Salată de weekend (71)

Faptul că sunt o prezență tot mai sporadică pe aici se explică printr-un cumul de factori. 
- Am socializat intens și am dat o raită și prin România;
- În fiecare seară sunt frântă de oboseală (proiectele noi și pe care n-am avut inima să le refuz se uită ofensate la mine ori de câte ori îmi îngădui dezmățul de-a pleca de la birou după 8,5 ore);
- La drept vorbind, în ansamblu nu mă simt glorios din punct de vedere moral. 

🍨 Adevăru-i că nici nu sunt lăsată să defulez. Voilà exemplu:
- Pot să-l omor pe clientul X?
- Nope.
- Măcar pot să-l bat?
- Nici asta.
- Păi și-atunci eu cum mă descarc de draci?

- Mănâncă o înghețată.
- UNA?!!!

(Dacă meandrele concretului mi-ar permite asta, cu mare plăcere v-aș istorisi ce-a înfăptuit clientul pe care doream să-l descăpățânez. Ați vedea că se justifică pe deplin nu o înghețată, nu două, nu zece, ci un camion de Häagen Dazs. Cu fistic). 

🧛‍♂️... iar dacă mă uit și eu la un film, #poftimsituație:

- Și, ce-ai făcut în weekend?

- Printre altele, m-am uitat la “Salem’s Lot” pe Netflix.

- Ăla cu vampiri?

- Mmm.

- Aha. Deci ți-ai revăzut niște vechi prieteni, cum ar veni.

Curajos omul, ce pot să zic 🙄🩸🩸🩸.

🤓 Subconștientul se opintește de zor să-mi spună chestii. Altminteri nu se explică faptul că, după ce am scris un mail în care explicam pentru a treia oară o chestiune, am realizat de-abia după ce apăsasem ”send” că-l încheiasem cu ”that’s all” 🤨. 
(Tot e bine că mailul nu includea și ”details of your incompetence don’t interest me”, deși admit că tentația fusese destul de puternică 🫢).

🥸 Am urmărit pe Netflix ”Death on the Nile” (2022), cu Kenneth Branagh. Nu avusesem nicio așteptare, în principal pentru că, după memorabila bijuterie din 1978 cu Peter Ustinov în rolul lui Poirot, realmente nu ai cum să produci altceva decât o dezamăgire pentru fanii genului. Dar fusesem curioasă, totuși, cum le-a ieșit. 
La-men-ta-bil. Și asta nu atât din cauza actorilor (deși nu pricep de ce Branagh se încăpățânează să joace un rol care e dureros de evident că nu i se potrivește), cât a scenariului. Nu aveai voie să menționezi sticluța de ojă roșie, efectiv nu aveai voie. În carte, indiciul ăsta trece neobservat; în film e prezentat en fanfare. Și ăsta e doar un detaliu, dar efectiv nu au respectat povestea și nu au dozat suspansul, filmul este pur și simplu plicticos.
În ianuarie s-a împlinit jumătate de veac de la moartea Agathei Christie, că veni vorba. Pentru a o comemora, în octombrie se va lansa un volum ilustrat despre viața și opera ei, pe care abia aștept să mi-l procur 💙.