Surâsul lui Zubin Mehta

Nimic nu lăsa să se întrevadă ce-mi va aduce seara de 6 septembrie. După cum am mai spus și cu alte ocazii, niciodată un concert dirijat de Zubin Mehta nu va fi ceva ”obișnuit” în ce mă privește, tocmai pentru că nu este. E o ocazie care nu apare foarte des dat fiind că nu merg decât la două concerte pe an, în medie și tocmai de aceea este un moment cu atât mai valoros pentru mine. Mă bucuram prin urmare ca de obicei și contemplam foaierul Filarmonicii din Berlin - era pentru prima dată când ajungeam aici. 

Având în vedere renumele instituției, trebuie să spun că m-au surprins simplitatea clădirii și a decorațiunilor interioare. Totul este proiectat minimalist, fără preocupare pentru factorul estetic și gândit doar să fie funcțional din punct de vedere logistic și, desigur, acustic. 

Ați spune că acesta e sediul orchestrei care este cotată drept cea mai bună din lume? :) Nu prea, nu-i așa? Dar ce contează cum arată? Important este cum sună muzica... și sună minunat. Aproape ireal. De asemenea, chiar dacă nu are legătură cu subiectul, țin să menționez prețurile de bun-simț de la cafeneaua din interior. Chiar m-aș fi așteptat la exagerări din punctul ăsta de vedere, însă am fost plăcut surprinsă.

După ce-am băut o cafea și-am căscat nițel ochii în magazinul din incintă, m-am dus să cumpăr programul de concert. Așteptând la rând, mi-au căzut ochii pe un anunț plasat în imediata apropiere, lângă micul ghișeu de informații. N-am avut inspirația să-i fac poză, deși acum ar fi fost interesant să vă arăt imaginea, pentru simplul motiv că m-au apucat instantaneu trepidațiile și transpirațiile, iar pulsul scăpase binișor din hățuri. ”La terminarea concertului, Zubin Mehta va oferi autografe în foaier”. 

Nu-mi venea să cred că el însuși face asta și previzibil, nu m-am mai putut gândi la altceva. M-am bucurat de muzică și am experimentat niște trăiri și emoții necunoscute până atunci, despre care voi vorbi separat, în articolul dedicat concertului. Dar în interior eram doar un freamăt; aș fi făcut implozie de fericire la gândul că-l voi revedea din nou de aproape. 

După concert, m-am precipitat în foaier. Aici fuseseră amenajate două mese pe care se aflau CD-uri, DVD-uri și Blu Ray-uri cu muzică dirijată de el, expuse la vânzare. ”E printre ele vreunul pe care nu-l ai?”, m-a întrebat jupânul legitim. Da, mai erau vreo două-trei chiar, de unde rezultă că mai am de lucrat la exclusivista mea colecție :)) M-am hotărât pentru un CD cu mai multe concerte de vioară de Bach și Elgar, solistul fiind Pinchas Zukerman. M-am așezat la rândul care deja începuse să se formeze și am așteptat, din ce-mi amintesc, vreun sfert de oră. Timp în care coada luase proporții de n-o mai puteam cuprinde cu privirea din locul unde eram.

Duioșie, drag, admirație, emoție și strângeri de inimă, toate m-au copleșit dintr-odată când a apărut, adus de cineva într-un scaun pe rotile. Nu e pe deplin refăcut după intervenția suferită la genunchi în august și cu siguranță i-ar fi fost greu să coboare treptele de la cabina lui până în foaier. Cu atât mai de apreciat gestul său.

Ne-a salutat, iar toată lumea l-a aplaudat. A fost adus la masă și, fără a se da jos din scaunul cu rotile, a început să semneze autografe. Pe orice: bilete de la concert, programe, CD-uri șamd. Nu se uita la persoana căreia îi dădea autograf, poate fiindcă nimeni nu-i spunea nimic. Eu pritocisem în gând câteva fraze în intervalul cât așteptasem, dar am renunțat la aproape toate. Am vrut să-i spun că sunt din România și să-i mulțumesc pentru că a acceptat să fie președintele onorific al Festivalului Enescu, dar m-am răzgândit; cu cât îl țin mai puțin ”pironit” la masă, cu atât mai bine, mi-am spus. Și-apoi... nu știu dacă aș fi reușit să duc până la capăt o frază așa de lungă :)) După cum nu știu nici cât de relevant ar fi fost, în definitiv...

