Cat de mult putem ierta?

Am avut o discutie cu niste cunoscuti in seara asta, discutie in urma careia am cazut pe ganduri ca baba pe scanduri.

Bref, era vorba de "pana unde am fi dispusi sa mergem intr-o relatie si cat de mult / cat de multe i-am putea ierta celuilalt".  Printre altele eu am zis ca, ipotetic vorbind, cred ca l-as ierta daca m-ar insela. O data. Conditia fiind ca respectiva sa fie o aventura de-o noapte, nu o relatie paralela in care se premediteaza "delegatiile", "ramasul peste program la serviciu" si altele de-acelasi gen. 

Bineinteles ca a urmat un cor de "asta zici acuma, dar daca se intampla...." si tot bineinteles ca spusesem doar ce gandesc, adica-n acest moment sunt de parere ca asta as face - parere pe care i-am comunicat-o, mai demult, si lui (purtatorului verighetei pereche, adica).  Inclusiv asta le-am marturisit interlocutorilor, carora le-au iesit ochii din cap de stupefactie si au decretat la unison ca "rau ai facut, acum stie ca-si poate lua nasul la purtare".

Nu-s de acord nici cu una, nici cu alta.

I-am spus pentru ca venise vorba despre asta (pe fondul unei discutii mai lungi despre problemele pe care le aveau niste amici comuni) si pentru ca, la cum il cunosc, sunt convinsa ca nu va profita. Dupa cum la fel de sigura sunt si ca, daca se va intampla vreodata, nu din motivul presupusei mele "ingaduinte" va fi si nu eu voi descoperi. Va veni el insusi sa-mi spuna.

Pe de alta parte, acum ma gandesc: oare intr-adevar s-ar cuveni iertata o astfel de greseala? Oare e adevarat ca daca s-a creat un precedent, sunt toate sansele sa se repete? In aceeasi nota, oare nu merita omul iubit a doua sansa?

In continuare stau comod pe scanduri si meditez.

Cum ajung unii la scrisorile de sertar (II)

In incheierea precedentului post cu o tema similara, va promiteam ca voi reveni de indata ce vor mai aparea combinatii, sa le spun inedite, in urma carora bunul Google imi trimite, ocazional, cititori. 

Ei bine, mare e gradina Google si multi cauta prin ea....

- comentarii la scoala pentru clasa intai miniraport - hait. Se fac comentarii la clasa intai? La ce anume, pacatele mele? "Aventurile soricelului Rontisor?" Si de ce "miniraport"? Pentru ca Rontisor e mic?

- incercari scriere - aici m-a nimerit. Incerc, frate, nu ma-ncurc.

- peisaje de iarna pentru desktop dar sa nu fie zapada - cu ocazia asta am aflat ca nici la mine pe blog nu ninge. Tot e o treaba. 

- film cu criminal care sapa tunel - pan' aici, ca ne suparam. Ai vazut cumva la intrare "alcatraz.blogspot.com"?

- the notebook cate scrisori primeste - daca e Vaio, iti spun eu ca primeste o multime.

- scrisori-de-sertar vinete - in cazul in care asta e o invitatie la a-mi transforma blogul intr-unul culinar, va anunt ca suprema mea realizare in domeniu sunt sarmalele. N-am trecut de nivelul asta.

- alearga metal - asta o fi frate cu Omul-de-Tinichea?

- sunca extraordinara - adaugand asta la chestiunea cu vinetele, deja incepe sa semene a complot. Si-apoi.... sunca extraordinara? De ce nu sublima, fabuloasa, formidabila samd? Sunca se simte jignita.

Voi reveni cu proxima ocazie, dar, inainte de a da click pe "publicati postare", tin sa reiterez faptul ca in bucatarie am doua maini stangi si n-am mai avansat de la sarmale incoace.

Intoleranta, prejudecata, sau amandoua?

Intrebarea din titlu se refera la mine insami si, marturisesc, ma surprinde. N-as fi crezut ca poate fi pusa o astfel de problema in ceea ce ma priveste. Si totusi...

Inca din primele zile de serviciu am remarcat.... o fiinta. La modul cel mai serios va spun ca am stat o vreme in dubii: e barbat sau e femeie? N-o cunosteam, ergo nu ne salutam inca, nu ma puteam holba la ea si nici n-aveam cum s-o intreb "auzi, tu porti botosei roz sau albastri?". 

