Din meandrele recruiting-ului

Cu toate că nu sunt o prezență activă pe piața muncii (altfel spus, nu caut, fiindcă deocamdată consider că sunt bine unde sunt), îmi mențin profilul actualizat pe site-urile de job-uri, în ideea că nu se știe niciodată de unde sare vreun iepure. Pân-acum n-a sărit niciun urecheat, în schimb am colectat câteva experiențe care mi-au lăsat un gust cam searbăd - una dintre ele de dată foarte recentă, că de-asta am și purces să scriu.

Măgaru-n ceață
Acum vreun an și jumătate m-a contactat un recruiter (prin intermediul unui portal). Că oportunitate nemaivăzută, wow ce calificări și ce experiență, profilul meu e deosebit de atrăgător și se potrivește mănușă cu antemenționata oportunitate nemaivăzută șamd. Am acceptat să vorbim la telefon, mi-a trimis în aceeași zi job description-ul și într-adevăr, suna foarte interesant. Nu-mi doream musai o schimbare și nu eram convinsă că mă potrivesc, dar pe sistemul ”nimic de pierdut, eventual doar de câștigat”, am fost de acord să trimită CV-ul meu la compania cu pricina (una foarte prestigioasă, în treacăt fie zis).
O săptămână mai târziu am fost contactată direct de respectivii în vederea programării unui prim interviu pe Zoom, care-a decurs foarte bine. Recruiterul m-a sunat ulterior și era în al nouălea cer - ”excelent, în momentul ăsta ești candidata lor preferată, i-ai impresionat, bravo, felicitări, urmează al doilea interviu la sediu, dar după cum a fost azi și având în vedere feedback-ul lor sunt convins că ai toate șansele” - și toooot așa a ținut-o minute-n șir, de începusem să mă entuziasmez și eu.

A venit invitația la următorul interviu, recruiter-ul mi-a dat telefon cu o zi înainte, am mai dezbătut diverse. Dar la al doilea interviu se duse pe pustii amorul, în principal din cauza unor neconcordanțe între cerințele descrise în profil și așteptările exprimate prin viu grai. Ar fi urmat să călătoresc destul de mult, ceea ce nu se specificase în job description, iar capacul a fost pus de întrebarea referitoare la copii. ”Știu că asta nu se întreabă, dar totuși, pot să vă întreb dacă aveți copii?”. 🤨 ”Aveți dreptate, nu se întreabă, însă fie, puteți: nu am copii, dar am un soț”. ”A, păi dacă nu aveți copii înseamnă că sunteți flexibilă, puteți călători oricând”. Ce vorbești, Franz? Adică dacă n-am copii se presupune că nu am o viață proprie și sunt la dispoziția companiei și-n culcare și-n sculare? Al doilea intervievator a încercat să dreagă busuiocul (”și bărbații sunt ca niște copii”), dar eu eram deja pe modul ”how f*cking fascinating. Not 🙄”.
Ieșind de la acest al doilea interviu hotărâsem deja că nu voi accepta postul, dacă mi l-ar fi oferit. Recruiter-ul a vrut să afle cum a decurs, i-am povestit, a fost foarte mirat de discrepanța dintre ce știa el că vor și ce voiau de fapt și s-a arătat siderat de neprofesionalismul celui care întrebase despre copii. Dar m-a asigurat că nu e musai să fie așa, că va discuta cu ei, că va reveni cu feedback, vedem, facem, dregem.
Câteva zile mai târziu, am primit mesajul standard de refuz din partea companiei. Nu mă potrivesc profilului căutat de ei, blabla. Păi dacă n-aveam de gând să-mi dau suflarea pe altarul companiei, cred și eu că nu mă potriveam.

Adevărata dezamăgire a fost, însă, alta. Recruiter-ul n-a mai dat absolut niciun semn. De unde până atunci fusese atât de activ, mesaje, telefoane și-mi promisese că revine cu feedback detaliat... a dispărut ca și cum n-ar fi fost. Nici vorbă de feedback, n-a mai sunat, n-a mai scris, nimic. Abia asta m-a decepționat. Da, îmi dădeam seama că individul era opărit fiindcă probabil se și văzuse primind comisionul pentru intermediere, iar eu îi stricasem ploile că mă găsisem să am fantasmagoricele pretenții la viață personală; dar chiar așa, dispari fără urmă, că nu degeaba i-am zis ”măgaru-n ceață”?

