Greta și cei tocmai 40

... de ani. Și vreo 10 ore, că din ce-am înțeles pe la 3 noaptea m-am urnit în lume 🍄

Ziua a început cu un telefon matinal de peste ocean, care m-a trezit dintr-un vis foarte ciudat și chiar ușor creepy (l-am uitat în mare parte și aproape imediat, ceea ce dovedește că, iată, deja a-nceput să mă-nghiontească înțelepciunea vârstei 🙄). A continuat cu evident-cafea, alte telefoane, un cadou care merge drept la suflet, iar acum ascult piesa de mai jos și reflectez la cele 4 decenii care s-au împlinit de când sunt inclusă în recensământ.

        

Fiind și o ”cifră rotundă” (hai că nu puteam să evit clișeul ăsta, fiți îngăduitori), am luat-o nițel down the memory lane. Unde eram și ce făceam...

La 10 ani

Fapt nu tocmai surprinzător, am puține amintiri de pe 21 iunie 1990. Rețin că mi-au făcut o mică petrecere în curte la bunici, la care am invitat niște colegi de la școală. Am mâncat tort și ne-am jucat (inclusiv jocul cu metroul, când toată lumea cântă ”Le métro, le métro, le métro qui passe (...) voilà métro passer” și dansează. Voi îl știți, l-ați jucat?). Pe vremea mea 😀, în Piatra Neamț era absolut mainstream jocul ăsta, când era vreme frumoasă și ieșeau copiii la joacă răsuna metroul pe toate aleile. 

Și-mi mai aduc aminte de privirea bunicului. Stătea la masă în curte și se uita la noi cum ne jucam și în privirea lui se strânsese toată iubirea lumii 🙂

La 20 de ani 

Nici de-atunci nu păstrez multe amintiri. Nu eram fericită, asta știu sigur. Eram singură și însingurată (în mintea mea, astea sunt două concepte complet diferite). Și-mi aduc aminte și cum eram îmbrăcată, aspect oarecum curios. Dar cam aici se opresc amintirile din ziua aia. Nici pomeneală de exuberanța tinereții, iar cât despre optimism - am dubii că știam cum se scrie. 

La 30 de ani  

Spre deosebire de celelalte două ”jubilee”, de ăsta-mi aduc aminte foarte bine. Mult mai bine decât aș vrea, de fapt. Mi-aș dori să-l uit cu totul. Cel de-al treilea deceniu m-a găsit apăsată pe suflet, nefericită și descurajată. 

Iar acum... 🙂

La 40 de ani, mi-e bine. Foarte bine. Sunt incredibil de recunoscătoare pentru tot ceea ce am și Îi mulțumesc Lui Dumnezeu pentru tot ce ne-a dăruit. Sper să merităm și sper să ne bucurăm încă mulți, mulți ani împreună de ceea ce am primit 🙂

Planuri deosebite pentru azi nu avem, dar vom ieși în oraș, iar diseară bem ”Lacrima lui Ovidiu”, un vin pe care-mi doream demult să-l încerc și pe care l-am comandat la magazinul românesc despre care v-am povestit de curând. 

Și am și ciocolată luată la suta de grame de la confiserie. Mmm. Calorii-calorii, dar măcar bune să fie (ați remarcat încă o dată eclatanta mea înțelepciune, sper, da? 🙃)

Păzea, mă-nțelepțesc 🙄

... sau oricum, ceva de genul ăsta.

Au mai rămas doar câteva zile până schimb prefixul (încă nu m-am acomodat cu ideea, of of, măi măi). Și tot cugetând eu la fabulous 40s (🙄), mi-am adus aminte de niște planuri - vorbă să fie - pe care le pritoceam cândva și la auzul cărora astrele probabil se țineau de burtă de râs.

În adolescență mă gândeam că, atunci când voi împlini 40 de ani, îl voi căuta pe cel care-a fost prima mea iubire. Habar n-am de ce-mi alesesem taman vârsta asta, dar în tot cazul, așa era planul. ”Nu va mai fi cel din amintirile mele, dar va fi tot el”. 

Prin facultate, visam asiduu la cremele Shiseido. ”La 40 de ani, îmi voi face cadou o gamă completă de îngrijire a tenului de la Shiseido”. 

