Pe cărările Italiei (V): Palatul Normanzilor și Teatro Massimo

Dacă Palatul Normanzilor s-a regăsit încă de la început pe lista obiectivelor noastre din Palermo, Teatrul Massimo a fost, se poate spune, o surpriză neașteptată. Luând-o cu începutul, întâmplarea a făcut că am ajuns la palat destul de leșinați de căldură și, aspect mai degrabă neobișnuit, nu găsiserăm în jur nici măcar un chioșc de unde să luăm apă. Exagerez oarecum, dar nici departe de adevăr nu sunt când spun că am intrat să vizităm castelul având în minte în primul rând s-ajungem undeva la umbră...

Situată în cel mai înalt punct al centrului vechi, cea mai veche reședință regală din Europa se află deasupra primelor aşezări punice, ale căror ruine pot fi văzute în subteran, sub o podea transparentă. Construcția în sine este mai degrabă simplă și gândită să fie funcțională; de altfel, din 1947, aici este sediul Parlamentului Siciliei.

Am trecut relativ repede prin galeriile de la parter și curtea interioară încadrată de coloane cu arcade, fiindcă eram nerăbdători să ajungem în Capela Palatină, considerată principala atracție a palatului și descrisă de Guy de Maupassant drept ”cea mai surprinzătoare bijuterie religioasă creată de mintea omenească şi desăvârşită de artişti”.

Capela Palatină reprezintă un opulent amestec de tradiții și de stiluri: romanic, normand, islamic şi bizantin, ca simbol al toleranței religioase. Este una dintre cele mai fastuos împodobite capele existente. De cum intri stai practic numai cu ochii pe sus, contemplând îmbinarea dintre mozaicurile bizantine pe fundal din foiță de aur și tavanul în stil arab, cu încrustații din lemn în formă de fagure.

Am fi putut vizita și apartamentele regale, dacă ne-am fi informat în prealabil și-am fi aflat că miercurea acestea sunt închise publicului - iar noi am vizitat palatul, evident, miercuri 🙄. Inițial ne-a părut rău, dar apoi am citit că nu prea s-a mai păstrat mobilă, așa încât n-ar fi fost oricum prea multe de văzut.

Ne-au plăcut mult și grădinile unde am stat pe bancă la umbră și ne-am hidratat cu apa cumpărată de la cafenea.

Spuneam la începutul acestui articol că Teatro Massimo a fost oarecum o surpriză. Eram foarte curioși să-l vedem; aici s-a filmat ultima parte din cel de-al treilea film al trilogiei ”Nașul” (Mary, fiica lui Michael Corleone, este asasinată pe trepte, într-un atentat care-l viza pe el) și tot aici a avut loc unul dintre cele mai frumoase concerte ale Filarmonicii din Berlin, în 2002, dirijat de Claudio Abbado.

Surpriza a fost că, așa cum am descoperit întâmplător, era accesibil publicului, în tururi ghidate organizate la fiecare jumătate de oră. Pentru noi a fost o bucurie cu atât mai mare cu cât nu ne așteptaserăm la asta.

Este cel mai mare teatru din Italia (și a treia mare casă de operă din Europa) și interiorul este absolut încântător. Tavanul sălii este mobil și are un mecanism care permite ventilarea optimă a întregii încăperi, nefiind astfel necesară instalația de aer condiționat.

Un moment foarte interesant a fost acela când ghidul ne-a condus într-o anumită sală din foaier (rotonda del mezzogiorno) unde, pentru cei care stăteau în mijlocul unui cerc trasat pe podea (marcat ca atare și pe tavan) și pronunțau câteva cuvinte, se crea un efect de rezonanță aparte, ei auzindu-și propria voce amplificată în mod excesiv.

Un domn s-a postat în cerc și-a slobozit un ”Vincerò!” care l-ar fi umplut de mândrie pe Puccini și de invidie pe mulți tenori.