Povestea nu se încheiase: mi-a scris anul trecut, în toamnă. Trecuse mai bine de un an de la întâmplarea de mai sus și tipul găsi de cuviință să-mi dea un sms: ”Bună, Greta, sună-mă te rog” - se semnase, că altfel n-aș fi știut de unde să-l iau.
Ia te uită la ăsta, m-am gândit, cică să-l sun eu. Da' ce, n-are minute? 😂 Evident că l-am ignorat, drept pentru care mi-a scris pe portal, să-mi prezinte altă ofertă. Lucru cert, tupeul nu-i lipsea. I-am elucidat că având în vedere comportamentul lui, nu pot îmbrățișa cu negrăit entuziasm și nețărmurită încredere noua ofertă, pe scurt nu mă interesează. ”Vai, dar eu ți-am scris atunci, cred că mesajul meu a aterizat în Spam”. Serios, chérie? 🤥 Mai precis în care Spam, ăla inexistent de pe portal? Al naibii, cum numai mesajul de după respingere a dat buzna bezmetic în Spam, toate celelalte de pân-atunci nu (și nici ăsta nou cu oferta n-a nimerit Spam-ul, ca să vezi).

Pișpirică și merele de aur
(disclaimer: nu-i niciun măr de aur implicat în poveste, dar am dat-o la impresie artistică).
Acum vreo 2 săptămâni mă pomenesc din nou cu un mesaj, de la alt recruiter. Ceva mai protocolar în exprimare decât confratele, dorea să-mi prezinte ”o oportunitate interesantă”, aș fi interesată să discutăm? Nici acum nu caut activ un alt job, dar sunt deschisă la eventuale oferte, ceea ce i-am și spus în răspunsul în care i-am dat numărul de telefon și am agreat asupra zilei și orei când să mă sune. ”Splendid, vă mulțumesc pentru încrederea acordată, dar am o rugăminte. În ziua aceea voi fi ocupat cu un training, dacă vedeți că nu vă sun puteți să mă sunați dumneavoastră că știți cum e, când ai multe de făcut mai uiți, iată numărul meu de telefon xxxxxxxxxx”.

Cred că aș fi râs, dacă nu m-ar fi apucat dracii. El mă caută, el vrea să mă recruteze, el are interes, dar să-l sun eu dacă e, că poate el uită. S-aștepți tu să te sun, mi-am zis, mult și bine să aștepți - și-n ziua respectivă mai că-mi doream să fi uitat.
N-a uitat și era foarte mândru de sine. ”Iată, am ținut cont de appointment, fac progrese cu organizarea personală”. Bravo, Pătrățel! 😂.
Discuția care-a urmat ar fi putut constitui un număr de stand up comedy.
- Așaaaaa... deci dumneavoastră căutați activ un nou loc de muncă?
- După cum v-am scris, nu. Sunt, însă, deschisă la oferte (Geez, cum sună asta în română 🙈).
- Da da, am citit. Deci dumneavoastră dețineți în prezent postul de manager la Departamentul de Scos Cărbuni cu Furculița... și ce faceți acolo, mai exact?
- Mă gândeam că mi-ați parcurs profilul de pe portalul cutare, unde am detaliat ce responsabilități am la serviciul actual (😒). 

- Daaa, sigur că l-am parcurs. Așa, deci vreau să vă prezint o ofertă care cred că vi se potrivește nemaipomenit, este exact profilul dumneavoastră, minunat, sublim.
În continuare, cotcodăcește la fel de entuziast despre un post care, deși asemănător cu ceea ce fac eu acum, este foarte tehnic și cel puțin din ce-a înșirat Pișpirică, pare că-mi depășește aptitudinile și nivelul de cunoștințe. I-am spus asta.
- Aaaa, nu, nu vă subestimați. Compania aceasta caută 70% personalitate și 30% cunoștințe.
La punctul ăsta, l-am întrebat de salariul estimat. Cifra pe care mi-a zis-o era atât de mare, încât în niciun caz ”30% cunoștințe” nu ar fi fost de ajuns. Absolut în niciun caz.
A rămas că mă mai gândesc și eventual îi trimit CV-ul, dacă ajung la concluzia că aș încerca. Reflectând, i-am scris a doua zi și i-am cerut un job description (pe care de fapt ar fi trebuit să mi-l fi trimis el după ce-am vorbit, dar în fine...).
Nu mi-a răspuns aproape o săptămână și-mi luasem gândul de la el, când ce să vezi, alt mesaj. Își cere scuze, a avut un deces în familie (aici nimic de comentat, Doamne ferește)... și ”voi încerca să fac rost cât mai curând de o descriere a postului și vă trimit de îndată ce am ceva”. Până acum n-a trimis.
Deci să recapitulăm. E recruiter. Vrea să fie sunat, în caz că uită. Nu pare să fi citit profilul candidatului pe care-l curtează. Nu are un job description pentru postul pentru care caută candidați, dar ”va încerca să facă rost”.
Chiar te simți încurajat să-ți lași cariera pe mâna unui tip ca ăsta, nu? 🙄