Cu vreo câțiva ani în urmă, ziceam cu multă convingere că ”nu vreau s-ajung la 40 de ani fără să am o poșetă Prada”. 

Fast forward, în prag de 40...

- Ha? Cum adică să-l caut pe tipul de care am fost îndrăgostită în liceu? De ce adică aș face una ca asta? Pe barba lui Merlin, a trecut un sfert de secol de-atunci (aumaiGad). Cum ar fi să-l contactez, salut, sunt Greta, cum care Greta insensibilule ce ești, ce mai faci, ăăăă. 

Păcatele mele cele mari și grele, să fac așa ceva ar însemna că nu mai sunt în toate mințile.  

După cum superb a spus doamna Rodica Ojog-Brașoveanu într-o nuvelă, ”cine-și închipuie că se mai poate întoarce pe ulițele tinereții, e nebun”.

- O singură cremă de-aia cu nume de zici că-i sushi costă peste 100 de euro. O gamă completă e pe undeva la 8-900 de marafeți, sau poate chiar și mai mult. Pentru numele lui Belzebut. 

- Poșetă Prada? Antemenționatul Belzebut se dă cu coarnele de pereți. 2.000 de euro o paporniță? Serios. I can't even. Ce-o fi fost în capul meu?

Pfff, nu v-am zis că mă înțelepțesc? Stați numai să vedeți după ce trec pragul de 40. Mă duc în mijlocul câmpului și-aștept acolo să mă lovească revelațiile drept în scărfârlie 🤔

După 3 luni, înapoi pe baricade

Nici nu mai țin minte de când a trecut o săptămână întreagă fără să scriu (în condițiile în care n-am fost plecată pe nicăieri). E bine că nu se întâmplă prea des, nu e bine că totuși se întâmplă, dar în sfârșit, asta a fost... chiar n-am avut nici inspirație, nici energie. 

Prima săptămână ”de mers la birou” s-a dovedit pe cât de obositoare, pe atât de necesară, trebuie să recunosc. Au apărut tot felul de probleme ceva mai complexe decât de obicei și mi-e mai ușor să le cer sfatul colegilor direct și nu prin Skype. 

Afară de asta, devenise un chin să lucrez de acasă - din varii motive, conexiunea VPN nu făcea față când lucram în Excel. Pur și simplu fișierul se bloca la cele mai simple acțiuni, începea să ”tremure”, nu mai răspundea la nicio comandă și singura soluție era să închid aplicația (pierzând, evident, ce nu apucasem să salvez). Știu că pare stupid, însă nu e o coincidență că la birou lucrez fără absolut nicio problemă, inclusiv în fișiere cu mii de date și sute de formule. De-acasă mi se bloca Excel-ul până și la fișiere minuscule, de câteva zeci de KB).

(Am încercat și să rezolv cu IT-ul, desigur. Conștiincioși, băieții au deschis un tichet și-au cercetat prin Team Viewer.

- Se pare că laptopul dumneavoastră nu funcționează optim prin VPN, Miss.

Ei taci. 

- Încercați să lucrați local, nu pe server.

- Am făcut deja asta, e la fel (de rău).

- Oh, înțeleg. Păi asta e, atunci. E de la VPN.

Formidabil.

Au închis tichetul, iar la soluție au scris ”userului i s-a sugerat să lucreze local și nu pe server”. Reglementar, fain, frumos. Ce, era musai să fie și eficient? Rezon! Mulți nervi mi-am făcut în lunile astea, fiindcă lucrez foarte mult în Excel și era un chin zilnic). 

Metroul e-n mare parte încă pustiu dimineața, iar la orele amiezii e aglomerat ”ca înainte” (am mereu senzația că pentru mulți dintre noi viața tinde să se-mpartă între ”înainte” și ”după pandemie”). Purtarea măștii este obligatorie (în stații rulează cu regularitate un anunț în acest sens, inclusiv în engleză). Oamenii se conformează, evident. 

Sau... mă rog, cea mai mare parte dintre ei. Luni după-amiază, în tot vagonul era un singur cuplu care purta masca “la mișto”, pe bărbie. Vorbeau tare, lumea se uita la ei siderată. Nu părea deloc să le pese.

Ați ghicit ce naționalitate erau, da? ”Fii atent, băi, că-ți dau una de te leșin aicea”, s-a rățoit ea, autoritară și rânzoasă.
Idioți, csf, n-ai csf.

