Cum să fac să nu mai car după mine...

... problemele de serviciu 🤔

Pentru că in all fairness, ăsta e motivul epuizării din ultima vreme și, totodată, explicația faptului că n-am mai avut pic de disponibilitate emoțională pentru a scrie.

Dacă stau să mă gândesc, cred că e prima dată când vă cer sfatul, pentru că realmente nu știu ce și cum să fac. N-am excelat niciodată la chestia asta - mă refer la detașare - da-n ultima vreme o fac lată. Adorm greu, când dorm visez numai probleme de serviciu și indivizi de-o nesimțire crasă (cum nu mi-aș fi imaginat că există într-un mediu care, totuși, impune un anumit nivel), nu mă pot relaxa pentru a citi o carte, pentru a vedea un film, pentru nimic. Nici să glumesc nu-mi mai vine, pe nicio temă. Practic seara e doar o prelungire a stresului de peste zi, împopoțonat cu ”ce fac dacă...” și cu foarte, foarte mulți nervi și stomac înnodat. Marți a fost cât pe ce să vomit după ce-am coborât din autobuz, la gândul ”oare mi-o fi răspuns cutare, oare ce fac dacă”. 

Teoretic am niște superiori care sunt la curent cu problemele actuale, dar șef direct nu am și mi-e groază să tot bat lumea la cap, ”ce fac(em) cu X”. Încerc să nu trag și pe ceilalți în nebunia mea (de care singură sunt vinovată, pentru că iau totul personal, oricât m-aș autosugestiona să nu o fac și pentru că nu mă pot detașa), dar e un cerc vicios; pe cât posibil nu-i bat pe ei la cap, în schimb mă fac pe mine praf. 

Tot teoretic, aș putea face abstracție de existența nesimțitului din momentul în care am ieșit de la muncă și până a doua zi; am închis ușa, orvoar cretinule, până mâine nu mai exiști! Dacă mi-ar reuși asta, bine (mi)-ar fi. Sau în orice caz, mai bine. Dar nu-mi reușește; practic, v-am explicat mai sus cum stă treaba. Mă urmărește, mă bântuie, mă obsedează, mi-a pus stăpânire pe viață. Tocmai pentru că e o situație dificilă, de care nu pot fi acuzată direct (să trăiască mail-urile și ”scripta manent”), dar care în ultimă instanță tot ”bucătăria” mea e și tot cratițele mele sunt.

Așa am fost toată viața, mereu m-am consumat pentru chestiile de job și le-am luat cu mine acasă, dar la fosta firmă era cumva mai ușor. Sau așa mi se pare acum, în retrospect; tot ce știu e că stări atât de proaste ca-n ultimele săptămâni nu am avut niciodată, nici măcar atunci când lucram 10 ore, în schimburi și conduceam câte 90 de kilometri zilnic.

”Nu e firma ta, faci tot ce poți, nu te mai consuma, nu mai pune atâta presiune pe tine”. Recomandări de oameni normali la cap și făcute cu cele mai bune intenții, dar pe care nu reușesc să le pun în practică.

Dacă aveți un sfat pentru mine, din experiența voastră personală sau cunoscută, v-aș rămâne infinit îndatorată.

În încheiere, v-aș spune că mă duc să-mi bag capul într-un butoi cu gheață, dar tare cred că nici asta nu ar funcționa.

Pe-aici...

Doar că foarte, foarte obosită. Din toate punctele de vedere. 

Am vrut să scriu asta pentru că unii și-au făcut griji, fapt care mi-a mers la suflet 🙂 Și ca să nu credeți că am dat bir cu fugiții.

O să revin. Nu știu când, dar sper să fie curând.

Aveți grijă de voi și nu vă îmbolnăviți de parascovenia aia.... 

Mostre din viața în Germania (9)

Vinerea trecută, bucuroasă că am supraviețuit încă unei săptămâni de serviciu, am decis să dau pe la supermarket și să mă premiez cu niște chestii bune de ronțăit și o sticlă de Dr. Pepper la litru.

(Dacă sunteți din generația 40+, citiți cu glas tare ultima parte din fraza de mai sus. V-ați adus aminte, da? ”Ce arbitru?” 😀).

Hai că v-am făcut să râdeți sau  să deveniți nostalgici, sau și una și alta; oricum ar fi, cu plăcere!

Revenind. Ajung la casă, pun ronțăielile și sticla-returnabilă-de-un litru pe bandă și la final dau să achit, ca de obicei, cu cardul.

Biiiip! Eu tresar, vânzătorul se uită suspicios. ”Card fals”, scrie pe display. Hait!

Vânzătorul extrage cardul, îl freacă energic de tricou și-l înfige cu simț de răspundere. Introduceți PIN-ul, zice POS-ul amabil. Convinsă că a fost doar o eroare de moment tastez, confirm și... Biiiip!