Scurt ”update” tehnologic

Asta e o postare oarecum atipică, dar am zis să vă pun la curent, fiind vorba de o problemă care m-a preocupat multă vreme și despre care parcă nici nu îndrăznesc să cred că s-a rezolvat.

Așadar. Unii dintre voi mi-ați scris, de-a lungul timpului (pe mail-ul de la formularul de contact) că nu reușiți să postați comentarii. Pentru mine era un moment dulce-amar: mă bucuram că-mi sunteți aproape și că vreți să-mi scrieți, iar în același timp mă umpleam de frustrare că nu apar comentariile voastre. Am tot cercetat pe Google și ipotezele erau felurite, cele mai multe dintre ele făcând referire la browser. Ba că merge de pe Safari, ba că din Chrome nu poți da greș, ba că e vorba de ceva cookies (dar nu mă edificam în legătură cu ele). Că aia, că ailaltă, problema nu se rezolva și eu deveneam tot mai posacă pe chestia asta.

Regretam din ce în ce mai mult că atunci când mi-am făcut blogul (în 2010), m-am hotărât pentru platforma Blogger, și nu pentru WordPress; dar toate blogurile pe care le citeam atunci erau pe Blogger, nu mă pricepeam și nici nu aveam pe cine să întreb, așa că asta mi s-a părut o soluție satisfăcătoare. Bineînțeles că, de când cu tărășenia comentariilor, numai că nu-mi dădeam pumni în cap.

O cititoare, cu care m-am ”intersectat” de curând pe un alt blog, mi-a scris același lucru - că nu se postează comentariile - și de data asta m-am supărat pe situație parcă mai tare ca oricând. Începusem să cochetez serios cu ideea de-a trece la domeniu propriu - ca ultimă soluție, cu toate că și asta ar fi problematic. N-aș ști de unde să m-apuc, ce domeniu ar fi recomandabil, ce hosting, n-aș ști să ”fac trecerea”, nu cunosc pe nimeni de încredere la care să apelez (contra-cost, desigur, dar măcar de-aș ști pe cineva, mă gândeam), arghhh, mă ia durerea de cap numai cât am înșirat toate astea.

Cotrobăind aseară din nou după soluții, am găsit un forum unde cineva scria că problema - pe care o a(vea)u mulți alții, nu doar eu - ar fi cauzată de un conflict între formatul comentariilor și ”third-party cookies”, care nu știu exact ce înseamnă și-n general ce vor de la mine.
Bref, recomandarea era să selectez un alt formular de comentarii, ceea ce am și făcut și acum s-ar părea că funcționează. Chiar dacă nu e ideal, fiindcă nu mai pot răspunde individual fiecărui comentariu în formular separat, acum cel puțin am speranța că se vor afișa toate comentariile.

Asta voiam să vă spun azi. Phew, greu e să scrii chestii de-astea legate de tehnologie; după cum se vede, nu numai la gătit nu mă pricep... 🙄

Am gătit, și am dovezi

(No bine, vedeți, de-aia n-am postat toată săptămâna trecută. Fost-am ocupată să gătesc).

Glumesc, dar numai în parte. De gătit chiar am gătit, în cadrul evenimentului de cooking de care vă spuneam (sau de care mă plângeam, mai bine zis). Și spre surpriza mea, a fost fain - cum nu m-aș fi așteptat să fie.
În treacăt fie zis, nu eram singura care nu avea niciun chef de chestia asta. Cum însă a refuza ieșea din discuție dacă nu aveai un motiv întemeiat (și niciunul n-avea), am zis că asta e... mergem cu zero așteptări și ce-o fi, o fi. Și așa cum se întâmplă de obicei, când n-ai așteptări e mai bine decât ai fi anticipat.