Personal, am avut un sentiment de nostalgie; mi-e așa dor de-un spectacol de Operă... dar cumva nu m-am mobilizat să-ncerc în Hamburg până acum. În studenție mergeam măcar de două ori pe lună la Opera din București și de fiecare dată plecam de-acolo cu sufletul plin de bucuria pe care numai muzica bună ți-o poate da.

 ”Deschidem stagiunea cu 'Nabucco' ”, mi-a spus ghidul când l-am întrebat și numai gândindu-mă cum o fi sunând în acest teatru celebra arie ”Corul Robilor”, m-au cam străbătut fiorii. 

Iat-o, dacă vreți să vă străbată și pe voi 🙂.

 

Părăsind Teatro Massimo, am aruncat o ultimă privire ușilor care dădeau spre loje. Le văzusem în ”Nașul”, iar în viitorul imediat îmi propun să vizionez din nou întreaga trilogie. Nu numai pentru teatru, ci și (mai ales) pentru scenele din satul Corleone; dar despre asta vom sta de vorbă pe îndelete în capitolul dedicat - pentru mine, articolul pe care aștept cu cea mai mare nerăbdare să îl scriu, despre un loc și niște experiențe pe care mi le doream de foarte mult timp 🙂.

Libertatea ta de exprimare e să faci glume despre moartea Reginei. A mea e să-ți spun că ești un bou.

Am ”pritocit” articolul ăsta în metrou în timp ce mă întorceam de la serviciu și preconizasem un text la metru, dar acum îmi dau seama că de fapt nu are de ce să fie un articol lung. Sentimentul pe care-l am în clipa asta e că-n acest fel le-aș conferi legitimitate unora care nu merită decât să se zbată în sucul propriei nemernicii și ignoranțe.

Fie vorba-ntre noi, mare mi-ar fi fost mirarea ca românii să nu-și dea în petec la moartea Reginei. I-am văzut în acțiune anul trecut când a murit Ducele de Edinburgh și mai recent când s-a publicat știrea, ulterior infirmată, a decesului lui Florin Salam. Glume ”nostime”, meme-uri cu Iliescu, hahaha și hihihi și să te ferească Aghiuță să le fi zis ceva, că imediat începeau cu ”libertatea de exprimare” și cu îndelung trâmbițatul citat ”Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca tu să ai dreptul să nu fii de acord cu mine” - atribuit lui Ion Rațiu, dar care de fapt îi aparține lui Voltaire.

Așa stând lucrurile, nu m-a surprins deloc avalanșa de mitocănii împopoțonate cu titlul de ”glumă” care s-au rostogolit în Social Media în primele 24 de ore care-au trecut de la anunțul oficial al decesului suveranei. Hlizeli deșănțate pe tema vârstei Reginei, meme-uri cu Iliescu (da, iar), ”God shave the Queen”, referiri la ea cu apelativul ”Lizuca” sau ”Veta” (că doar, nu-i așa, ați păscut curcile împreună pe domeniul Windsor 🙄), imprecații precum ”babă imperialistă”.... Un nătărău se rățoia că ”ne-a vândut la ruși în 1945!”, în condițiile în care de la momentul respectiv urmau să mai treacă 7 ani până avea să devină regină. Asta ca să ne facem idee de nivel, nu că n-ar fi fost clar deja...

Mi-am ”primenit” lista de prieteni și mi-am văzut de treabă. Însă cu adevărat m-am enervat când unii oameni, pe care de altminteri îi respect, au început să peroreze despre libertatea de exprimare. Că de ce le punem pumnul în gură celor care fac glume grobiene, că doar au dreptul să spună ce vor, că libera exprimare, că e părerea lor, că...
Bun. Așa stând lucrurile, fix în același fel îmi exercit și eu libertatea de exprimare prin a le spune celor de mai sus că sunt niște dobitoci, care-și pot băga libertatea de exprimare unde nu pătrunde lumina, dacă ăsta e modul în care înțeleg să o folosească.