Din suspicios, vânzătorul devenise acritura întruchipată. 

- Aveți cash? 

N-am (chiar n-aveam, adică doar vreo câteva monede care nu mi-ar fi fost de ajuns. Și oricum, deja mă enervasem, ce-are cardul meu, are purici?).

- Aveți alt card? 

Nici de-ăla n-am. 

- N-am mai văzut eroarea asta până acum. Probabil e ceva în neregulă cu cardul dumneavoastră. 

”Nu mă-nnebuni, nea Nicu!”. 

- Încercați la colega. 

Stau iar la rând și cu coada ochiului observ că vânzătorul nu mă scăpa din priviri. Greta pericol public. Nu care cumva să jefuiesc magazinul de sticla de Dr. Pepper la litru.  

”Card fals”, mă sfidează și POS-ul colegei. Biiiip!

- Ați mai folosit acest card vreodată?

Da, ieri. Și alaltăieri. Și săptămâna trecută. Și-acu' 3 luni.

- Și nu v-a apărut că e fals?

Șocant: nu mi-a apărut! Cine și-ar fi imaginat, nu-i așa?

Evident, am plecat fără să mai cumpăr nimic, boscorodind lugubru. Îmi trecuse și pofta de Dr. Pepper, pe care de altfel îl ador. Card fals, auzi tu.

Plină de năduf, îi povestesc omului. Iote și la ăștia, așa și pe dincolo. ”Ce chestie, exact la fel mi s-a întâmplat ieri și mie la cumpărături. Am plătit cash până la urmă. Mă gândeam că e ceva izolat, dar acum nu mai sunt așa de convins”.

Logic. Nici eu nu mai eram. Sâmbătă ni s-a întâmplat la fel (dar eram înarmați cu cash), drept pentru care omul a sunat ieri la bancă. 

(De prisos să spun că neprețuita sa jumătate broda cu hărnicie carcalaci pe pereți, despre cum încearcă unii să ne fraudeze contul 🤫).

Explicația s-a dovedit a fi cât se poate de simplă: ăia de la bancă sunt idioți. Quel surpriz 🙄

Noi avem cont comun (adică suntem amândoi titulari, nu un titular și-un împuternicit). 

După cum v-am mai povestit, noi ne-am mutat în februarie (🙂).

Ne-am înregistrat la primărie cu noua adresă, omul a anunțat la bancă schimbarea de domiciliu și am PRESUPUS că automat au făcut schimbarea pentru amândoi, de vreme ce suntem căsătoriți. 

Învățătură de minte. Al'dată să nu mai presupunem. Și-n niciun caz când e vorba de băncile germane.

Ăia nu au făcut schimbarea decât pentru el și eu ”le apăream în sistem” cu vechea adresă. 

Moment în care, ce face banca? Nu sună să întrebe sau să ne anunțe, alo Frau, fă cerere de schimbare a adresei că-ți luăm lanțul de la bicicletă. Nu, ei blochează direct cardul și, dacă tot s-au apucat de-o treabă, îl blochează și pe-al omului. Să fie, să nu trebuiască. 

E lucru mare cât sunt de deștepți. Am trimis cerere scrisă, acuma așteptăm, că doar vorba aia, ce să mai și faci.
(Doar nu vă imaginați c-ar fi fost suficient să mă duc la filiala unei bănci și să completez un formular; birocrația s-a născut în Germania, fără scrisoare nu se poate. Și musai semnată de amândoi, ni s-a spus. Nu care cumva să mă fi mutat cu omul în casă și el să nu fi băgat de seamă acest insignifiant amănunt. Păi ori suntem vigilenți, ori nu mai suntem). 

Precizări:
1) Dacă dau impresia că am pretenții exagerate așteptându-mă să ne fi anunțat de necesitatea schimbării, ei bine, cu altă ocazie ne-au scris. Am povestit aici întâmplarea. Era așadar oarecum firesc să ne fi așteptat să ne dea și-acum de știre dacă trebuie să modificăm ceva.

2) Eu m-am mutat din Bayern anul trecut și până în februarie am avut o altă adresă (alta decât cea de acum, zic). Ne-am înregistrat ca atare la primărie și bună-ziua. Banca nu s-a sesizat și n-a blocat nimeni nimic. Așadar de unde era să presupunem că de fapt trebuie să le comunicăm în scris?

3) De la bancă putem scoate amândoi bani fără probleme, introducând cardurile în cititorul lor. Deci acolo nu mai sunt false, cacumarveni. Poftim de mai pricepe ceva.

Scurte (și clare)

- Am avut șoarece la birou, după cum vă spuneam. N-a deranjat pe nimeni, a stat în cubul lui și a dormit, ieșind periodic pentru a ronțăi și a bea apă, dar nu și-a părăsit tăvița.

