor ca vor fi cele care vor face turul de onoare la sfarsitul spectacolului. 

Ce poate fi in sufletul unei copile care se vede pierzand ceea ce fusese atat de aproape de a castiga? Nici nu vreau sa-mi imaginez. De unde mai gasesti puterea de a zambi si de a o imbratisa pe castigatoare? De unde mai ai energia de a primi meschinul (ma scuzati) premiu de consolare - o coronita minuscula si un buchet de flori cam de jumatatea celui primit de Miss? 

Aproape-mi vine sa spun ca trebuie sa fie vreun fel de dresaj la mijloc. Partial explicat si de perioada de o luna de cantonament care precede finala. Interval in care sunt permanent monitorizate, filmate, intervievate, antrenate, pregatite.... in final, cum ziceam, dresate. Sa-si struneasca sentimentele, sa-si stapaneasca emotiile, zambetul sa fie (ori sa para) autentic indiferent de situatie.... In final, cand ajung pe scena, sunt niste robotei din punct de vedere emotional. 

Si asta mi se pare incredibil de trist. E o investitie prea mare si prea riscanta, intr-un joc in care sansa si contextul au un rol mult prea decisiv.

Scurt serial despre colegii de serviciu. Miorlaita Puturoasa (II)

Eu si Miorlaita Puturoasa am ajuns simultan in departamentul unde combatem actualmente, dupa ce in respectivul departament se inregistrase un numar de 2 demisii + inca una incerta (a devenit si aia certa intre timp). Era, prin urmare, o lipsa acuta de personal si situatia trebuia remediata in cel mai scurt timp.

Criteriile erau destul de clare, cel putin in aparenta: cunostinte de lucru pe calculator si despre activitatea depozitului in ansamblu, rezistenta la stres, spirit de echipa bla bla bla. Le indeplineam pe toate si, in acelasi timp, imi doream sa lucrez la departamentul respectiv – o munca mai agreabila decat ceea ce facusem pana atunci si, in orice caz, mai «umana».

Am avut o surpriza cand am vazut-o si pe Miorlaita acolo si vreme de vreo 2 saptamani am tot stat in stres (care tinde sa devina a doua mea natura), gandindu-ma ca poate este vreo concurenta intre noi, gen care e mai buna / care invata mai repede / care se adapteaza mai bine. Nu era cazul, eram amandoua acolo ca sa ramanem si m-am mai relaxat de indata ce treaba asta a devenit clara.

Relaxata fiind, am inceput s-o observ mai indeaproape pe Miorlaita si sa trag niste concluzii nu tocmai de bine. Pentru inceput, faptura se misca foarte incet, ca intr-un permanent relanti, in contradictie cu toti ceilalti, care sunt permanent in alerta. Bine, nu spun sa fie ca Alergatorul Isteric (unul singur e suficient, for Pete’s sake), dar cand mai e putin si ne cade tavanul in cap de cat de multe sunt de facut, ea ramane la fel de lenta, calma si senina. Iar calmul nu e un semn ca gestioneaza cu sange rece situatia, ci un indiciu al faptului ca n-are niciun stres. Suna telefonul, se ridica alene de la calculator, raspunde, asculta, nu stie sa-l lamureasca pe Icsculescu de la celalalt capat al firului, asa ca ne intreaba pe mine sau pe Alergator – ii explicam, nu intelege, face ochii maaaari, raspunde cu un «ce?» aiurit, inevitabil unul din noi ii ia receptorul din mana si-l edifica pe Icsculescu. 

Lucreaza incet, incet, incet. Diplomat, ii spun sa se grabeasca, fiindca «uite, mai avem aia, aia si aia». «Nu pot sa ma grabesc, trebuie sa ma concentrez». Nu se poate concentra mai repede, aia e.

O intreb ceva ce trebuie sa aflu urgent. Iar face ochii maaaari si ridica din umeri : «Habar n-am!».

O solicit sa ma ajute sa dau jos niste cutii grele (Alergatorul nefiind prezent, ca-l lasam pe el sa se joace de-a Hercule). «Nu pot, am de facut altceva, imi pare rau!». Din tonul ei se simte ca numai rau nu-i pare. Ma lupt singura cu respectivele cutii, probabil nu intamplator am avut dureri constante in zona lombara vreme de vreo luna de zile (binecuvantat fie Voltaren-ul, ca veni vorba) .

Ii explici de zece ori o chestiune, o uita de 11 ori si nu e atenta nici cand ii explici a douasprezecea oara. Imi aduc aminte cat m-a putut enerva intr-o seara cand eram amandoua schimbul 2, iar calculele si listele de final de zi (18 la numar) erau, toate, in responsabilitatea mea (Alergatorul fiind in concediu si eu, neoficial, stapana pe bostanarie in lipsa lui).

Fara a intra prea mult in chestiuni de bucatarie interna (nu de alta, dar n-am spalat vasele :D), exista 3 liste care trebuie trimise dupa ce sunt actualizate. Le-am numit, dupa initiale, «listele LLM». Ne impartim sarcinile, eu ma apuc de calcule, ea de actualizarea listelor.

Ma intrerupe macar la fiecare 5 minute. «Greta, e ok daca fac asa? Greta, de ce imi apare asa? Greta, cum fac sa revin la pagina dinainte? Greta, acum fac lista F, cui o trimit?»

Imi pocneste capul, nu suport intreruperile cand am de facut calcule care trebuie sa fie impecabile, pentru ca vor ateriza inclusiv in inbox-ul managerului. «Nimanui », zic, numarand rapid zece oi in gand. «Nu trimitem decat listele LLM, dupa cum stii». «Adica lista F n-o trimit?»

Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa.

Are un tic verbal, pe care-l foloseste cand doreste sa para ca e atenta la explicatii (fiindca 100%  atenta nu e niciodata) : repeta ce i se spune si rosteste, cu un aer preocupat si implicat, cuvantul «cvasi». Macar de l-ar folosi corect in context. 

Va intrebati, poate, de ce nu ne plangem la sefu’, respectiv cum se face ca a ramas in departament, desi e lenesa. Well, raspunsul e acelasi pentru ambele intrebari: omul o simpatizeaza si nu face niciun secret din asta. Poate si mie mi-ar placea, daca as fi barbat: e frumusica, are un decolteu foarte atragator (pe care-l si expune), e nostima, o voce pisicoasa (de aia o cheama si Miorlaita), ochi negri si vioi care amintesc pe undeva de Chip si Dale, in totul e o combinatie de copil-femeie care poate fi foarte seducatoare. 

Ca persoana e simpatica, desi in general nu pare sa aiba foarte multe lucruri de spus. Din postura de colega de munca e cateodata insuportabila, taman pentru ca, personal, cu greu reusesc sa-mi pastrez calmul cand ii vad jemanfichismul. Ma rog, ca sa nu fiu nedreapta – are si accese de harnicie, dar foarte rare. Si, nu stiu cum se face, aceste accese nu se manifesta cand e foarte mult de lucru, ci atunci cand suntem destul de relaxati. 

Tragand linie, se poate spune ca Miorlaita se pricepe sa-si faca viata usoara. Mai are de invatat cum sa simuleze munca indarjita. In privinta asta poate lua lectii de la Eficientul Degeaba, despre care va povestesc data viitoare.