Și nu putem invoca nici simțul umorului. Da, Regina avea umor, chiar unul savuros; însă cu tot respectul, ”God shave the Queen” și altele din aceeași categorie nu se încadrează la umor, oricât de open minded ar pretinde autorii acestor nemernicii că sunt.

Cum spunea cineva: este reprezentativă scena din ”Gaițele”, când una dintre surori, uitându-se pe fereastră și văzând o procesiune mortuară, le strigă pe celelalte: “Țațo! Trece mortu’!” și alea dau fuga să vadă. Fix ăștia sunt cei despre care am scris în acest text. Niște ciocli a căror bucurie este când moare un om - cu cât mai cunoscut, cu atât mai bine, fiindcă le dă ocazia de-a face meme-uri și ”glume” de care râd ei singuri și cei (din păcate, mulți) asemenea lor.

Astăzi, pentru o clipă, lumea s-a oprit

S-a încheiat o eră și a dispărut o lume. ”London Bridge is down”. Acesta este ”codul” care desemnează începutul unei operațiuni complexe de coordonare a acțiunilor de după moartea Reginei.

Foarte mulți dintre oamenii din întreaga lume au trăit cu Elizabeth II ca Regină. Nu cunoaștem altfel Marea Britanie. Dar o vom cunoaște, începând de mâine.
Într-un fel a fost și Regina noastră, a tuturor celor cu respect și admirație pentru oamenii cu adevărat mari. 

A fost dintotdeauna, va fi pentru totdeauna.

Iar dacă e să credem că unele lucruri sunt, cu adevărat, dincolo de noi - și eu cred - se poate spera că și-a aflat pacea. Spun asta având în vedere mesajul din imaginile de mai jos, despre care o foarte dragă prietenă spune că reprezintă inclusiv cea din urmă binecuvântare a Reginei pentru poporul pe care l-a slujit, după cum a jurat, până-n ultima clipă a vieții.

Eu sper că s-a reunit cu Philip al ei.

Un om cât istoria. God rest the Queen 🖤.

Pe cărările Italiei (IV): descoperind Palermo

Capitala Siciliei fusese o veche dorință de-a mea, dar mai degrabă în mod abstract; nu avusesem în minte vreun motiv anume pentru care-mi doream să vizitez acest oraș, altul decât filmele și serialele despre mafia italiană pe care le-am văzut și cărțile pe care le-am citit; dar asupra acestui capitol, care pentru mine a reprezentat unul dintre cele mai interesante momente ale vacanței, voi reveni într-un articol separat. S-o luăm însă cu începutul.

Palermo a fost una dintre cele mai mari surprize pentru amândoi, în sensul bun. După haosul din Napoli și ”viermuiala” de oameni de pe Coasta Amalfi, străzile spațioase și peisajele din Palermo s-au dovedit un balsam pentru suflet și ochi.
Am stat 7 zile în Palermo, interval în care am străbătut orașul în lung și-n lat, luând cu noi ceva din atmosfera locală și vizitând mare parte din obiectivele principale: Palatul Regal (sau Palatul Normanzilor), Teatrul Massimo, plaja Mondello, piața Ballarò, Catedrala, precum și satele Monreale și Corleone. Pentru că sunt prea multe de povestit și nu vreau să fac rabat de la nimic, voi ”împărți” în mai multe articole.

Plimbându-ne fără țintă, nu mă mai săturam de palmieri - în Germania neexistând, îi asociez întotdeauna cu ideea de vacanță - și spre deosebire de Napoli, aici erau bine îngrijiți, mai mare dragul să-i privești.