Toată ziua mi-a umblat prin cap declinarea substantivului ”șoarece”, din ”Alice în Țara Minunilor”: ”un șoarece - al unui șoarece - unui șoarece - o, șoarece!”. N-aș fi zis că-mi mai amintesc ceva din cartea aia, pe care-am citit-o în școala primară, dar se vede că nu m-am ramolit de tot (încă). Mă rog, ca experiență a fost interesant și, chiar dacă nu mi-aș dori asemenea animal de companie, concluzionez că reprezintă un entertainment mai bun decât virtualii creveți.

- Am primit un voucher pentru amazon.com de la colegii de serviciu, cadou de ziua mea și l-am folosit pentru a-mi achiziționa soundtrack-ul integral ”Harry Potter”, adică de pe toate cele 8 filme. Consider a fi o investiție excelentă. Vorba bancului - nu vreau nimic, doar mă laud. Și nu vând tractor 🙄

- Azi am lenevit jumătate de zi în pat și am citit ”Evanghelia după Satana” de Patrick Graham. E un pic prea dusă la extrem pentru gustul meu, totuși, dar îl scoate la pensie pe Dan Brown.

- Imaginea de mai jos mi-a umplut sufletul de bucurie. Fotografia e recentă, de-acum câteva zile, de la un concert susținut alături de orchestra Maggio Musicale Fiorentino.

Da, a îmbătrânit. Da, dirijează tot stând pe scaun și-n alte imagini l-am văzut sprijinindu-se în baston. Dar e prezent. E acolo 🙂 Și, cum a comentat cineva pe pagina de Facebook a orchestrei, sempre meraviglioso 🙂

Altfel, mâine e luni. La conștientizarea acestui fapt, starea mea de spirit adoptă o traiectorie descendentă. 

Salată de weekend (XXXVII)

Iar a trecut ceva timp de la ultima salată, însă asta de azi măcar are niște ingrediente oarecum mai... inedite. Vorba aia, rar, da' bun.

1) Pe baricade e minunat și prea-sublim. Mai mult sau mai puțin. Toată săptămâna asta am visat numai chestii legate de diverse treburi… care chestii au culminat cu visat un coleg din alt sediu azi-noapte, spunându-mi să nu mă mai stresez.  Mda, ca și cum așa ceva ar fi posibil când e vorba de mine. În sfârșit. Simt o nevoie fulminantă de-a ucide un individ care e întruchiparea aroganței. ”Ăsta e omul”, a zis un coleg azi, când le-am povestit ce îndrugă ăla. Scurt și cuprinzător, mno. Personal, am viziuni cu tipul înfoliat în saci de plastic, precum în serialul ”Dexter”.

2) Creveții au fost (iar) amânați. Pasămite colega - era să zic ”mama creveților”, dar să trecem peste asta - ne-a explicat că nu-i mai poate aduce, pentru că au ajuns la maturitate și nu le-ar mai prii transferul. Trebuie să așteptăm să se împuieze, că numai puii pot fi mutați fără să le dăuneze schimbarea de mediu. Tiii, ce cunoștințe elevate am căpătat, să mă pup eu de zooloagă. 

3) Cu aproape două săptămâni în urmă - când am schimbat prefixul, that is - am fost cu jupânul la o terasă în Hamburg să mâncăm ceva. Asta nu e foarte interesant. 

Ce era cu adevărat interesant am descoperit acolo unde și regele se duce pe jos, mai exact această imagine cu instrucțiuni de folosire a periei de toaletă:

De la stânga la dreapta:

Complet greșit.
Aproape corect.
Absolut corect.
E fascinant să-ți imaginezi de ce-a fost nevoie de asemenea instructaj... sau mai degrabă nu 🙄

4) Mâine se-mplinește un an de când am început job-ul actual. E doar un simplu gând. N-am niciun sentiment anume legat de asta, altul decât mirare că n-am plecat. Am vrut s-o fac de nenumărate ori, tot mi se părea că nu e pentru mine, că n-am nicio satisfacție, nicio plăcere. Mă rog. Tot acolo mă aflu, s-au schimbat unele lucruri - în bine, se poate spune - și e posibil să mai stau o vreme. Dar deocamdată nici vorbă să fi dezvoltat o pasiune pentru domeniu.

5) Dacă n-avem creveți, mâine vom primi în schimb vizita unui șoarece. Da, nu vă uitați așa la mine, șoarece am zis. Îl aduce o colegă la birou. Ne-a istorisit că e animalul ei de companie momentan și pentru că pleacă din localitate în weekend, nu dorește să lase singură vietatea. Creatura va sta în cutia ei de lemn și va mânca iarbă uscată specială, amestecată cu bucăți de măr uscat. 

Adică mă rog. Ar face foarte bine să stea în cutia aia 🙄 Vă țin la curent cu evoluția situației. Cred totuși că prefer creveții.