Persoana in discutie face parte din categoria celor care n-au cum sa treaca neobservate: freza punk in doua culori (unde creasta e blonda si restul, brunet), piercinguri pretutindeni unde-a fost ceva spatiu disponibil pentru gaurit (sprancene, arcade, cartilajul urechii, nas, pometi, barbie, buze, limba), tatuaje multicolore pe maini si ceafa, 3-4 randuri de bratari din metal si piele. La toate acestea se adauga faptul ca se imbraca exclusiv in haine sport, lalai si-n culori pestrite. 

Primul soc in ce-o priveste pe respectiva fiinta a fost cand am descoperit ca e de sex feminin. M-am intrebat: ce femeie ar iesi in lume aratand in halul asta? Ma rog, de gustibus, mi-am zis. Al doilea soc - unul considerabil mai mare - a fost cand am aflat ca respectiva are o pozitie de conducere si, capac la toate, se bucura de foarte mult respect in randul celor "de sus". Participa la sedinte cu managerii si n-are niciun stres in a sustine prezentari in fata clientilor purtatori de costum si cravata, ea aratand intotdeauna cum va descriam mai sus. De opinia ei se tine mereu cont si, pe de alta parte, este foarte apreciata si indragita de subalterni. 

Ca si cum toate acestea n-ar fi fost suficiente pentru a ma intreba "cum e posibil?", recent am aflat ca tipa e lesbiana si intr-o relatie cu o colega de-a ei - aceasta din urma, e evident din felul in care arata, fiind jumatatea feminina a cuplului. In pauze ies la cafea tinandu-se de mana, din cand in cand se mangaie reciproc pe obraz cu tandrete si nu trebuie decat sa te uiti la ele ca sa-ti dai seama ca, intr-adevar, se iubesc. Toata lumea le priveste cu duiosie si le trateaza firesc, ca pe un cuplu... era sa zic "normal", dar ma intreb daca mai stiu ce e normalitatea, asa ca mai degraba zic "heterosexual".

Va dau cuvantul meu ca-mi vine greu sa inteleg faptul ca sunt privite atat de relaxat si, cu atat mai mult, ca jumatatea masculina a cuplului (tipa de care va spuneam initial) detine o pozitie in top management. N-ar fi fost de asteptat mai multa discretie din partea lor? Fara ca asta sa insemne ca ar nega ceea ce sunt...

Impresia mea despre mine era ca sunt o persoana deschisa, toleranta si lipsita de prejudecati, insa acum nu mai sunt sigura de niciunul dintre aceste atribute. 

Oare-n definitiv e atat de usor sa trecem peste.... sabloanele societatii? Si pana unde se poate merge cu "I am what I am"?

Cugetari si suspine intelectuale

Avand in vedere o anume tendinta pe care am observat-o (la unii dintre cunoscuti, dar si haladuind pur si simplu pe forumuri), cred ca trebuie sa consider postul asta ca un fel de exercitiu de sinceritate si-mi asum faptul ca, probabil, o sa scandalizez pe unii. Aspect care, in context, ma preocupa foarte putin spre deloc :D 

 Mai ales ca eu incerc inclusiv sa inteleg fenomenul: cum se face ca suntem inconjurati de atata lume culta, care ofteaza intelectual si beletristic? Oi fi ramas eu singura care mai alege si carti din categoria "chewing gum for the brain"?

Sa ne intelegem: asta nu se vrea un manifest contra intelectualilor :P si nici o invitatie la Sandra Brown. Dar, vorbind cu unii si cu altii, am constatat ca aproape nimeni nu mai citeste carti de relaxare, de amuzament, de tip "literatura de tren". Noooo, toata lumea e cu Garcia Marquez, Vargas Llosa, Herman Hesse, mai nou Hertha Müller, Haruki Murakami, Erich Maria Remarque etc etc etc. 

Cititorii suspina profund ca-s culti, dau ochii peste cap beletristic si se oripileaza cand le spui de Agatha Christie, Stephen King, John Saul sau John Grisham, iar daca mai cutezi sa aduci in discutie si cartile din categoria "chic lit " (alde Bridget Jones sau Sophie Kinsella, de exemplu), ti-ai dat foc nu doar la valiza, ci si la sifonier. Esti iremediabil proscris.

Asta in ciuda faptului ca romanul "Dolores Claiborne" al lui King ramane de referinta drept unul dintre cele mai reusite portrete in literatura, nuvela "Shawshank Redemption" a aceluiasi a stat la baza unuia din cele mai bune filme din toate timpurile si nimeni n-a scris thriller-uri juridice mai pasionante si mai bine documentate decat Grisham. Dar asta e literatura usurica, deci e cah.