Restaurantul era unul specializat în astfel de evenimente, deci oamenii știau foarte bine ce au de făcut. După un scurt instructaj referitor la reguli și măsuri de protecție, ne-au împărțit - prin tragere la sorți - în grupe de câte 5 persoane și apoi ni s-a explicat ce avem de făcut.
Taci că m-am aranjat, am cugetat eu, observând în ce echipă am nimerit. După ce că sunt la fel de îndemânatică la cratiță ca o curcă pe schiuri, o să mă vadă toată șefimea în acțiune, săriți 🤯.
Da, toată. Asta întrucât din echipa mea făceau parte: o colegă de birou, șefa mea directă, șefa de divizie (deci șefa celeilalte și evident și a mea) și COO-ul, care era șeful ambelor de mai sus, deci și al meu și basically era șeful tuturor celor care ne adunaserăm acolo. Mno, superb sau ce?

Fiecare echipă urma să prepare câte trei feluri și a primit 3 cutii în care se aflau rețeta pentru ceea ce urma să pregătească, precum și ingredientele, gata măsurate și cântărite. Rețeta era scrisă foarte simplist, idiotensicher cum zic nemții 😂. Păi așa să tot gătești, am cugetat eu cu glas tare, înainte să purcedem la prima treabă: Panna cotta.

Admirați dexteritatea, concentrarea, abnegația, implicarea 🤓. Care este, vorba unui clasic în viață 🙈.

În continuare, echipa noastră a avut de manufacturat o salată, prilej să-mi fac idee cum e un cuțit profesional. Cred c-aș fi putut tăia și tablă zincată cu el, dacă mi-aș fi pus mintea. Cu aceeași neasemuită dexteritate pe care ați avut prilejul să o contemplați mai sus, am tăiat legumele (mai puțin ceapa, că aș fi lăcrimat pe acolo de-ar fi crezut lumea că-s impresionată de arta gătitului) și am scobit rodiile ca să le scot semințele.

Ultimul fel gătit de noi a fost o cremă de curmale în care nu m-am mai implicat, că eram ocupată să împart salata în castronele. Ăstimp, celelalte echipe munceau de asemenea cu râvnă. S-au mai pregătit risotto cu ciuperci și andive, legume sotate, pui la cuptor, cartofi copți, sufleu de zmeură, crumble de nuci și un fel de pâine rece cu migdale și nuci, care-a mers la fix cu crema noastră de curmale. La final, desigur, am mâncat împreună tot ceea ce pregătiserăm. Băuturile au fost din partea casei și mi-am permis o jumătate de pahar de vin roșu, pentru că de ce nu.

A fost o experiență interesantă, și cred că așa ceva poate funcționa doar dacă membrii echipei se plac unul pe altul. Se poate concluziona că ne plăcem suficient încât să putem bucătări împreună, ceea ce nu e puțin lucru. Pentru mine a fost și un prilej de socializare cu superiorii, care de altfel sunt oameni foarte cool inclusiv din punct de vedere social. COO-ul s-a arătat foarte vrednic, a curățat conștiincios legumele și s-a implicat activ la prepararea sosului, noi amuzându-ne că e una din foarte puținele ocazii când putem să-i trasăm noi sarcini și nu invers, ca de obicei...

”Cum merge, ladies”, s-a interesat un coleg de la altă echipă, ”vă pricepeți la gătit la fel de bine ca la vagoane, hihihi?”.
Noi: 😒😒😒.
”Oi fi tu simpatic de felul tău, dar când faci glume de-astea asigură-te mai întâi că ladies nu au în mână un cuțit profesional...”.

Colegul s-a îndepărtat degrabă 😀.

Acestea fiind zise, nu-i exclus să gătesc din nou, într-un orizont de timp previzibil. Dacă am ingredientele gata pregătite 😇.

Cartea prințului Harry: aspecte controversate, mult noroi și jumătăți de adevăr

În ultimele zile am fost foarte ocupată să termin de citit cartea prințului Harry, pentru că nu voiam nici măcar să încep să scriu despre ea înainte de a o fi terminat. Cu toate că nu-mi mai plac demult nici el, nici nevasta lui, m-am străduit să-mi păstrez obiectivitatea pe durata lecturii și sper că-mi va ieși asta și scriind această postare.