Dacă las la o parte trezitul devreme, readaptarea în sine nu a fost un demers dificil. Sigur că am fost mult mai obosită și agasată, dar am, totuși, experiența a 8 ani de muncă în schimburi. Nu mă duc așa ușor de-a dura. Altminteri, e ok să fim iar la birou, mai o glumă, mai un schimb de impresii, trece parcă și timpul mai repede.

Creveți tot nu avem. Doamna-cu-creveți e încă-n home office și nu s-a mai îngrijit nimeni de acvariu. Ierburile din el au căpătat un verde cam dubios, după ce într-o seară a sărit o siguranță și până a doua zi n-a fost curent, deci pompa de aer nu a funcționat. Nimeni nu prea se-ncumetă să se uite mai îndeaproape, dar bănuiala generală e că prin desișurile formate pe acolo sigur există și niscaiva creaturi dubioase 🙄

Acestea fiind zise... a revenit pe ecrane întrebarea: eu cu ce mă îmbrac mâine? Gosh, v-am mai zis cât de tare urăsc ziua de luni?

So long, Home Office. Bine-a fost...

Săptămâna care se încheie azi a fost foarte obositoare și - cu toate că n-a avut decât 4 zile, fiindcă luni a fost sărbătoare și nu am lucrat, mi s-a părut interminabilă. De-asta nici nu m-am mai adunat să scriu, dar și pentru că n-am avut nimic special de povestit. 

N-am mai citit, n-am mai stat în balcon (și-aici a fost frig, a plouat, ba a fost și furtună care mi-a rupt bucăți din orhideea aflată-n balcon, în general o vreme de stat în casă și de făcut copii), n-am mai... nimic. După cum vedeți, nu mă aflu într-o dispoziție din cale-afară de trandafirie. 

Încă și mai puțin trandafirie devine când mă gândesc la faptul că de mâine mă reîntorc la birou. Era vorba ca de la începutul lunii viitoare, dar zilele trecute m-au luat cu hai c-o fi, c-o păți, că nu mai e periculos, că stai acasă de aproape 3 luni, că să vedem, că să-ncerci. 

Asta cu statul acasă e o porcărie, de altminteri. Am muncit mai mult ca la birou, parțial pentru că aveam mai mult timp (nemaipierzând ore pe drum) și parțial din teama de-a nu mă suspecta careva că trag chiulul.

Dar mno, dacă ordinul vine ”de sus”, încerc cu plăcere 🙄 Vorba vine. Patruzecidemii de pumni în cap să-mi dau. 

Sunt foarte recunoscătoare că am avut posibilitatea să lucrez full time de acasă și a fost o experiență interesantă. Una căreia îi voi duce dorul, cel puțin până mă reacomodez... 

În fine, asta-i situația și cu ea defilez. După cum spunea un personaj pe care unii dintre voi îl vor recunoaște...

Revin cu impresii (poate și cu lamentări, nu exclud).

Bucuria câtorva metri pătrați

Mi-am dorit asta 12 ani, dar habar n-avusesem câtă bucurie-mi poate aduce să privesc luna.

Să urmăresc o coțofană care țopăie în iarbă. Doi guguștiuci pe acoperișul blocului de vis-a-vis. Un domn în vârstă, care plimbă un superb Golden Retriever în lesă.

Să ascult ciripit de păsări.

Să mă uit la copaci, la flori, să urmăresc norii cum se petrec duși de vânt.

Să beau o cafea (care niciodată nu e singulară, ci minimum două; amănunte...).

În balconul nostru.

Nu e mare. Nici nu trebuie să fie. Este tot ce ne-am fi putut dori. 

Stăm, vorbim, mâncăm înghețată de caramel sărat, ne minunăm de ce ni se întâmplă, oftăm parcă tot nevenindu-ne să credem, evocăm momente când veniturile noastre lunare cumulate nu erau nici cât rata pe care-o plătim la casă.

Am un sentiment ciudat, ca și cum nu știu cum să procedez pentru a savura mai bine și a trăi mai din plin faptul - banal pentru mulți, extraordinar pentru mine - de-a mă relaxa în balcon.

Sper să fim sănătoși, să ne bem cafeaua în acest balcon până când vom fi amândoi asemeni bătrânelului care plimbă frumusețea de Golden, și încă mulți ani după aceea.