 
Palermo reprezintă un amestec impresionant de stiluri arhitectonice (bizantine, arabe și italiene), alternând clădirile istorice și magazinele moderne de pe Viale della Libertà, Via Maqueda sau Via Principe di Belmonte. Este mult mai liniștit comparativ cu Napoli, cu toate că și aici regulile de circulație par să fie facultative și / sau supuse liberei interpretări de către foarte mulți șoferi; dar n-am avut niciun moment senzația de înghesuială insuportabilă și obositoare, deși spre seară zonele pietonale erau foarte aglomerate.

Prețurile sunt și aici destul de mici, poate nu chiar ca-n Napoli, dar în tot cazul nimic extravagant. Am avut o fixație cu piersicile în concediul ăsta, prin urmare am mâncat destule și la Palermo; patru bucăți, un euro și 50 de cenți, deci cu jumătate de euro mai mult față de Napoli.
Nici suvenirurile nu aveau prețuri exagerate; bunăoară, pe această splendidă pereche de cercei lucrați manual din ceramică am dat măreața sumă de 10 euro.

Cel mai interesant punct din centrul istoric este Quattro Canti, o intersecție încadrată de patru clădiri decorate cu fântâni și sculpturi.

Fotografiile nu prea le fac dreptate; construcțiile sunt spectaculos de frumoase. Am petrecut minute în șir în mijlocul intersecției (fără să jenez circulația, pentru bunul motiv că mașinile nu aveau acces, iar bicicliștii se strecurau fără probleme), doar savurând și bucurându-mă de simplul fapt de-a mă afla acolo.

Nu cred că m-aș simți bine să locuiesc în Palermo, este prea cald și parcă totuși prea agitat pentru introvertita de mine; dar timp de o lună-două pe an mi-ar plăcea foarte mult un apartament cu balconașe atât de simpatice precum cele de mai jos.

Catedrala din Palermo este o construcție impresionantă, datând din secolul XII și cu evidente influențe maure la exterior, dar - urmare a numeroaselor modificări și restaurări - reprezintă de fapt un amalgam de stiluri arhitectonice.

Ne-a plăcut, dar în ceea ce mă privește factorul spiritual a cam lipsit; asta poate și ca urmare a faptului că, aspect comun în bisericile din Italia, nu se aprindeau lumânări, ci becuri (în formă de lumânare, dar totuși... becuri 😒).

Prin natura profesiei omului, ne-am obișnuit să căutăm din priviri orga în fiecare biserică în care intrăm; pentru mine a devenit un punct de atracție, dacă pot spune așa 🙂 (aici erau două, câte una de fiecare parte).

La piața Ballarò am ajuns întâmplător, în timp ce ne plimbam, deși o aveam oricum pe listă. Un permanent du-te vino de turiști și localnici care-și făceau loc anevoie; vânzători lăudându-și sonor produsele care încărcau tarabele așezate una lângă alta, cu de toate: pește și fructe de mare pescuite chiar în dimineața respectivă, tot felul de legume și fructe pe care în parte nu le-am recunoscut, brânzeturi și mezeluri ale producătorilor locali, dulciuri, lichioruri, ”munți” de fistic, diverse ”prăjeli” specifice zonei...

Un caleidoscop de arome și culori, de nu știai unde să te oprești mai întâi. De altminteri, gastronomia locală este renumită, în special datorită mixului de influențe arăbești, spaniole, franceze și italiene.

M-am mirat în special din cauza enormei cantități de pește și fructe de mare; știut fiind cât sunt de perisabile și având în vedere cât era de cald, era clar că seara nu mai sunt bune și trebuie aruncate, fiindcă n-ar fi riscat nimeni să vândă așa ceva a doua zi, ca să-și atragă belele dacă vreun turist ajunge la urgențe. Cei de la cazare însă (am stat la un hotel în sistem ”Bed & Breakfast”, chiar lângă port; excepțional a fost, din toate punctele de vedere; păstrăm legătura cu oamenii și nu este exclus să-i revedem la Hamburg) ne-au povestit că tot ce-am văzut acolo se vinde într-o singură zi. Pescarii știu foarte bine cât să prindă și numai rareori se întâmplă să fie nevoie să se arunce din ele la lăsarea serii.