Marturisesc, prin urmare, ca nu inteleg fenomenul. Eu citesc din ambele categorii si satisfactia lecturii o am si colo, si colo: bunaoara, as compara pe Marquez cu savoarea unui vin vechi si aromat, iar pe Grisham cu voluptatea unui pahar de Cola rece, cu lamaie si gheata, baut exact cand te arde mai tare setea. 

Poate cineva sa sustina ca bea numai si numai vinuri de colectie?

Socoteala de-acasa si brambureala din targ

La multi ani, dragii mei, ne doresc (mie si voua) s-avem parte de sanatate si noi si cei dragi noua, impliniri profesionale, personale, sentimentale si de oricare altele ne mai pofteste inima si ne mai doresc sa nu aiba dreptate mayasii :D *

Asa, acuma s-ar cuveni cica sa va povestesc cum fu aseara. Si azi-noapte. Si azi-dimineata. Domn'le, sarind direct la concluzie, pot spune: bine ca mai putem rade. Si face haz de necaz. Drept ca acum vreo cateva ore nu prea ma vedeam in stare de asa-ceva.

Basically, cu o exceptie (si aia, incompleta), nimic n-a iesit cum ne doriseram si cum planuiseram. Mai exact:

Ce-am fi vrut sa fie:

- ajuns la amiaza in München, mancat & bere cat cuprinde la beraria Hofbräuhaus;

- spre seara o plimbare prin centru;

- la miezul noptii - in Marienplatz, unde se intampla cele mai spectaculoase artificii din oras;

- a doua zi, inainte de a pleca spre Bayreuth - again o plimbare prin oras, luat masa undeva, pornit spre casa dupa-amiaza.

Ce-a fost:

- ajuns la amiaza in München, stat vreo 3 ore la amicii unde urma sa petrecem Revelionul, ajuns pe la ora 18 la Hofbräuhaus (dupa oarece intrebari gen "da' vreti musai?"), acolo era ultra-hiper-mega-aglomerat, gasit cu greu locuri, baut bere, nemaimancat ca disparuse foamea (anesteziata in cele 3 ore);

- nemaiplimbat decat in pas rapid de la berarie pana la masina, pentru ca ploua marunt, constant si al naibii de rece;

- in afara de noi nimeni nu era dornic de Revelion in centru, nesincronizat cu ceilalti ca sa plecam la timp de acasa (pana la Marienplatz erau vreo 45 de minute), discutii si planuri din categoria "plecam pe la unshpe cu masina, lasa ca avem timp, ba nu luam masina ca nu avem unde-o parca si e nebunie in centru, hai ca mergem cu metroul"), plecat la 23:15, tot ploaie, ajuns in statie de unde trebuia sa luam autobuzul care sa ne duca pana la metrou, autobuz intarzie, aflam (eu si sotul) ca trebuie sa schimbam metroul la gara, era 23:20, e clar ca nu mai ajungem, hai la un mall unde cica se dau artificii, ajungem murati la mall (pe jos), 23:40 already, nu se intampla nimic acolo in afara ca ploua, hai sa ne intoarcem acasa. 

Acasa am urmarit niste artificii date de vecini, ne-am considerat norocosi ca nu ne-a pocnit niciuna in scafarlie (vecinii nu erau din cale-afara de indemanatici), pe mine m-a apucat scurt bocitul din motiv de dorinta neimplinita din pricini ridicole, petrecut pana la 4 dimineata jucand carti si incasand ironii fine precum glaspapirul din partea amicilor, deoarece prestatia mea la masa de joc a fost lamentabila;

- trezit pe la 9 cu o stare generala destul de trista, plecat aproape imediat, sotul nu se simtea prea bine, asa ca am renuntat si la proiectata plimbare prin oras.

Asta e..... si cu ce mai e, asta e :))

Exceptia de care vorbeam e faptul ca, taras-grapis, am ajuns totusi la Hofbräuhaus. Si ca veni vorba, va recomand din tot sufletul sa va duceti pe-acolo daca aveti drum prin München. E cea mai autentica atmosfera bavareza pe care o puteti gasi si pe cuvant ca merita, chiar daca exista riscul sa fiti considerati snobi pe chestia asta.

Deci... da!  Insa acum suntem acasa la noi, unde e cald si bine, ne avem unul pe altul, seara trecuta ne-am dat seama fiecare, o data in plus, ca cel mai adevarat "lucru" din viata noastra e omul de langa noi si-n continuare sper si am incredere ca anul 2012 va fi un an excelent.

Sa fim si sa ne fie bine, sa avem grija de sufletul nostru si, cum spunea o scriitoare romanca, sa ne fie drag cu cine inseram :)


*mayasii sunt de parere ca pe 21.12.2012 e sfarsitul lumii. Da' cine i-o fi intrebat?