Așa că, ajunsă în fața lui și dându-i CD-ul ales pentru a-l semna, i-am spus: ”Thank you for a wonderful evening”.  A zâmbit auzindu-mă.

Al doilea autograf pe care-l primesc de la el, după cel de acum doi ani și jumătate:

Dându-mi înapoi CD-ul, m-a privit și mi-a surâs. Un zâmbet pe care-l voi păstra și prețui toată viața, alături de amintirea celor mai negri ochi pe care i-am văzut vreodată :)

A fost cea mai frumoasă surpriză pe care Berlinul a scos-o din joben pentru mine. Și n-am cuvinte să-mi exprim recunoștința pentru încă un eveniment din categoria ”momente pentru o viață”. După foarte multă vreme, mă simt din nou însuflețită :)

Printre zâmbet, printre nori :)

Și iată-mă-s înapoi pe baricade. Cum sunt? În al nouălea cer, așa sunt :) Da, a fost frumos. Da, am multe povești și poze, așa cum sperasem. Au fost trei zile pline cu de toate: muzică, pictură, plimbare, experiențe, descoperiri, senzații și....

... și o SURPRIZĂ! Neașteptată, dătătoare de fluturi în stomac și MINUNATĂ!!! :) :) :) 

O surpriză care m-a făcut atât de fericită cum nu credeam că pot fi, cel puțin nu după ultimele luni. 

O surpriză care mi-a făcut inima să danseze, mâinile să tremure și ochii să se aburească de emoție și de drag.

Revin cu povestea, cât ați zice ”surpriză” :)

Între timp, un mic preambul... 

... cui surâdea Zubin așa de frumos? Oare cui? :)

Respiro la capitală

Plecăm câteva zile la Berlin, așa cum plănuiserăm demult. Sper să-mi revigorez, măcar parțial, starea de spirit. Premisele sunt încurajatoare: diseară îl revăd pe Zubin, într-un concert susținut la Filarmonică :)

Ne citim de joi încolo, sper să revin cu multe povești și poze frumoase :) Între timp, săptămână frumoasă să aveți!

Rostul

Nu-l prea găsesc. Mai corect spus, nu MI-l găsesc.

Zilele trecute, aflându-mă în mașină, mă gândeam (prost obicei) la viața mea în ăști 35 de ani care s-au scurs până acum. Mă mai gândeam la o anume copilă în vârstă de 15 ani, care cântă minunat la vioară și care debordează de bucuria de-a trăi; dacă te uiți în ochii ei, vezi fericirea și candoarea în stare pură.

Și mă mai gândeam la mine, care la 15 ani trăiam asta. Și alte câteva pe lângă, la fel de greu de dus, sau poate chiar mai greu. 

Și realizam o dată în plus că atunci trebuie să se fi stins ceva nu numai în privirea mea, ci și în mine.

Dau impresia că mă plâng? Ei bine, da, poate că o fac. Mi se pare al dracului de nedrept ceea ce mi s-a întâmplat. Și cu toate că sunt recunoscătoare că-n final am ieșit întreagă la minte din prima parte a vieții mele, nu mă pot împiedica să mă gândesc că n-am meritat toate astea. 

Locul unde mă simt bine l-am găsit (mă refer la țară, orașul nu e neapărat locația visurilor mele, dar ăsta e un aspect care se poate îmbunătăți), omul l-am găsit, ce n-am găsit e rostu-mi. Sensul meu pe lumea asta. 

Credeam că l-am găsit în anii în care am lucrat în presă. Profesional vorbind, n-am fost nicicând mai împlinită ca atunci. Să merg la evenimente și să scriu despre ele, să iau interviuri pe care să le redactez apoi, asta însemna pentru mine bucurie pură. Am câteva materiale remarcabile din perioada aia. Nu voi uita niciodată adrenalina care preceda întâlnirea cu vreo personalitate, emoțiile din timpul interviului (ce fericire să văd că interlocutorul se simte bine în dialogul cu mine, iar discuția divaghează de la întrebările pe care mi le pregătisem, ducându-mă în zone unde nici n-aș fi crezut că pot ajunge!), freamătul dinaintea scrierii materialului și, în sfârșit, sentimentul acela de ”I DID it!” pe care-l aveam după ce-mi puneam semnătura sub text.... 