Mai înainte de orice, aș spune că reprezintă un excelent exercițiu de lectură (mai ales în limba engleză, dar nu numai). În privința asta, Harry a fost bine consiliat și l-a ales pe unul dintre cei mai buni: J.R. Moehringer, cel care a scris și ”Open” - autobiografia lui Andre Agassi, o capodoperă a literaturii memorialistice.

Ajungând acum la partea cu adevărat interesantă - și cea mai grea - respectiv a conținutului, adevărul este că am sentimente amestecate. Mi-a părut foarte rău de copilul Harry care, nevăzând decât sicriul sigilat al mamei sale, nu a avut parte de ceea ce englezii numesc ”closure”; realitatea morții ei nu a putut fi cuprinsă de băiatul căruia i s-a spus că mama lui a murit, a fost dus în fața unui sicriu închis în urma căruia a mers în timpul procesiunii de înmormântare și atât. Oricât de dur ar fi fost, ar fi avut nevoie să o vadă, pentru a asimila oribilul adevăr și a avea șansa de a-și lua adio. Așa, a rămas cumva ”agățat” aproape un deceniu într-o speranță pe care el însuși o știa a fi zadarnică, dar la care nu putea renunța (fiindcă ar fi însemnat să se confrunte cu realitatea): aceea că mama lui trăiește undeva ascunsă și într-o bună zi îi va chema, pe el și pe fratele lui, la ea.
Trebuie să fie groaznică o viață dusă așa. Și da, te marchează pentru totdeauna. Faptul că William s-a descurcat, cel puțin aparent, mai bine, nu înseamnă că Harry nu avea dreptul de-a fi distrus din punct de vedere emoțional de ceea ce a trebuit să înfrunte. Fiecare om pe lumea asta trăiește doliul în felul său, și nimeni nu are căderea de a-l judeca pentru asta. Mai ales că vorbim de un copil de 12 ani.

Numai că. Toate acestea nu-i dau dreptul de a-și împroșca familia cu noroi și cu jumătăți de adevăr. Fiindcă asta este această carte, în cea mai mare parte a ei.

Orice familie își are problemele și disfuncționalitățile sale, care sunt cu atât mai complicate și mai greu de soluționat cu cât familia este mai numeroasă și mai în atenția publică. Iar familia regală ”punctează” din plin în ambele privințe, din nefericire pentru cei implicați. Dar nu toți membrii unei astfel de familii își pun rudele pe taraba judecății publice, vânzând pe sute de milioane de dolari problemele intime pe care le-au avut cu ai lor.

În aceeași notă, și inclusiv după lectura acestei cărți, părerea mea este că Charles a fost un tată rezonabil. Un soț lamentabil, dar un tată bun - pe cât a putut, având în vedere bagajul său emoțional pentru care ”complicat” ar fi un eufemism, precum și poziția sa. Harry însuși povestește cum se jucau cu el amândoi (el și William) când erau mici, câtă înțelegere a avut când isprăvile lui au oferit un adevărat festin pentru tabloide, cum s-a opus ca băieții lui să fie trimiși la Gordonstoun, o școală unde el însuși, ca elev, fusese tratat foarte dur și-n general cum a încercat să-l sfătuiască și să-l ajute.

De exemplu, când a făcut monumentala prostie de-a se îmbrăca în uniformă nazistă (lucru pentru care a dat vina pe William și Kate, știind că ei niciodată nu vor ieși cu vreo dezmințire), reacția lui taică-su a fost cam așa:

”... mi-a vorbit cu atâta blândețe și cu o compasiune veritabilă, încât am fost dezarmat. Și recunoscător. N-a măturat sub preș problema.
— Băiete drag, cum ai putut să fii atât de nechibzuit?
Îmi ardeau obrajii de rușine.
— Știu, știu.
Însă a adăugat apoi că așa e când ești tânăr, faci tot felul de lucruri necugetate, că își aduce aminte cum a fost și el aspru criticat în public pentru păcate ale tinereții și că nu era drept, fiindcă tinerețea este, prin definiție, acea perioadă din viață în care ești încă nedesăvârșit”.