(Până să mă apropii, am crezut că treaba asta de mai sus e ghimbir la grătar 🫣 și mă gândeam ce bazaconie o mai fi rezultând de-aici... abia când m-am uitat mai bine am văzut că erau de fapt niște cârnați locali, pe numele lor Stighiola).

Jupânul și-a luat o ”arancina” - o bilă din orez prăjit, umplută cu sos și mazăre, pe care a ”stropit-o” cu o bere locală. Numele derivă din forma originală și culoarea aurie tipică, amintind de o portocală. Eu nu m-am aventurat, dar el a zis c-a fost bună.

Cu voia voastră ne oprim aici pentru astăzi, urmând ca-n articolul următor să mergem la cel mai mare teatru din Italia și la un castel. 🙂

Cochetărie à la française

Postarea de astăzi are și nu are legătură cu vacanța. Nu se încadrează în jurnalul de călătorie, dar întâmplarea e din concediu, așa c-am zis s-o bag acolo la grămadă.

Stând noi la coadă să luăm bilete pentru călătoria din Capri spre Amalfi, am surprins un dialog între două franțuzoaice. Stăteau și ele la coadă, însă la alt ghișeu - pare-mi-se că pentru Sorrento, nu mai rețin exact, în fine.

Fetele erau foarte tinere, mai mult de 20-21 de ani nu cred să fi avut și ce mi-a atras atenția a fost faptul că amândouă erau deosebit de frumoase. Te uitai la ele de drag, ca să mă-nțelegeți.
Una dintre ele - care avea părul lung, lăsat liber pe umeri - avea un selfie stick pe care periodic și-l introducea sub păr, la ceafă, ca să ridice părul și astfel să se răcorească. Stătea așa un minut-două până când poziția probabil devenea incomodă și scotea selfie stick-ul, pentru a-l pune iarăși înapoi după câteva momente.

Prietena ei se uita căpiată. ”Ce faci?”, o întreabă.
- Mi-e cald și transpir la ceafă, zise fata, scuturând exasperată din plete.
Cealaltă avea pe mână, în chip de brățări, vreo 3 elastice de păr (ea însăși avea părul prins). Dă să își scoată unul și să i-l ofere.
- A, nu, mais non, făcu astalaltă, cu o mutră profund oripilată.
- De ce nu?! Dacă ți-e așa de cald...
- Da, dar dacă-mi prind părul nu va mai arăta așa de frumos! Și tot o să-mi fie cald, știu eu, dar nici n-o să mai fie frumos!

Îmi pare rău că nu pot reproduce tonul, era un fel de combinație nostimă (pentru mine, cel puțin) între exasperare și stupefacția că trebuie să explice un lucru atât de elementar.
La asta prietena ei n-a mai zis nimic, nu că ar mai fi fost ceva de zis. Doar a dat ochii peste cap (o chestie care mie nu mi-a ieșit niciodată, după cum n-o să fiu în stare în viața asta nici să ridic o singură sprânceană).

Nu știu de ce mi-a rămas întâmplarea asta în minte. Poate pentru că fetele erau atât de frumoase, poate pentru că din punctul meu de vedere n-ar fi făcut absolut nicio diferență dacă avea părul prins sau nu (tot foarte frumoasă ar fi fost) sau poate pentru că eu nici la 20 de ani n-aș fi stat să-mi amorțească mâna pentru a-mi ține părul ridicat la ceafă numai ca să arăt cumva. Ceea ce nu înseamnă că era bine ca mine. Nu m-am plăcut niciodată fizic, dar asta e altă poveste.

Și da, am înțeles dialogul, deși n-am mai vorbit franceză din liceu, iar cu ăștia ai mei de la Paris n-am trecut niciodată de ”ça va” 🙃.