Oh, da, mi-e dor de meseria mea. Și ce dor... Nu regret emigrarea, care-a venit ”la pachet” cu renunțarea la profesie. A fost alegerea mea și sunt pe deplin împăcată cu ea. Dar nu pot să nu-mi fie dor. Și-n același timp, nu pot să nu simt că mi-am pierdut rostul, mult-puțin cât era. 

Ce mi-aș dori să fac? Bună întrebare :)) Să-mi găsesc rostul. Să mă întorc în presă (sweet dreams), să scriu cărți, să... să.... 

Naiba știe. Eu în niciun caz nu știu ce m-ar (mai) putea fericită cu adevărat. Câteodată am sentimentul, și-acum îmi cer scuze pentru exprimarea lacrimogenă, că toate cele pe care le-am trăit m-au secat. M-au uscat. Și mi-au luat ceva prețios, pe care niciodată n-am mai reușit să-l găsesc de-atunci: capacitatea de a-mi iubi viața și de-a mă bucura de ea. 

Nu mă refer la micile plăceri delicioase, ci la marile întrebări (existențiale, dacă vreți să le spunem așa), cărora nu le găsesc răspuns.

Ce să fac, ajunsă într-un punct ca ăsta? Cum să mă ridic?

Coleg nou, pericol public

Timp de trei luni, voi avea pe cineva în departament. Un plod de vreo 19-20 ani, care face o specializare în logistică și, ca parte a instruirii lui, trebuie să absolve câte un stagiu de trei luni în fiecare secție a companiei.
Nu e primul care vine la noi, au mai fost trei până acum. Dar individul ăsta e cu totul și cu totul special.

Colegii mei și team leaderii de la sortare/ ambalare, unde și-a efectuat deja stagiul, respiră ușurați că au scăpat de el. La fel și celelalte secții prin care a trecut până acum.
Pe mine mă compătimește absolut toată lumea. Am fost întrebată dacă nu cumva aș dori un șnaps (ba ce-aș mai fi dorit). ”Ah, săraca Greta”, oftează colegii când dau cu ochii de mine. Cei de la secțiile unde a fost îmi zâmbesc cu înțelegere, stil  ”da, știm cum e!”.
Sfârfâlică mi-a demonstrat susținere totală, în felul lui clasic și inconfundabil: ”Greta, crede-mă că te înțelegem cu toții, dar nu ai de ales”. Mno, superb sau ce? :))
Musiu Șarl face mișto de mine. ”O să solicit o primă specială, pentru nervi făcuți ferfeniță”, l-am anunțat azi. ”Numai trei luni trebuie să rezistați”, m-a consolat 'mnealui, de parcă aș fi fost trimisă într-o colonie de penitență sau ceva pe-acolo.

Plodul, pentru care încă nu am o poreclă, este o catastrofă. Ba nu, CATASTROFĂ. Leneș, total neimplicat, delăsător, împrăștiat și de-o obrăznicie incredibilă. Îi explici de zece ori un protocol, a unșpea oară se împotmolește de la prima etapă și apoi se ofuscă: ”Sunt nou aici, trebuie să mi se arate!”.

Azi îi explicam, cred că a treia sau a patra oară, felul în care se schimbă statusul anumitor comenzi. Sunt niște simboluri cu numărul comenzii pe acolo care, în funcție de niște parametri activați de noi, își schimbă culoarea: din roșii devin albastre. Ceea ce înseamnă că-n acel moment comanda e completă și poate fi expediată. 

Plodul se uită la mine căpiat, de parcă-i detaliam dovezile existenței extratereștrilor. ”De ce se face albastru acolo?”, întreabă.  

N-o fi înțeles procesul, îmi zic, inspir adânc și reiau explicațiile cu elan, da capo. ”Asta am înțeles”, glăsuiește ipochimenul, ofensat nevoie mare că l-am bănuit de nepricepere. ”Ce vreau eu să știu este ....” (pauză de efect, în care privea concentrat monitorul).... ”de ce au ales tocmai culoarea albastră?”. 

No comment! Deci cam așa se prefigurează următoarele trei luni. Nu, nu vreau să mă gândesc la felul în care-o fi fost selectat inutilul ăsta pentru specializare. Nu vreau și gata. 

Astăzi, la capătul primei zile în care l-am avut la mine, am înfăptuit următoarele:

- Mi-am uitat jacheta la serviciu;

- Am uitat să scanez cardul de acces la plecarea acasă;

- Am vrut să descui mașina cu portofelul.

Și n-a fost decât prima zi. Suspectez că mă voi distra din ce în ce mai intens.