La fel de înțelegător a reacționat cand Harry a jucat cu prietenii, băut fiind, biliard pe dezbrăcate si a ajuns în toate ziarele, în fotografii unde apărea în fundul gol. Nu știu, dar în capul meu un tată oribil ar fi procedat cu totul altfel.
Da, n-a avut cea mai bună reacție când i-a adus la cunoștință groaznica veste a morții Dianei, dar come on! Chiar trebuie pus la zid? Nu l-a îmbrățișat, buhuhu, s-au înfiorat mămicile bocind în cor. Ok, nu l-a. Poate a fost el însuși înghețat de veste, știind ce va însemna asta pentru imaginea lui publică (și nu se înșela deloc, după cum s-a văzut ulterior). Sau poate nu știa altfel; să nu uităm că efuziunile sentimentale nu erau deloc ceva obișnuit în familia regală - despre Regină se spune că își saluta copiii doar printr-o strângere de mână, inclusiv când se întorcea din turnee care duraseră luni de zile. Așa a fost el crescut, asta a primit, asta știa să ofere; chiar merita scos la vânzare pentru asta? Eu nu cred.

Eu însămi sunt o fire empatică și foarte sensibilă și nu am primit nici pe departe afecțiunea de care aș fi avut nevoie de la părinți și restul neamurilor (ba din contra, însă tragem perdeaua peste); dar pentru nimic în lume nu-mi pot imagina să fac așa ceva. Dacă mama ta a murit, răspunsul tău e să încerci să ”asmuți” opinia publică asupra tatălui și fratelui? Fiindcă de la deal la vale exact asta face, n-are rost s-o dăm cotită.
Însăși motivația lui e subțire și se schimbă de la o zi la alta. La început spunea că a scris doar pentru a-și spune propria poveste, blabla. Între timp, susține că a scris cartea pentru a-i proteja pe copiii lui William (🤨). Despre aiureala cu ”am fost născut pentru a-i da lui William un rinichi, sânge sau un fragment de măduvă la nevoie” nici nu vreau să discut, e o tâmpenie inclusiv din punct de vedere medical fiindcă nu e musai ca frații să fie compatibili și sunt destul de sigură că asta e o scorneală - tot lansată public fiindcă știe că nu are cum să fie dezmințită. Inclusiv faptul că pretinde că taică-su s-a dus la Camilla imediat după nașterea lui este neadevărat - chiar Diana povestea că se dusese la un meci de polo. Nu că asta l-ar scuza, dar ca exemplu de adevăr ”machiat”.

Dincolo de numeroase detalii din categoria ”a face din țânțar armăsar” și menite numai a sluji victimizării (cum ar fi faptul că după ce s-a mutat definitiv de la Clarence House, Camilla i-a transformat fostul dormitor în dressing; traumă, săriți!), volumul conține picanterii și relatări despre fapte care ar fi fost foarte bine să fie trecute sub tăcere:
- cum și-a pierdut Harry virginitatea;
- circumcizia;
- cum i-a degerat penisul într-o expediție la Polul Nord și l-a uns cu cremă ”Elizabeth Arden”, pe care inclusiv Diana o folosise (”Mădularul meu înmuiat de la crema Elizabeth Arden” (...) mama se dădea cu crema asta pe buze”). Brr, nu vreau să-mi imaginez ce-ar avea Freud de zis 🙈;
- cum a omorât 25 de talibani (e cu atât mai mare fățărnicia să te plângi că vrei să-ți protejezi familia, în același volum în care publici asemenea lucruri care fac din tine și ai tăi o țintă pentru fanatici);
- înțepături despre chelia lui William, care până la urmă e un ”dat” biologic și ereditar; de unde stau eu, a te plânge că soția ta e victima rasismului și-n același timp a miștocări un detaliu de ordin fizic al fratelui, este ipocrizie.

Și că tot am pomenit soția. Vorba lui Coșbuc, ”icoană-ntr-un altar s-o pui / La închinat” și mai multe nu.  Cât de mult îl iubește, cât de mult s-a străduit, cât a fost de persecutată, cât a suferit. Cum i-a cerut ea un balsam de buze lui Kate (fiindcă îl uitase pe al ei și ”se temea” că i-ar trebui) iar Kate a fost contrariată de asemenea cerere și desigur, Meghan a suferit (la naiba, eu nu-s ducesă și tot am permanent un ruj în poșetă; iar dacă n-aș avea nici prin cap nu mi-ar trece să cer cuiva un produs considerat îndeobște de folosință exclusiv personală); cum a fost ea acuzată pe nedrept în povestea cu tiara (voi reveni mai jos asupra acestui subiect); cum a vrut ea să ofere afecțiune și n-a primit decât indiferență (poate că trebuia să ofere bun-simț și însușire a regulilor de protocol, zic și eu); Meghan a făcut comentarii despre hormonii lui Kate la scurt timp după ce aceasta născuse și a suferit că treaba asta a fost considerată de prost-gust (nici față de cea mai bună prietenă nu mi-aș permite asemenea comentariu, dafuck); iubirea lor a fost de la început idilică; Meghan a făcut eforturi, Meghan s-a sacrificat, o mucenică în toată puterea cuvântului. Orice pas greșit și orice obrăznicie sunt justificate prin ”așa e în America”. Păi oare nu era cazul să încerce să se comporte așa cum se cerea în Marea Britanie?
Te apucă damblaua de atâta dulcegăreală, pe cuvânt. Aș spune că Harry nu doar o iubește; asta nu mai e demult dragoste. E idolatrie. Și pe termen lung, așa ceva nu poate fi în regulă.

Spuneam mai sus de jumătăți de adevăruri. Iată câteva care mi-au atras atenția:

- povestind cum a fost primită Meghan în familie, nu suflă un cuvânt despre faptul că a fost invitată alături de familia regală de Crăciun în 2017 (când erau logodiți, nu căsătoriți; acesta era considerat un fapt fără precedent, fiindcă numai în calitate de membru oficial al familiei puteai petrece Crăciunul cu Regina și ceilalți, o favoare care lui Kate de exemplu nu i s-a acordat, ea petrecând Crăciunul 2010 cu propria ei familie și fără William. A fost un privilegiu acordat de Regină, pentru a o face pe Meghan să se simtă binevenită). Dar Harry nu amintește absolut deloc despre asta, nici măcar în trecere. Nu i-ar fi slujit drept argument pentru smiorcăială și victimizare;

- făcând referire la demisiile personalului lor, Harry nu amintește decât despre o asistentă, pe care de fapt - spune el - o concediaseră ei, fiindcă făcuse uz de poziția sa pentru a obține gratuități (săriți, se profită de Meg 😒). Dar nu a fost doar o asistentă; din ce s-a scris, au fost 12 demisii în total. Chiar toți acești oameni profitaseră de poziția lor pentru a obține gratuități?
Vorba ceea: uite-așa o coadă avea... 🤥.

- povestea cu tiara e prezentată foarte pe scurt: Regina a invitat-o pe Meghan să aleagă, i s-au pus la dispoziție 5 tiare din care a ales pe una considerată atât de ea cât și de ceilalți prezenți la probă (”ceilalți” fiind Harry și Regina) ca fiind cea mai potrivită și basta. Orice altceva este invenție, spune el, inclusiv celebrul ”whatever Meghan wants, Meghan gets!”. Eu nu mă-ntreb decât de ce acest subiect nu a fost deloc pomenit în faimosul interviu de la Oprah, din moment ce se făcuse foarte multă vâlvă până atunci și s-au abordat oricum teme mai puțin discutate. Și tot eu îmi răspund: nu ar fi putut spune minciuni despre asta, fiindcă Regina trăia și știa cum se întâmplase în realitate. Acum că ea s-a dus... liber la înșirat povești din care să rezulte doar că Meghan a fost victimă și, cum altfel, a suferit.

- în povestirea pregătirilor pentru nuntă, a omis să spună că Charles s-a implicat activ să-l ajute să găsească cei mai buni interpreți de gospel, fiindcă era ceea ce își dorea Meghan; deh, nici asta nu ar fi slujit văicărelilor despre cum n-a fost ea cu adevărat ”și din toată inima” acceptată de familie...

Hai că am izbutit un articol cât o zi de post. (Mai am niște idei și niște fire de despicat în 4 referitoare la reacțiile unora la această carte, dar o voi face într-un text ulterior). Încercând să închei, iată câteva concluzii personale:

- nu neagă nimeni faptul că Harry a suferit foarte mult după moartea Dianei, o tragedie din care este evident că nu și-a revenit niciodată pe deplin; acesta nu este însă un argument care să scuze faptul că-și vinde familia, practic, celor care îl plătesc mai bine;
- este evident că idolatria lui pentru Meghan e în mare parte explicabilă prin faptul că a regăsit la ea afecțiunea pe care a căutat-o de când și-a pierdut mama; însă asta nu ar trebui să fie un motiv de-a arunca bulgări de noroi spre tată și frate. Un tată și un frate pe care susține, inclusiv în carte, că îi iubește și despre care se plânge că refuză să discute cu el. Dar poate oamenii ăia și-or fi zicând, pe bună dreptate, că în viitor va vinde inclusiv această eventuală discuție;
- faptul că i-a fost retrasă finanțarea nu justifică vânzarea poveștilor despre familie în documentare și cărți, pe sute de milioane de dolari. După izgonirea de pe tron, Regele Mihai a muncit pentru a-și întreține familia. A fost broker de asigurări, pilot, mecanic, a avut un atelier de tâmplărie, a cultivat legume și a avut crescătorie de găini. Harry a ales să-și întrețină familia vânzându-și tatăl și fratele. Diferență de viziune, ce poți să mai zici;
- că tot scriam mai sus de ipocrizie: oare cum se numește faptul că te plângi de atenția publică în timp ce dai zeci de interviuri, faci documentare și publici cărți (altele trei înțeleg că urmează)?

Una peste alta, sunt curioasă din ce vor trăi Harry și consoarta după ce vor epuiza toate poveștile despre familie și nu vor mai avea ce să vândă 🙄.

Încă una cu political correctness

Azi vă dau greu, cum s-ar zice (acuma na, e abia marți, mai e un pogon până-n weekend, deci vorbim despre chestiuni sobre și serioase 🫣).

Pasămite una lume - destul de numeroasă, din ce-am observat inclusiv din experiență personală - este de părere că, atunci când vine vorba de jigniri, numai persoana vizată decide dacă a fost sau nu jignită, indiferent ce i-ai spus și / sau care ți-au fost intențiile. Dacă interlocutorul decide că l-ai jignit, apăi așa e și pace bună. Chit că poate nu i-ai spus decât că-i stă bine în puloverul ăsta albastru (aaa, dar de ce numai ăsta albastru? Adică de ce nu i-ai spus și ieri când purta un pulover prăzuliu? Înseamnă că ăla nu ți-a plăcut, se simte jignit! Și interlocutorul, și puloverul. Păi să știm o treabă).

Făcând abstracție că o persoană precum cea din exemplul de mai sus s-ar simți jignită inclusiv când dă laptele-n foc și ar acuza laptele de ofensă și hărțuire psihologică, din punctul meu de vedere treaba asta e scăpată binișor pe arătură. Nu se poate să lași atât de mult la libera apreciere, extrem de subiectivă, a altei persoane. Un echilibru trebuie să existe, iar principiul ”vinovat până la proba contrarie” nu ar trebui să se aplice în absolut nicio împrejurare.

Îmi aduc aminte de fosta firmă, unde o perioadă am ”șefit” (dându-mi seama că nu este nici pe departe o experiență pe care să-mi doresc să o repet vreodată) și unde trebuia să fiu extrem, extrem de atentă la felul în care comunicam. Nu numai ce spuneam, ci și tonul era foarte important. Și vă rog să mă credeți, eram atentă până la paroxism - tocmai pentru că făcusem niște training-uri și citisem niște documente de uz intern care-n esență cam pe ideea asta erau: nu contează ce și cum ai spus, ci cum s-a simțit persoana căreia te adresai. Iar de aici puteau decurge niște consecințe al naibii de serioase pentru tine, ”jignitorul”, ca să zic așa. Pentru că nu aveai nicio pârghie, nimic de care să te poți folosi pentru a te apăra. Frau Schmidt a pus bot și se simte jignită și asta e tot ce contează, punct.

Personal, nu mi se pare deloc în regulă treaba asta - ba din contră, mi se pare că reprezintă calea cea mai scurtă către abuz. Ca angajator, cum ai putea stabili dacă Getuța e îndreptățită să se simtă jignită că a întrebat-o Maricica dacă are un pix roșu? (”Adică ce vrea să insinueze, că eu aș avea pixuri colorate?? La așa ceva s-a ajuns?! Mă simt jignită! Mi-a rănit sentimentele mele, pe persoană fizică!”). Așa simte ea și pace bună, deci cum procedezi? O sancționezi pe Maricica?

Nu am nicio concluzie, alta decât că sfârșitul lumii de la political correctness ni se va trage, prieteni 🙄.